ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2006/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 23 octombrie, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună următoarele: - să se constate evicțiunea totală a reclamantei rezultată din: - contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și pârâtul B. autentificat sub nr. x/2008 de F. privind imobilul grădină de 993 mp din Brașov, str. x înscris în CF x Brașov cu nr. top x pentru care s-a plătit prețul de 178.000 euro; - contractul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și pârâții D. și G., autentificat sub nr. x/11.03.2008 de F. privind imobilul grădină de 695 mp din Brașov, str. x înscris în CF nr. x cu nr. top x pentru care s-a achitat prețul de 150.000 euro; - contractul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și pârâta C., autentificat sub nr. x/18.07.2007 de H. privind imobilul grădină de 909 mp din Brașov, înscris în Cf x Brașov cu nr. top x pentru care s-a achitat prețul de 150.000 euro; - contractul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și pârâtul E., autentificat sub nr. x/30.05.2007 de F. privind imobilul grădină de 733 mp din Brașov, str. x, înscris în CF x Brașov cu nr. top x pentru care s-a achitat prețul de 120.000 euro; - contractul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și pârâtul B. autentificat sub nr. x/20.04.2007 de F. privind imobilul grădină de 800 mp din Brașov, str. x, înscris în CF x Brașov, cu nr. top x pentru care s-a achitat prețul de 80.000 euro; - contractul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și pârâții G. și D., autentificat sub nr. x/05.04.2007 de I. privind impobilul grădină de 548 mp din Brașov, str. x, înscris în CF x cu nr. top x pentru care s-a achitat prețul de 90.000 euro; - să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare indicate la pct. 1 ca efect al evicțiunii; - restituirea de către pârâți a prețului integral al vânzării imobilelor, totalizând 768.000 euro, actualizate conform art. 1344 C. civ.. - restituirea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată societatea în dosarul nr. x/2009, în cuantum de 24.000,6 RON (în tpoate fazele procesuale fond, apel și recurs); - obligarea pârâților la plata de daune interese și spezele contractelor de vânzare-cumpărare, reprezentate de taxe notariale, impozite și taxe de publicitate imobiliară, astfel: - pârâtul B. la 18572 RON pentru contractul nr. x/2008 și 9128 RON pentru contractul nr. x/2007; - pârâții D. și G. la 20465 RON pentru contractul nr. x/2008 și 13460 RON pentru contractul nr. x/2007; - pârâta C. la 11407 RON pentru contractul nr. x/2007; - pârâtul E. la 16722 RON pentru contractul nr. x/2007.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 29l/S din 23 decembrie 2019, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. și C.. A constatat evicțiunea totală a reclamantei în privința terenului cu nr. top x - grădină de 800 mp din Brașov, str. x, înscris în CF x Brașov, obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.04.2007 de F.. A constatat evicțiunea totală a reclamantei în privința terenului cu nr. top x - grădină de 909 mp din Brașov, înscris în CF x Brașov cu nr. top x mp, obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2007 de H.. A dispus rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/20.04.2007 de F. și sub nr. x/18.07.2007 de H.; a obligat pârâtul B. la restituirea către reclamantă a prețului de 80.000 euro. A obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 12.000,3 RON reprezentând parte din cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2009. A obligat pârâtul B. la restituirea către reclamantă a cheltuielilor aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 de 9.128 RON. A obligat pârâtul B. la plata sumei de 3.166 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în litigiul de față către reclamantă. A obligat pârâta C. la restituirea către reclamantă a prețului de 150.000 euro. A obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 12.000,3 RON reprezentând parte din cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2009. A obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 4.070 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de față. A obligat pârâta C. la restituirea către reclamantă a cheltuielilor aferente contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007 de 11.407 RON. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții D., G. și E.. A respins celelalte pretenții formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B.. A respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții D., G. și E. în contradictoriu cu chematul în garanție B., ca rămase fără obiect. A respins cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., în contradictoriu cu chematul în garanție B., ca rămasă fără obiect. A admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. în contradictoriu cu chemații în garanție L. și M.. A obligat chemații în garanție la plata către pârâta C. a sumelor de 150.000 euro, de 11.407 RON - speze ale contractului, 4.800 RON cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2009 și contravaloarea cheltuielilor de judecată din cauza de față (onorariu avocat și taxa judiciară de timbru) de 9.660 RON. A respins celelalte pretenții cuprinse în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. în contradictoriu cu chemații în garanție L. și M.. A admis cererile de chemare în garanție formulată de chemații în garanție L. și M. în contradictoriu cu chematul în garanție B.. A obligat pârâtul B. către chematul în garanție L. la plata sumelor de 75.000 euro, 5703,50 RON cotă din spezele contractului, 2.400 RON - cotă din cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2009, 4.830 RON - cotă din cheltuielile de judecată suportate de pârâta C. și 11.130 RON cheltuieli de judecată aferente cererii de chemare în garanție. A obligat chematul în garanție B. către chemata în garanție M. la plata sumelor de 75.000 euro, 5.703,50 RON cotă din spezele contractului, 2.400 RON - cotă din cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2009, 4.830 RON - cotă din cheltuielile de judecată suportate de pârâta C. și 11047 RON cheltuieli de judecată aferente cererii de chemare în garanție.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 807 Ap din 12 mai 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 291/S din 23 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Brașov. A admis în parte apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 291/S din 23 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul următor: A admis în parte cererile de chemare în garanție formulate de chemații în garanție L. și M., în contradictoriu cu chematul în garanție B., și în consecință: A obligat pe chematul în garanție B. să plătească chematului în garanție L. suma de 6.250 USD, precum și suma de 1.236 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond, aferente cererii de chemare în garanție. A obligat pe chematul în garanție B. să plătească chematei în garanție M. suma de 6.250 USD, precum și suma 1.227 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond, aferente cererii de chemare în garanție. A păstrat obligarea pârâtului-chemat în garanție B. la plata către chemații în garanție L. și M., a sumelor reprezentând cotă din spezele contractului, cotă din cheltuielile de judecată din dosarul nr. x 81/197/2009 și cotă din cheltuielile de judecată suportate de pârâta C., acordate de tribunal prin sentința apelată. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat pe apelantul-pârât B. la plata sumei de 13.500 RON, cu titlu de rest onorariu experți, în contul Ministerului Justiției-Biroul Local de Expertize Judiciare, pe numele fiecăruia dintre cei trei experți (N., O. și P.), respectiv suma de câte 4.500 RON pentru fiecare expert. Prin decizia civilă nr. 1090 Ap din 01 iulie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea formulată de apelanta S.C. A. S.R.L. având ca obiect completarea deciziei civile nr. 807 Ap din 12 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel, în dosarul nr. x/2015; a obligat pe apelantă să plătească intimatului E. suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus, confirm art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 807 Ap din 12 mai 2022, pronunțate Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și chemata în garanție M.. Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, admiterea apelului formulat de reclamantă și admiterea tuturor capetelor de cerere precizate prin apel, cu obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ignorând concluziile raportului de expertiză care lămurește starea de drept a terenurilor. Instanța de apel a reținut în mod greșit că nu s-a efectuat nici un fel de acte de tulburare de drept a proprietăților, dar nu și-a argumentat motivarea. Pentru a putea considera că decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază ar trebui să conțină o scurtă prezentare a rezultatului probei topografice pentru a lămuri dacă suprapunerea constatată este o situația de fapt sau de drept. Cu trimitere la prevederile art. 263 C. proc. civ., a precizat că argumentele prezentate de instanță nu sunt suficiente pentru a determina existența sau inexistența unei tulburări pentru motivul că în decizie nu au fost incluse concluziile raportului de expertiză, deși a reținut că antrenarea răspunderii contra evicțiunii presupune săvârșirea unei tulburări de drept, context care nu oferă părților garanțiile împotriva arbitrariului judiciar. A precizat că motivarea hotărârii este incompletă, în sensul în care instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la daunele-interese solicitate prin cererea de apel, respectiv: a) dobânda legală aplicabilă prețului terenurilor de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare până în ziua în care va fi constatată rezoluțiunea pentru prejudiciul generat din cauza evicțiunii: pentru contractul nr. x/16.07.2008 în valoare de 178.000 euro; pentru contractul nr. x/30.05.2007 în valoare de 120.000 euro; pentru contractul nr. x/18.07.2007 în valoare de 150.000 euro; pentru contractul nr. x/20.04.2007 în valoare de 80.000 euro; b) contravaloarea sumelor datorate privind impozitul pe teren pentru toate terenurile ale căror contracte se dispune rezoluțiunea, inclusiv privind contractele rezolvate prin sentința apelată; c) cheltuielile generate în urma executării silite a sentinței prin care reclamanta a fost obligată la suportarea costului demolării, inclusiv onorariile de avocat, executor judecătoresc, dobânzile penalizatoare pentru prejudiciul suferit. A arătat că a solicitat completarea hotărârii în sensul celor indicate, însă cererea nu a fost soluționată până la momentul introducerii recursului. A susținut că decizia atacată este contradictorie, în sensul în care instanța nu prezentat motivele pe care se întemeiază sun aspectul clarificării situației de fapt reținută în baza probelor administrate în cauză, arătând că raportul de expertiză întocmit în cauză a indicat suprapunerea existentă între proprietățile dobândite de recurentă în cele ale lotului nr. x, însă această suprapunere nu este una care să releve adevăratul proprietar al terenurilor, ci dimpotrivă este o constatare neechivocă, realizată în baza registrelor istorice ale arhivei OCPI, cu precizarea evoluției acestora în timp. Prin raportul de expertiză instanța a putut constata greșita întocmire a documentației care a stat la baza înregistrării în CF a imobilelor aparținând recurentei și a căror hotare eronate au fost dovedite. Or, soluția pronunțată este contradictorie probelor administrate în cauză și contrar art. 22 C. proc. civ. privind îndatorirea judecătorului cu privire la aflarea adevărului. Astfel, în momentul în care instanța a apreciat că sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune asupra terenurilor x și y a făcut-o pentru același motiv pentru care a respins evicțiunea asupra terenurilor z și w, respectiv stabilirea hotarului proprietăților subscrisei cu cea a terenului cu nr. top. x și nr. top. x (așa zisa str. x). Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este necesar ca tulburarea în exercitarea dreptului de proprietate să îmbrace forma unei acțiuni în justiție promovată de terțul evingător, dacă dreptul terțului asupra lucrului este atât de evident încât, în scopul evitării unui proces inutil, cumpărătorul abandonează bunul. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportându-se la dispozițiile art. 861 și art. 1337 C. civ., art. 136 alin. (2) din Constituția României, precum și a celor ale art. 1 alin. (2), (3), (5) și (6) din Legea nr. 7/1996, a arătat că raportul de expertiză a constatat existența unui bun public care traversează proprietățile recurentei, suprapunându-se cu acestea, Primăria Brașov a confirmat existența drumului nr. top. x cu același amplasament și traseu menționat în expertiză, context în care, la momentul pronunțării hotărârii, instanța nu a ținut cont de regulile care cârmuiese dreptul de proprietate publică și că bunurile respective nu sunt susceptibile de prescripție, de sesizare sau însușire. Drept urmare, instanța de apel a analizat în mod superficial cauza dedusă judecății aplicând greșit normele de drept incidente, cu ignorarea faptului că proprietățile recurentei, așa cum au fost dobândite, sunt traversate de o stradă publică. A arătat că instanța de apel a cunoscut faptul că situația din teren a imobilelor nu corespunde cu cea din cartea funciară, suprapunerea terenurilor recurentei cu nr. top. x și cu str. x reprezintă o pierdere efectivă a suprafeței de teren cumpărate, iar tulburarea care afectează terenurile părții nu este o "simplă temere", ci o realitate neechivocă care trebuie acceptată în mod definitiv, corecta identificare, măsurare, descriere și înregistrare a imobilelor în documentele cadastrale, precum și reprezentarea acestora pe hărți și planuri cadastrale constituind garanția pentru evicțiune, care este antrenată în cauză. Ideea că doar față de două loturi cadastrale a fost solicitată grănițuirea nu constituie o cerință legală și nici contractuală, pentru a pune în aplicare instituția evicțiunii, care să o oblige pe recurentă să inițieze mai multe procese în scopul obținerii mai multor decizii judecătorești, prin care să constate efectiva pierdere a dreptului de proprietate asupra terenurilor dobândite, acest aspect fiind deja dovedit în dosarul cauzei (rapoartele de expertiză efectuate în dosarul nr. x/2009 - expert tehnic judiciar Q., dosarul de fond - comisia de experți tehnici judiciari R., S. și T., dosarul de apel - comisia de experți tehnici judiciari P., O. și N., toate constatând suprapunerile de care s-a referit). Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este necesar ca tulburarea în exercitarea dreptului de proprietate să îmbrace forma unei acțiuni în justiție promovată de terțul evingător, dacă dreptul terțului asupra lucrului este atât de evident încât, în scopul evitării unui proces inutil, cumpărătorul abandonează bunul. În subsidiar, dacă instanța de apel nu a constatat evicțiunea pentru faptul că tulburarea necesită constatarea unei situații de drept confirmată de către alte organe judecătorești, lucru complet absurd, deoarece condiționează puterea sa de decizie la o altă decizie prealabilă emanată de la alte organe judiciare cu aceeași putere, ar trebui să aplice normele care cârmuiesc contractele și convențiile, respectiv art. 942, art. 953, art. 963, art. 966 din vechiul C. civ. Având în vedere că recurenta nu poate deține, cel puțin cu bună-credință, întreaga suprafață a terenurilor, deoarece este dovedit că vânzătorul nu a putut avea și nici nu a putut transfera cumpărătorului mai mult decât inițial a avut, a precizat că inclusiv în situația în care instanța de apel nu a considerat natura suprapunerii o tulburare de drept, este obligată să aprecieze nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din cauza lipsei consimțământului valid emis, obiectului și cauzei. Conform jurisprudenței, în cazul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este de asemenea angajată răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (sntința civilă nr. 540/18.12.2014 pronunțată de Tribunalul Vrancea). Recursul declarat de chemata în garanție M. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-chemată în garanție a solicitat admiterea recursul, anularea deciziei recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; desființarea în parte a deciziei recurate și, pe cale de consecință, reținerea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiză specialitatea evaluare bunuri imobile; desființarea în parte a deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea apelului formulat de intimatul pârât B. și menținerea hotărârii instanței de fond; obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în garanție fără a pune în discuție această chestiune cu ocazia judecării în apel a cauzei, soluționând apelul în baza textelor de lege privind răspunderea pentru evicțiune prevăzute de noul C. civ., deși contractele de vânzare-cumpărare ce au făcut obiectul cererilor de chemare în garanție au fost încheiate înainte de anul 2011, motiv pentru care textele legale aplicabile în cauză sunt art. 1337 și urm. din vechiul C. civ., temei în baza căruia a fost pronunțată hotărârea instanței de fond. A precizat că prin hotărârea atacată s-au încălcat dispozițiile exprese ce reglementează respectarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și al contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), în sensul în care instanța de apel era obligată să pună în discuția părților modificarea textului de lege aplicabil în cauză, astfel încât toate părțile să își exprime un punct de vedere în acest sens și să poată formula apărări în cauză. Cu privire la indența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând trimitere la art. 3 din Legea nr. 71/2011, recurenta a susținut că dispozițiile art. 1701 și urm. din Noul C. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1344 din vechiul C. civ., precizând că prin cererea de chemare în garanție, recurenta a solicitat obligarea intimatului-pârât B. la plata sumei de 150.000 Euro reprezentând valoarea imobilului teren la data evicțiunii, context în care dacă instanța de apel ar fi apreciat faptul că, la data evicțiunii, valoarea de 150.000 euro nu reprezenta un preț real al imobilului teren în litigiu, era obligată a pune în discuția părților necesitatea întocmirii în cauză a unui raport de expertiză specialitatea evaluare bunuri imobile, raport care să indice în mod concret care era valoarea terenului la data evicțiunii. După cum se reține și în practica judiciară, atâta vreme cât textul de lege folosește sintagma "din orice cauză" înseamnă că și fluctuațiile prețurilor de pe piața imobiliară pot conduce la acordarea sporului de valoare. Diferență de preț dintre prețul achitat de recurentă intimatului B. și prețul încasat de numita C. era în măsură să atragă atenția instanței de apel asupra faptului că valoarea terenului în cauză a suferit modificări pozitive, motiv pentru care se impunea obligarea intimatului B. la plata sumei de 150.000 euro, iar, în subsidiar, evaluarea valorii acestuia la data evicțiunii. Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat faptul că subdobânditorul care a achitat un preț mai mare comparativ cu prețul plătit în contractul de vânzare inițial poate solicita diferența de preț de la vânzătorul cu care a contractat direct (cumpărătorul din contractul de vânzare inițial), neputând însă solicita vânzătorului inițial întregul preț. Instanța de apel era obligată să aplice același principiu ca cel enunțat anterior și în raportul dintre cumpărătorul inițial și vânzătorul său, respectiv între subsemnata și intimatul B.. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La data de 17 noiembrie 2022, prin poștă, în termenul legal, intimatul-pârât E. a depus a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestuia, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. La data de 06 decembrie 2022, prin e-mail și poștă, în termenul legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestuia, astfel cum a fost formulat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică. A precizat că, în cazul în care se va considera că recursul este admisibil în principiu, nu este de acord cu soluționarea acestuia în complet de filtru. La aceeași dată, 06 decembrie 2022, prin poștă, în termenul legal, intimatul-părât B. a depus întâmpinare la recursul promovat de către chemata în garanție M., prin care a invocat, în principal, excepția tardivității formulării acestuia, în raport de data comunicării deciziei atacate, 17 iunie 2022, și data depunerii recursului, 24 iunie 2022, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, astfel cum a fost formulată, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică. La data de 08 decembrie 2022, prin poștă, în termenul legal, intimata-părătă C. a depus întâmpinare la recursurile declarat de către chemata în garanție M., prin care a arătat că este de accord cu admiterea acestuia, iar față de poziția adoptată, în temeiul art. 454 C. proc. civ., a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a precizat, în raport de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., că este necesară soluționarea recursului, cu citarea părților. Răspunsul la întâmpinare: Recurentele nu au depus răspuns la întâmpinări.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. și recursul declarat de chemata în garanție M., împotriva deciziei nr. 807/Ap din 12 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta critică concluzia instanței de apel sub aspectul insuficienței motivării referitoare la pretinsa inexistență a unei tulburări de drept; arată că în lipsa unor trimiteri concrete la raportul de expertiză, decizia recurată nu este motivată corespunzător, ceea ce poate da loc arbitrariului. Pe de altă parte, din perspectiva dreptului substanțial, conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este necesar ca tulburarea în exercitarea dreptului de proprietate să îmbrace forma unei acțiuni în justiție promovată de terțul evingător, dacă dreptul terțului asupra lucrului este atât de evident încât, în scopul evitării unui proces inutil, cumpărătorul abandonează bunul. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportându-se la dispozițiile art. 861 și art. 1337 C. civ., art. 136 alin. (2) din Constituția României, precum și a celor ale art. 1 alin. (2), (3), (5) și (6) din Legea nr. 7/1996 recurenta a arătat că raportul de expertiză a constatat existența unui bun public care traversează proprietățile recurentei, suprapunându-se cu acestea, Primăria Brașov a confirmat existența drumului (str. x) nr. top. x cu același amplasament și traseu menționat în expertiză. Aceste critici sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Asupra capetelor de cerere a căror respingere se critică de către recurenta-reclamantă, Curtea de Apel Brașov s-a pronunțat în următorii termeni: "Apelanta a criticat respingerea acțiunii privind constatarea evicțiunii și rezoluțiunea cu privire la două terenuri ce fac obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare din cele 6 ce au făcut obiectul acțiunii, respectiv imobilul înscris în CF x Brașov, nr. top. x și imobilul înscris în CF x Brașov, nr. top. x, apreciind că, deși aceste imobile nu au făcut obiectul dosarului nr. x/2009, linia de hotar stabilită prin sentința pronunțată afectează aceste suprafețe de teren, prin constatarea suprapunerii imobilelor peste proprietatea nr. cad. x (nr. top. x) și peste Str. x (nr. top. x), producându-se astfel o tulburare a dreptului de proprietate al apelantei reclamante. Curtea reține faptul că apelanta reclamantă nu a dovedit în cauză o încălcare a dreptului său de proprietate cu privire la terenurile înscrise în CF x Brașov, nr. top. x, respectiv în CF x Brașov, nr. top. x, proprietarul terenului cu nr. cadastral x neefectuând nici un fel de acte de tulburare de drept a proprietății S.C. A. S.R.L. cu privire la aceste imobile." Raportându-se la art. 555 alin. (1), respectiv la art. 1.695 alin. (1) C. civ. în vigoare, Curtea de Apel a statuat că evicțiunea reprezintă "pierderea proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar a lucrului cumpărat, ca urmare a valorificării de către vânzător sau de o terță persoană a unui drept asupra acelui lucru. Pentru a fi în prezenta unei tulburări de drept, ca o condiție esențială a angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform prevederilor art. 1695 alin. (2) C. civ., este obligatoriu ca această tulburare să nu fie eventuală, ci actuală și iminentă, ceea ce implică faptul că nu este suficientă simpla temere a apelantei reclamante că va fi evinsă, ci este necesară o contestare reală a dreptului său de proprietate de către terțul evingător, ceea ce nu există în speță, în ceea ce privește terenurile înscrise în CF x Brașov, nr. top. x, respectiv în CF x Brașov, nr. top. x. În consecință, în mod legal instanța de fond a respins cererea reclamantei de constatare a evicțiunii totale și de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008, având ca obiect imobilul înscris în CF x Brașov, nr. top. x, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007, având ca obiect imobilul înscris în CF x Brașov, nr. top. x." Înalta Curte de Casație și Justiție reține, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În acest sens, se observă că aspectele de fapt ale judecății și criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în cadrul recursului exercitat în condițiile art. 488 C. proc. civ., față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. În măsura în care recurenta-reclamantă critică concluzia instanței de apel ca reprezentând o eroare în stabilirea situației de fapt, printr-o insuficientă valorificare a concluziilor raportului de expertiză ori chiar printr-o contrazicere a acestuia, prin raportare la cele ce preced, se constată că aceste critici sunt veritabile critici de netemeinicie, care tind la stabilirea altei situații de fapt și care, ca atare, excedează dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, se constată că recurenta invocă o veritabilă critică referitoare la insuficienta motivare a deciziei instanței de apel, respectiv insuficienta luare în considerare a suprapunerii cadastrale. Această critică este susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată însă că instanța de apel s-a pronunțat asupra motivului de apel constând în greșita respingere a cererii în evicțiune referitoare la imobilele cu privire la care expertizele au constatat suprapuneri cadastrale, dar care se află în continuare în posesia recurentei-reclamante. Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a negat, ci chiar a reținut suprapunerile cadastrale evidențiate prin rapoartele de expertiză depuse la dosarul cauzei ca premisă a analizei sale. Apoi însă, instanța de apel a reținut că proprietarul terenului cu numărul cadastral cu privire la care s-a constatat existența suprapunerii nu a efectuat niciun act de tulburare de drept împotriva recurentei-reclamante, aceasta aflându-se în posesia imobilelor la care se referă motivele sale de recurs. Cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătorești trebuie să fie clară și completă. În acest sens, instanța are obligația de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desfiin­țarea hotărârii. În același timp, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile lor. În jurisprudența dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligației instanțelor de a-și motiva hotărâ­rile pronunțate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligația tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argu­­mentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei). În cauza Albina c. României, Curtea reamintește că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]». În mod similar, în Hotărârea pronunțată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absența sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­torești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, la un proces echitabil și violează art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancționată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reține în jurisprudența Curții că «dacă un justițiabil invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, pe deasupra susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific». În același timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligație de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cauzei. Chiar și omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenției, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluționarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke și Lenoble c. Franței). La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. În principiu, și gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, aceste exigențe sunt îndeplinite în cauză, întrucât instanța de apel a completat situația de fapt și de drept amplu expusă în cuprinsul sentinței primei instanțe și a dat un răspuns punctual și argumentat criticilor formulate de părți, în speță de recurenta-reclamantă. Rezultă din motivarea atacată implicit, dar neîndoielnic că recurenta-reclamantă se află în posesia imobilelor la care se referă recursul declarat, fapt confirmat de altfel de avocatul recurentei în fața instanței de recurs. Statuând că în cauză nu există o tulburare de drept actuală ori cel puțin iminentă în ceea ce privește terenurile înscrise în CF x Brașov, nr. top. x, respectiv în CF x Brașov, nr. top. x, nefiind o astfel de tulburare de drept simpla suprapunere cadastrală, Curtea de Apel Brașov a dat o bază legală suficientă deciziei sale și a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate. Ca urmare, nu se poate reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă dezlegarea în drept este sau nu corectă, aceasta este subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care privește greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material. În prealabil analizării criticilor privitoare la aplicarea dreptului material, se impune constatarea că, astfel cum se arată și în recursul formulat de recurenta chemată în garanție M., prima instanță de fond, tribunalul, a soluționat pricina prin raportare la textele vechiul C. civ. în materia garanției pentru evicțiune, în vreme ce Curtea de Apel s-a raportat la textele C. civ. în vigoare. Având în vedere că garanția pentru evicțiune este un efect al contractului de vânzare, iar toate contractele de vânzare-cumpărare la care se referă cauza au fost încheiate anterior datei de 1.10.2011, sunt incidente dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., potrivit cărora: (1) Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privința elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispozițiile alin. (1). Așa fiind, în cauză sunt într-adevăr incidente prevederile vechiul C. civ., din anul 1864, cum în mod just a învederat și recurenta-chemată în garanție M.. Criticile de ordin procedural formulate de această recurentă în legătură cu stabilirea legii aplicabile vor fi examinate în cadrul analizei recursului respectiv. Potrivit art. 1337 C. civ. 1864, vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului. Sub imperiul acestei reglementări, s-a arătat în doctrină și s-a statuat în jurisprudență că evicțiunea reprezintă pierderea proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar a lucrului cumpărat, ca urmare a valorificării de către vânzător sau de o terță persoană a unui drept asupra acelui lucru. După cum rezultă din cele ce preced, recurenta-reclamantă este în posesia imobilelor cu privire la care reclamă evicțiunea. Totodată, proprietarii parcelelor cu privire la care s-a reținut suprapunerea nu au formulat niciodată vreo pretenție față de recurenta-reclamantă, nici pe cale judiciară, nici pe cale extrajudiciară, acesta fiind motivul pentru care ambele instanțe de fond au respins acțiunea formulată, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile evicțiunii. Recurenta combate această soluție, arătând că, potrivit unor soluții ale instanței supreme, nu este necesar ca tulburarea în exercitarea dreptului de proprietate să îmbrace forma unei acțiuni în justiție promovată de terțul evingător, dacă dreptul terțului asupra lucrului este atât de evident încât, în scopul evitării unui proces inutil, cumpărătorul abandonează bunul. Aceasta nu constituie însă decât o nuanțare a soluției clasice, de drept comun, potrivit cu care evicțiunea trebuie să îmbrace forma unei acțiuni care, dacă ar fi admisă, ar constitui o tulburare de drept, privându-l pe cumpărător în tot sau în parte de prerogativele dreptului de proprietate, respectiv de folosința liniștită și utilă a bunului. Așa fiind, pentru a admite această situație de excepție, trebuie ca circumstanțele să fie similare unei acțiuni în evicțiune fondate. Se cere prin urmare ca evingătorul să formuleze o pretenție efectivă, concretă și întemeiată, în fapt și în drept, pe argumente și probe care să-i ateste poziția juridică preferabilă. În lipsa unei astfel de pretenții concrete, lipsește premisa esențială a acestei ipoteze și, de altfel, a oricărei evicțiuni prin fapta unui terț, care constă în faptul că terțul pretinde un drept de natură a tulbura poziția juridică a cumpărătorului. În măsura în care o asemenea pretenție extrajudiciară este formulată, se poate admite, cu titlu de excepție, ca în măsura în care cumpărătorul solicită asistență juridică de specialitate și obține un punct de vedere argumentat din care rezultă neechivoc că pretenția terțului este justificată, iar vânzătorul consultat în prealabil pentru concretizarea obligației sale de a-l apăra pe cumpărător nu furnizează nicio apărare utilă, cumpărătorul să nu se expună rigorilor și cheltuielilor unui proces, ci să achieseze la pretenția (deocamdată extrajudiciară) formulată de terț, în mâinile căruia să predea bunul (ori, după caz, să admită exercitarea unor prerogative corespunzătoare unor drepturi subiective precum dezmembrămintele dreptului de proprietate, dreptul de folosință obținut printr-o locațiune care îi este opozabilă ori altele asemenea). Doar în această ipoteză, de delăsare concretă, în tot sau în parte, a bunului în posesia terțului se concretizează evicțiunea. Or, în cauză, instanțele de fond au reținut că în cauză nu există nicio pretenție concretă formulată de terți (indiferent care ar fi aceștia), iar recurenta-reclamantă nu a contestat aceasta, afirmând însă că simpla existență a suprapunerii cadastrale, respectiv situația juridică a drumului public ar fi suficiente pentru a se reține evicțiunea. În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanțele de fond au interpretat și aplicat corect normele relevante de drept material atunci când au statuat că în cauză nu există o evicțiune actuală ori cel puțin iminentă, neexistând o pretenție concludentă formulată de vreun terț pe cale judiciară ori extrajudiciară și, a fortiori, niciun fel de delăsare a imobilelor în discuție în mâinile acestor terți. În cauză se constată că există doar o stare de temere a cumpărătorului că ar putea fi expus, în viitor, unei tulburări a dreptului său de proprietate. Or, această temere, fie ea și bazată pe elemente obiective precum suprapunerile cadastrale evocate, nu este suficientă pentru a fi calificată în drept ca o evicțiune. Lipsa unei astfel de pretenții caracterizate face de prisos o analiză faptică și juridică a elementelor pe care o viitoare evicțiune s-ar putea, după împrejurări, întemeia, o asemenea analiză ipotetică fiind cu atât mai neindicată cu cât nu au fost atrase în proces persoanele cu privire la care se afirmă că ar putea cauza evicțiunea și nici nu au fost formulate eventuale cereri (eventual în constatare pozitivă ori negativă) față de acestea. Neexistând în cauză o evicțiune, în sensul celor ce preced, în mod legal a fost respins și capătul de cerere în nulitatea contractelor de vânzare, aceasta fiind cerută în mod explicit ca un efect al evicțiunii. De altfel, această cerere ar fi fost și redundantă chiar în ipoteza evicțiunii, căci garanția pentru evicțiune presupune un contract valabil întocmit. În tot cazul, nu poate fi primită critica recurentei, potrivit căreia instanțele de fond ar fi trebuit să constate nulitatea din perspectiva lipsei consimțământului, obiectului și cauzei. O astfel de cerere nu a fost formulată în fața primei instanțe, care era datoare să se pronunțe în limitele învestirii sale, iar o astfel de pretenție nu poate fi formulată direct în fața instanțelor de control judiciar, fiind inadmisibilă în căile de atac de reformare (art. 9, art. 478 alin. (3), art. 494 C. proc. civ.). Se constată prin urmare că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a criticat decizia recurată sub aspectul nepronunțării asupra unor capete de cerere, respectiv cu privire la dobânda legală aplicabilă prețului terenurilor, contravaloarea impozitelor plătite, cheltuielile de executare silită. Trebuie observat în prealabil că, în măsura în care se invocă omisiunea soluționării unor capete de cerere, art. 444 alin. (1) C. proc. civ. dispune că, dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare. În condițiile art. 445 C. proc. civ., a cărui denumire marginală este obligativitatea procedurii, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444. Așadar, omisiunea soluționării unui capăt de cerere, indiferent dacă aceasta este reală sau nu în raport de cererile cu care instanța a fost învestită, poate fi invocată exclusiv pe calea cererii de completare, iar nu pe calea prezentului recurs. De altfel, după cum reclamanta însăși a învederat, în cauză a fost formulată cerere de completare, adresată Curții de Apel Brașov, soluționată prin decizia nr. 1009/A/1.07.2022 pronunțată de această instanță. Această din urmă decizie era susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs (art. 446 C. proc. civ.). Ca urmare, nici această critică, ce poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată. În raport de considerentele ce preced, recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.). Înalta Curte constată că recursul declarat de chemata în garanție M. împotriva aceleiași decizii este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În primul rând, din perspectiva criticilor formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurenta învederează principial corect că schimbarea temeiului juridic indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată ar fi trebuit supusă dezbaterii contradictorii a părților, pentru a le da posibilitatea acestora să formuleze concluzii asupra acestei chestiuni și să-și exercite în condiții adecvate dreptul la apărare. Instanțele de judecată sunt îndreptățite și chiar obligate să soluționeze litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum rezultă din art. 22 alin. (1) C. proc. civ., această prerogativă fiind o componentă indispensabilă a principiului legalității. În această privință, nu are importanță dacă respectivele prevederi legale au fost sau nu invocate de părți, căci invocarea normei legale incidente nu constituie o condiție de aplicare a acesteia; instanța este ținută să cunoască din oficiu și să aplice dreptul în vigoare, astfel cum rezultă și din prevederile art. 252 C. proc. civ. Pe de altă parte, pentru a preveni surprinderea părților și a le permite acestora exercitarea dreptului de a se apăra și de a discuta orice problemă de fapt ori de drept relevantă în cauză, instanța de judecată este obligată să supună dezbaterii părților chestiunea legii aplicabile, dacă, precum în prezenta cauză, apreciază că aceasta este diferită de cea indicată de părți ori avută în vedere de instanța a cărei hotărâre este apelată. Această obligație rezultă limpede din art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. Or, instanța de apel nu a pus în discuția părților problema legii aplicabile și nu a dat eficiență prevederilor art. 102 din Legea nr. 71/2011, în acord cu care legea aplicabilă este vechiul C. civ. În cauză însă se observă că dispozițiile legale aplicabile garanției pentru evicțiune, cuprinse în vechiul, respectiv în noul C. civ., au un conținut similar spre identic, în pofida numeroaselor diferențe de formulare. În tot cazul, recurenta nu a indicat punctual o diferență concretă care să fi putut produce o schimbare a soluției cauzei în raport de cele două reglementări amintite. Așa fiind, de vreme ce nu s-a invocat și demonstrat o vătămare concretă rezultată din raportarea la prevederile Noului C. civ., în loc de prevederile corespondente ale Codului anterior, în cauză nu poate opera nulitatea deciziei recurate (art. 175 alin. (1) C. proc. civ. impune în regulă generală condiția vătămării pentru a opera sancțiunea nulității). Ca urmare, nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând trimitere la art. 3 din Legea nr. 71/2011, recurenta a susținut că dispozițiile art. 1701 și urm. din Noul C. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, iar instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1344 din vechiul C. civ., precizând că prin cererea de chemare în garanție, recurenta a solicitat obligarea intimatului-pârât B. la plata sumei de 150.000 Euro reprezentând valoarea imobilului teren la data evicțiunii, context în care dacă instanța de apel ar fi apreciat faptul că, la data evicțiunii, valoarea de 150.000 euro nu reprezenta un preț real al imobilului teren în litigiu, era obligată a pune în discuția părților necesitatea întocmirii în cauză a unui raport de expertiză specialitatea evaluare bunuri imobile, raport care să indice în mod concret care era valoarea terenului la data evicțiunii. În măsura în care prin această critică se tinde la invocarea greșitei aplicări a normelor de drept material în ceea ce privește întinderea obligației de dezdăunare ce incumbă vânzătorului B., aceste critici sunt f