ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1845/2023

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă la 7 iulie 2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost precizată, reclamantul U.A.T. Județul Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/9.07.2003, având ca obiect amenajările orezicole aflate pe suprafața de 931,48 ha, să se constate nulitatea absolută a înscrierii în cartea funciară a amenajărilor respective, să se dispună înscrierea dreptului de proprietate asupra lor în favoarea sa; în subsidiar, să se constate dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole și inexistența dreptului de proprietate al pârâtei, având în vedere că aceste lucrări de îmbunătățiri funciare s-au transmis în domeniul public al Județului Brăila prin efectul H.G. nr. 2087/24.11.2004, anterior înscrierii lor în cartea funciară, să se dispună rectificarea cărții funciare și intabularea amenajărilor orezicole în favoarea sa; să se constate existența dreptului său de proprietate asupra amenajărilor orezicole și inexistența dreptului de proprietate al pârâtei, care a pierdut atributele dreptului de proprietate, ca urmare a restituirii în proprietate a terenului pe care se află încorporate amenajările, fiind achitată contravaloarea lor. Prin cerere reconvențională formulată în cauză, astfel cum a fost modificată, pârâta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea reclamantului la plata de despăgubiri în cuantum de 9.840.886 RON, actualizate cu indicele de inflație începând cu 01.09.2014 și până la data plății, în schimbul transferării dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole, iar, în subsidiar, obligarea reclamantului la plata despăgubiri în cuantum de 9.171.294 RON, actualizate cu indicele de inflație începând cu 24.11.2004 și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în prima instanță Prin sentința civilă nr. 926/16.12.2021, Tribunalul Brăila, secția I civilă a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat, a admis în parte cererea principală, a constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, aflate pe terenul în suprafață de 165,52 ha, situat pe raza comunei Vădeni, județul Brăila, teren proprietatea reclamantului prin accesiune imobiliară, a respins celelalte capete de cerere ca lipsite de interes, a respins cererea reconvențională pentru autoritate de lucru judecat și a anulat ca netimbrat capătul din cererea reconvențională vizând actualizarea cu indicele de inflație.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel principal, iar reclamantul a formulat apel incident, ambele fiind respinse ca nefondate de către Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 139A din 13 iulie 2022.

Recursurile formulate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii, la 12 august 2022, pârâta A. S.R.L. a formulat recurs principal, prin care a solicitat casarea deciziei și, în principal, rejudecarea apelului principal, admiterea acestuia și schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării reclamantului la plata de despăgubiri în cuantum de 9.840.886 RON sau de 9.171.294 RON, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată. În susținere, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel reține la pag. 21 a deciziei recurate faptul că în dosarul nr. x/2011 pârâta ar fi fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie nu doar terenul în suprafață de 165,52 ha, ci și amenajările orezicole aflate pe acesta, în contradictoriu cu cele reținute la par. 5 de la pag. 22 a deciziei recurate, în sensul că obiectul acțiunii în revendicare l-a constituit terenul. Or, aceasta reprezintă o interpretare cu totul nouă a sentinței civile nr. 232/2015 pronunțate de Tribunalul Brăila, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, în condițiile în care reclamantul nu a cerut să îi fie lăsate în proprietate și amenajările orezicole, odată cu terenul, instanța care a pronunțat această sentință nefiind învestită cu o astfel de solicitare. Dacă ar fi corectă interpretarea dată prin decizia civilă recurată, ar însemna că, prin sentința civilă nr. 232/2015, s-a dat mai mult decât s-a cerut. Având în vedere că sentința civilă nr. 232/2015 a fost pronunțată anterior datei de 31.10.2017 (moment până la care ar fi fost recunoscut dreptul pârâtei de proprietate asupra amenajărilor, după cum susține instanța de apel), nu putea interveni accesiunea imobiliară în favoarea reclamantului și recunoașterea dreptului său de proprietate pentru amenajări anterior datei de 31.10.2017. Cu atât mai mult cu cât, prin decizia nr. 30/A/2018, se reține că A. este proprietara amenajărilor orezicole și că sentința civilă nr. 232/2015 nu reprezintă titlu de proprietate asupra amenajărilor în favoarea UAT Județul Brăila, întrucât nu a solicitat acest lucru, iar pe calea lămuririi dispozitivului nu este posibilă formularea unei astfel de cereri, reținând că "sintagma folosită de Tribunalul Brăila în dispozitivul încheierii de lămurire nu poate echivala cu constituirea în favoarea reclamantei a unui titlu de proprietate asupra amenajărilor orezicole". Contrarietate de motive există și la pag. 23 a deciziei recurate, atunci când instanța de apel reține următoarele: "Prin sentința civilă nr. 223/2015 a Tribunalului Brăila, se stabilise deja caracterul accesoriu al amenajărilor orezicole față de teren și se dispusese lăsarea proprietății ambelor imobile către reclamantă, fiind stabilită și contravaloarea despăgubirilor amenajărilor orezicole de care pârâta era lipsită. Nu se poate vorbi, însă, de autoritate sau putere de lucru judecat în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole de către reclamant prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011, atât timp cât cauza și obiectul acelui dosar au fost diferite de cel din dosarul de față." Există contrarietate de motive și la pag. 24 a deciziei recurate, atunci când instanța de apel reține următoarele: "Totuși, manifestarea efectivă de voință a proprietarului terenului s-a făcut cu privire la amenajările orezicole, în sensul obținerii titlului de proprietate ad probationem abia prin acțiunea din dosarul de față, deși reclamanta deținea posesia și uzul acestor amenajări cel puțin de la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, prin care s-a admis acțiunea în revendicare, iar pârâta A. a fost obligată să lase în proprietate și posesie reclamantei atât terenul, cât și amenajările orezicole în suprafață de 165,52 ha, situate in localitatea Vădeni", comparativ cu reținerile de la aceeași pagină: "Dreptul de proprietate asupra lucrărilor (sau construcției) se dobândește de proprietarul terenului prin accesiune, iar nu prin manifestarea sa de voință, care este un act juridic. Ca urmare, accesiunea se produce de plin drept pe măsură ce lucrările sau construcția au fost edificate fără a mai fi necesară o manifestare de voință din partea proprietarului terenului. Curtea concluzionează că în speță sunt aplicabile prevederile art. 488 și 494 din vechiul C. civ.." Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 232/2015 pronunțate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, sens în care a învederat următoarele aspecte: Cererea reconvențională ce face obiectul prezentului dosar este diferită de cererea reconvențională soluționată în dosarul nr. x/2011, întrucât în prezentul litigiu se solicită despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate pe care îl deținea pârâta asupra amenajărilor orezicole, pe când în celălalt litigiu s-a solicitat și s-a dispus plata de despăgubiri pentru cedarea folosinței și posesiei amenajărilor, precum și lăsarea în deplină posesie și proprietate a terenului. Nu există echivalență între cele două forme de despăgubiri, în condițiile în care, în dosarul nr. x/2011, acestea au fost acordate, conform petitului formulat de reclamant, pentru lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului, iar în cauza de față au fost solicitate pentru transferul proprietății amenajărilor orezicole în favoarea reclamantului. De altfel, nu există echivalență nici măcar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. Ca atare, instanța de apel a reținut în mod eronat că, prin dosarul nr. x/2011, pârâta ar fi pretins și obținut "despăgubiri pentru chiar dreptul său de proprietate asupra amenajărilor orezicole", în condițiile în care acestea nu au făcut obiectul judecății în acel dosar. Instanța de apel a reținut că "nicăieri în considerentele sau dispozitivul deciziei civile nr. 30A/19.02.20218 nu se arată că despăgubirile ar reprezenta contravaloarea lipsei de folosință asupra amenajărilor orezicole pentru o anumită perioadă". Or, având în vedere cererea de lămurire soluționată prin decizia civilă nr. 30A/2018, nu era necesar a se specifica de către instanță pentru ce au fost acordate despăgubirile, atâta vreme cât a solicitat a fi despăgubită pentru lăsarea în deplină posesie și proprietate a suprafeței de teren de 165,52 ha, cu consecința cedării posesiei și folosinței amenajărilor existente pe acest teren, care erau deja folosite de reclamantă din anul 2004, fără a le întreține, dar încasând redevențe de la terții concesionari, și fără a achita vreo sumă societății proprietare. Acest ultim aspect nu a mai fost avut în vedere de către instanța de apel atunci când a interpretat hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu această speță. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele: Instanța de apel, interpretând eronat sentința civilă nr. 232/2015, nu a ținut cont de faptul că despăgubirile la plata cărora a fost obligat reclamantul au fost acordate pentru lăsarea terenului în posesie și proprietate și lăsarea posesiei și folosinței amenajărilor, în beneficiul reclamantului. În dosarul nr. x/2011, Tribunalul Brăila a fost învestit cu cererea reclamantului de lăsare în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 165,52 ha, pe care se află construită amenajarea orezicolă. Având în vedere limitele învestirii, Tribunalul Brăila nu avea posibilitatea legală de a obliga pârâta să lase în deplină posesie și proprietate, pe lângă suprafața de teren, și amenajarea orezicolă, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel, care nu a ținut cont de faptul că despăgubirile la care a fost obligat reclamantul au fost acordate pentru lăsarea terenului în posesie și proprietate și pentru lăsarea în posesie și folosință a amenajărilor orezicole. Instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, din moment ce a schimbat destinația despăgubirilor, lipsind de conținut prevederile art. 488 și art. 494 din C. civ. Dispozițiile art. 494 din C. civ., care reglementează încorporarea lucrărilor/construcțiilor și plata despăgubirilor de către proprietarul terenului nu au făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/2011, astfel că în mod greșit instanța de apel a reținut că s-au acordat despăgubiri pentru dreptul de proprietate asupra amenajărilor. Acest temei legal a intrat în discuție abia în prezentul litigiu, astfel că despăgubirile încasate la 07.07.2017, ca urmare a executării sentinței civile nr. 232/2015, au fost acordate pentru ca reclamantul să poată deține posesia și proprietatea terenului său concomitent cu posesia și folosința amenajărilor. Principiul accesiunii trebuie interpretat și aplicat cu bună-credință și cu respectarea dreptului fundamental prevăzut de art. 44 din Constituția României. Or, instanța de apel nu a considerat că despăgubirile încasate au reprezentat lipsa de folosință asupra amenajărilor pe o perioadă de cel mult 30 de ani, conform art. 559 din C. civ.. Proprietarul terenului poate deveni proprietarul amenajărilor doar cu plata unei juste despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate asupra amenajărilor, iar nu folosindu-se de despăgubirile achitate doar pentru folosința amenajărilor începând cu anul 2024 și până în prezent. Prevederile art. 595 din actualul C. civ. sunt menite să elimine discuțiile în legătură cu momentul în funcție de care va stabili instanța despăgubirea datorată de propriertarul terenului, trebuind a se ține seama de valoarea de circulație a bunului, calculată la data hotărârii judecătorești, nașterea celor două drepturi fiind concomitentă, ca urmare a exercitării dreptului de accesiune abia în litigiul de față, nu în dosarul nr. x/2011. Ca atare, stabilirea momentului la care trebuie să se raporteze instanța pentru a calcula despăgubirea cuvenită constructorului pe terenul altuia este acela în care instanța este învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, mai exact în prezenta cauză, după cum instanța de apel a reținut la pag. 24. În drept, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din 17 noiembrie 2022, Înalta Curte a admis cererea recurentei-pârâte privind acordarea ajutorului public judiciar, a redus cuantumul taxei judiciare de timbru datorate de la 51.106,93 RON la 40.000 RON și a eșalonat plata acestei taxe de timbru în 40 de rate lunare, a câte 1.000 RON fiecare. 4.2. Odată cu întâmpinarea, reclamantul U.A.T. Județul Brăila a formulat recurs incident, prin care a solicitat, doar pentru eventualitatea în care s-ar admite recursul principal, casarea totală a deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel atât a apelului principal, cât și a apelului incident. În drept, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 491 alin. (1) și ale art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 8 din C. proc. civ. Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Apărările formulate în cauză La 17 octombrie 2022, intimatul-reclamant U.A.T. Județul Brăila a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului principal, prin raportare la art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. j) 2 din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că decizia civilă recurată este legală și că toate motivele de casare invocate de către recurenta-pârâtă sunt nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul principal, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, cu consecința respingerii și a recursului incident, pentru următoarele considerente: Chiar dacă nu a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care are în vedere încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, totuși recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., sub aspectul depășirii limitelor învestirii. În acord cu susținerile intimatului-reclamant din cadrul dezbaterilor, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu poate fi analizat, întrucât a fost invocat direct în recurs (omisso medio), fără a fi supus analizei instanței de apel, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii. Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că decizia recurată nu conține considerente contradictorii, din cuprinsul cărora să rezulte situații de fapt sau de drept opuse, care să nu se poată concilia sau care să contravină dispozitivului. Dimpotrivă, lecturând considerentele deciziei recurate, se observă că instanța de apel a înfățișat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției, astfel că argumentele subsumate acestui motiv de casare nu pot fi primite. În această ordine de idei, recurenta-pârâtă a susținut că există contrarietate între anumite considerente prezentate la paginile 21, 22, 23 și 24 ale deciziei recurate, învederând în esență că, deși instanța de apel reține inițial că, prin sentința civilă nr. 232/30.03.2015 pronunțată de către Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2007, pârâta ar fi fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului U.A.T. Județul Brăila nu doar terenul în suprafață de 165,52 ha, ci și amenajările orezicole aflate pe acesta, totuși reține ulterior că obiectul acțiunii în revendicare din dosarul nr. x/2011 l-a constituit doar terenul, nu și amenajările orezicole, precum și că manifestarea efectivă de voință a proprietarului terenului, în sensul obținerii titlului de proprietate ad probationem asupra amenajărilor orezicole, s-a făcut abia prin acțiunea ce face obiectul litigiului de față, deși reclamantul deținea posesia și uzul acestor amenajări cel puțin de la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2011. Susținând caracterul contradictoriu al acestor considerente, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a dat o interpretare eronată sentinței civile nr. 232/30.03.2015 pronunțate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, în condițiile în care reclamantul U.A.T. Județul Brăila nu a cerut să îi fie lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie și amenajările orezicole, odată cu terenul în suprafață de 165,52 ha, Tribunalul Brăila nefiind învestit cu o atare solicitare, astfel că, dacă ar fi corectă interpretarea instanței de apel, ar însemna că s-a dat mai mult decât s-a cerut. Contrar acestor susțineri ale recurentei-pârâte, se constată că toate acele considerente redate în cuprinsul memoriului de recurs (la secțiunea III, pct. 1.1-1.3) nu au caracter contradictoriu, instanța de apel prezentând în mod corect atât soluția definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2011, cât și efectele sale, recurenta-pârâtă fiind cea care se află într-o vădită eroare și care, din această cauză, formulează critici inadmisibile împotriva unei hotărâri judecătorești definitive. Astfel, considerentele deciziei citate la pct. 1.1. din cererea de recurs nu sunt contradictorii, ci explică, într-o manieră coerentă, motivele pentru care instanța de apel a respins criticile pârâtei, ce porneau de la o greșită interpretare a sentinței civile nr. 232/30.03.2015, lămurită prin încheierea din 31.10.2017. În contextul în care pârâta a susținut, prin cererea de apel, că în dosarul nr. x/2011 a fost soluționată o acțiune posesorie, că efectul celor dispuse de Tribunalul Brăila este acela că U.A.T. Județul Brăila a dobândit doar posesia și folosința amenajărilor orezicole, în timp ce nuda proprietate asupra acestora ar fi rămas în patrimoniul societății A., și că suma stabilită cu titlu de despăgubire nu viza nicidecum transferarea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole, în mod corect a argumentat instanța de apel că aceste susțineri sunt infirmate prin chiar încheierea din 31.10.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 30/19.02.2017, prin care s-a reținut, fără echivoc, că despăgubirile acordate pârâtei reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul de 165,52 ha, iar nu contravaloarea vreunui drept de posesie sau de folosință. După cum în mod corect a învederat intimatul-reclamant prin întâmpinare, obligarea sa, în cadrul dosarului nr. x/2011, la plata sumei de 3.613.426 RON, reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat, conform lămuririi dispozitivului făcute prin încheierea din 31.10.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 30/19.02.2017, echivalează cu pierderea de către pârâtă, începând cu acel moment, a tuturor atributelor ce compun dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, iar nu doar a posesiei și a folosinței. Nu au caracter contradictoriu nici considerentele deciziei recurate prin care se reține că obligarea U.A.T. Județul Brăila la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole, nu a avut automat un efect translativ de proprietate, în lipsa unei cereri exprese a proprietarului terenului care să fi fost formulată în acel litigiu, însă formularea unei acțiuni pe cale separată prin care să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole de către U.A.T. Județul Brăila nu este împiedicată de judecata realizată în dosarul nr. x/2011. Aceasta, întrucât obiectul acțiunii în revendicare din acel dosar l-a constituit terenul în suprafață de 165,52 ha, care avea incorporate amenajările orezicole aflate, la acel moment, în proprietatea pârâtei, acesta fiind motivul pentru care a fost obligat U.A.T. Județul Brăila la plata contravalorii acestor amenajări. Or, aceste aspecte se bucură de autoritate de lucru judecat, cum se va arăta infra. Nici considerentele deciziei citate la pct. 1.2. din memoriul de recurs nu au caracter contradictoriu, ci explică situația juridică creată în urma pronunțării sentinței civile nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, în sensul că prin aceasta s-a stabilit caracterul accesoriu al amenjărilor orezicole față de bunul principal (terenul în care erau incorporate) și că obligarea reclamantului U.A.T. Județul Brăila la plata contravalorii amenajărilor orezicole implică pierderea dreptului de proprietate al pârâtei asupra acestora. Împrejurarea învederată de către recurenta-pârâtă, potrivit căreia, în cadrul dosarului nr. x/2011, reclamantul nu a revendicat și amenajările agricole, ci doar terenul în suprafață de 165,52 ha, astfel că, dacă ar fi corectă interpretarea instanței de apel, ar însemna că s-a dat mai mult decât s-a cerut, nu poate fi însă analizată în litigiul de față, întrucât sentința civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, este definitivă și se bucură de toate efectele prevăzute de art. 429-435 din C. proc. civ. Nu sunt contradictorii nici considerentele deciziei citate la pct. 1.3 din memoriul de recurs, prin care instanța de apel argumentează aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 și art. 494 din C. civ. de la 1864, reținând că, sub imperiul acestei reglementări, accesiunea se producea de plin drept, pe măsură ce lucrările/construcția au fost edificate, fără a mai fi necesară manifestarea de voință din partea proprietarului terenului, încorporarea bunului accesoriu în cel principal având, în mod direct, un efect achizitiv de proprietate. În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susținând că în mod nelegal instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 232/30.03.2015 pronunțate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011 și învederând că cererea reconvențională ce face obiectul prezentului litigiu este diferită de cea soluționată în dosarul nr. x/2011, întrucât în cauza de față solicită despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate pe care îl deține asupra amenajărilor orezicole, pe când în litigiul anterior a solicitat și i s-au acordat despăgubiri pentru cedarea folosinței și posesiei amenajărilor, precum și lăsarea în deplină posesie și proprietate a terenului revendicat în suprafață de 165,52 ha. Înalta Curte constată că și acest motiv de casare este nefondat. Relativ la despăgubirile solicitate în prezentul litigiu, instanța de apel a reținut corect că este legală soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale față de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 232/30.03.2015 pronunțate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018. Principiul autorității de lucru judecat asigură stabilitatea juridică și ordinea socială, fiind interzisă readucerea în discuție a chestiunii litigioase deja rezolvate, rațiunea reglementării sale constituind-o necesitatea de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite, în scopul asigurării securității juridice. În acest sens, art. 430 din Codul de procedură prevede: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, art. 431 din C. proc. civ. stipulează: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții procesuale de fond, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, între cererea reconvențională din litigiul de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 există triplă identitate de părți, obiect și cauză, astfel că în mod legal instanța de apel a respins criticile privind greșita valorificare de către prima instanță a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 232/30.03.2015 pronunțate de Tribunalul Brăila, secția I civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017 a Tribunalului Brăila, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2018. În acest sens, se reține că, prin sentința civilă nr. 232/30.03.2015 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă în dosarul nr. x/2011, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamantul U.A.T. Județul Brăila și a fost obligată pârâta A. S.R.L. să-i lase acestuia în liniștită posesie și deplină proprietate terenul în suprafață de 165,52 ha, a fost admisă în parte cererea reconvențională și a fost obligat pârâtul U.A.T. Județul Brăila să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 3.613.426 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 165,52 ha. În cuprinsul acestei sentințe, s-au reținut următoarele considerente relevante: "(...) În anul 2003, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003, pârâta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, ce a fost intabulat în anul 2005. (...) Pârâta-reclamantă, potrivit cererii reconvenționale, precizărilor și completărilor depuse cu ocazia rejudecării, a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata de despăgubiri, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. Astfel, în rejudecare, la termenul din 25.09.2013, pârâta-reclamantă și-a precizat obiectul și temeiul cererii reconvenționale, în sensul că solicită obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor în cuantum de 5.526.736 RON, pentru lăsarea în deplină proprietate și folosință a terenului, care este ocupat de amenajările orezicole, iar, ulterior efectuării expertizei, câtimea a fost majorată la suma de 9.840.886 RON, potrivit variantei 1. Instanța reține că pârâta-reclamantă, în cererea reconvențională, are calea unei acțiuni în despăgubiri, ce este fondată, în condițiile în care face dovada că amenajările existente pe terenul revendicat au fost dobândite în temeiul unui act juridic anterior momentului în care terenul a intrat în proprietatea reclamantului prin H.G. nr. 287/2004. În speță, pârâta-reclamantă a invocat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat de reclamant. Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004 nu se prevede expres constituirea unui drept de superficie, instanța va reține că s-a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate dobândit în temeiul contractului arătat, dreptul de proprietate asupra amenajării orezicole fiind intabulat în anul 2005. (...) Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanța va avea în vedere evaluarea efectuată de expert la nivelul sumei de 3.631.426 RON, varianta evaluării după costurile de înființare. Instanța nu va acorda despăgubirile în cuantumul solicitat de pârâtă, prin reținerea variantei ce exclude uzura fizică a amenajării orezicole, deoarece, în răspunsul la obiecțiuni, expertul arată că, în situația dată, este corectă varianta de cumulare a deprecierii datorată vechimii cu deprecierea datorată stării tehnice și neadecvării funcționale, din cauza faptului că activele evaluate nu au fost funcționale din anul 2000 și nici nu au fost întreținute. Prin urmare, modalitatea de calcul care a determinat evaluarea la nivelul sumei de 3.631.426 RON este cea corectă, urmând a fi omologată de către instanță." Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 25 iulie 2017, reclamantul U.A.T. Județul Brăila a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 232/30.03.2015, învederând că din acesta nu reiese indubitabil faptul că despăgubirile au fost acordate pentru amenajările orezicole asupra cărora pârâta avea un drept de proprietate și care se află pe terenul revendicat. Prin încheierea din 31.10.2017, Tribunalul Brăila a admis această cerere și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 232/30.03.2015, în sensul că despăgubirile în sumă de 3.613.426 RON, la plata cărora a fost obligat reclamantul-pârât către pârâta-reclamantă pentru lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 165,52 ha, reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat, considerentele relevante fiind următoarele: "(...) Potrivit cererii reconvenționale inițiale, pârâta a solicitat ca, în situația în care va fi admisă acțiunea în revendicare a reclamantului, să fie obligat acesta la plata de despăgubiri cauzate de obligarea de a demola amenajările orezicole ce se întind pe o suprafață de 186,6 ha teren, ca efect al admiterii primului capăt de cerere, precum și obligarea la plata sumelor ce s-ar impune a fi cheltuite pentru demolarea acestor amenajări și a cheltuielilor de judecată. Ulterior, în rejudecarea cauzei, prin nota depusă la 25.09.2013, pârâta a depus precizări cu privire la obiectul cererii reconvenționale, în sensul că solicită despăgubiri în cuantum de 5.526.736 RON, pentru lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 165,52 ha, făcându-se referire la fila x a acestei note că despăgubirile reprezintă contravaloarea de piață a amenajărilor agricole aflate pe terenul revendicat în cauză. În aceste condiții, este evident că obiectul cererii, așa cum a fost precizat, îl constituie plata despăgubirilor pentru lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului, despăgubiri ce reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat. De altfel, pârâta a motivat atât în cererea reconvențională depusă inițial, cât și în nota de precizări, că deposedarea de construcțiile-amenajări funciare de pe terenul revendicat de reclamant trebuie să se facă printr-o justă și prealabilă despăgubire, ce reprezintă valoarea de piață a amenajărilor. Sunt nefondate susținerile pârâtei din cadrul procedurii de lămurire că se încearcă modificarea obiectului cauzei, că reclamantul interpretează dispozitivul sentinței în sensul în care încearcă trecerea în proprietatea sa a imobilelor-amenajări orezicole ce se întind pe terenul respectiv, că reclamantul a lipsit pârâta de dreptul de folosință asupra amenajărilor orezicole pe o perioadă de 7 ani, aspect recunoscut de reclamant și care a condus la acordarea de despăgubiri, deoarece în niciun moment, în cadrul soluționării în fond a cauzei, nu s-a invocat natura despăgubirilor ca fiind o consecință a lipsirii de folosință. Procedura lămuririi, instituită de dispozițiile art. 281 1 din C. proc. civ. de la 1865, nu presupune o nouă judecată a cauzei, ci doar anumite lămuriri în raport cu cele dispuse în hotărâre de instanța de judecată. Ca urmare, deși în dispozitivul sentinței nu s-a prevăzut în mod expres faptul că despăgubirile acordate pârâtei reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză, instanța pronunțându-se în dispozitiv strict, potrivit petitului precizat în cererea reconvențională, aceste despăgubiri au fost solicitate de pârâta-reclamantă ca o justă și prealabilă despăgubire și reprezintă contravaloarea amenajării orezicole, așa cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, reținută de instanță în considerentele sentinței". Împotriva acestei încheieri, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, pentru următoarele considerente: "Având în vedere modul în care a fost formulată, completată și precizată de către pârâtă cererea reconvențională (...), Curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut, prin încheierea de lămurire a dispozitivului pronunțată în cadrul prezentei hotărâri, că este evident că obiectul pretențiilor pârâtei, formulate prin cererea reconvențională, îl constituie contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză, amenajări de care pârâta a fost deposedată. Din această perspectivă, soluția de admitere a cererii de lămurire a dispozitivului apare ca fiind pe deplin justificată, instanța de fond nefăcând nimic altceva decât să precizeze în concret, în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 232/2015, ce reprezintă despăgubirile respective, precizarea întemeindu-se pe susținerile pârâtei din completările și precizările la cererea reconvențională. Pârâta este proprietatea amenajărilor orezicole, amenajări pe care le-a pierdut în momentul în care a fost obligată printr-o hotărâre definitivă să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul pe care acestea sunt edificate, astfel că, este firesc, așa cum ea însăși a susținut în precizările la cererea reconvențională, ca, pentru lăsarea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de 165,52 ha teren din litigiu, să fie despăgubită cu contravaloarea de piață a amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză. Nu poate fi primită susținerea apelantei, în sensul că pe calea prezentei proceduri, reclamanta a încercat modificarea obiectului cauzei, solicitând interpretarea dispozitivului sentinței instanței de fond într-o manieră de natură a conduce la ideea că amenajările orezicole au trecut în proprietate sa. Dincolo de faptul că nu a fost formulată o cerere în acest sens, procedura reglementată de art. 282 1 din C. proc. civ. nici nu ar permite o astfel de modificare. Sub un alt aspect, sintagma folosită de Tribunalul Brăila în dispozitivul încheierii de lămurire "despăgubirile...reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză" nici nu poate echivala cu constituirea în favoarea reclamantei a unui titlu de proprietate asupra amenajărilor respective. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia instanța ar fi acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de lămurire a dispozitivului. Reclamanta a solicitat să fie lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 232/2015, în sensul de a stabili ce anume reprezintă despăgubirile acordate pârâtei, iar instanța a admis cererea și a lămurit dispozitivul, în raport cu ceea ce a avut efectiv în vedere atunci când a pronunțat hotărârea și cu ceea ce rezultă din cererea reconvențională formulată de pârâtă, astfel cum a fost completată și precizată, acesta fiind, de altfel, scopul pentru care a fost instituită această procedură prin dispozițiile art. 282 1 din C. proc. civ..". În raport cu soluția și considerentele hotărârii judecătorești definitive prezentate anterior, rezultă cu evidență că este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză între cererea reconvențională din litigiul de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, astfel că în mod corect instanța de apel a respins criticile de apel privind greșita valorificare de către prima instanță a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 232/30.03.2015 pronunțate de Tribunalul Brăila, secția I civilă, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017 a Tribunalului Brăila, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut corect că cererile reconvenționale formulate în cele două litigii au aceleași părți, același obiect (despăgubiri pentru dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole) și aceeași cauză (temeiul pretențiilor pârâtei este fundamentat pe susținerea că este proprietara amenajărilor orezicole și că are dreptul la despăgubiri pentru pierderea în favoarea reclamantului a dreptului de proprietate asupra acestora), fiind întrunite toate condițiile prevăzute de art. 431 din C. proc. civ. ("nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect"). Recurenta-pârâtă a susținut că cele două cereri reconvenționale sunt diferite și că nu există echivalență între cele două tipuri de despăgubiri solicitate, învederând că în cauza de față a solicitat despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate pe care îl deține asupra amenajărilor orezicole, pe când prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 a solicitat și i s-au acordat despăgubiri "pentru lăsarea în deplină posesie și proprietate a terenului în suprafață de 165,52 ha, dar mai ales pentru cedarea folosinței și posesiei amenajărilor orezicole". Aceste alegații sunt nefondate și contrazic hotărârile judecătorești definitive prezentate pe larg supra. Nu este permisă repunerea în discuție a obiectului dedus judecății, a limitelor învestirii instanței și a chestiunilor de fapt și de drept care au fost dezlegate în cadrul dosarului nr. x/2011, astfel cum procedează recurenta-pârâtă, întrucât sentința civilă nr. 232/30.03.2015 a Tribunalului Brăila, în maniera în care i-a fost lămurit dispozitivul, este o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de efectele prevăzute de lege, inclusiv autoritatea de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 430 și urm. din C. proc. civ., după cum în mod corect au reținut ambele instanțe de fond. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a interpretat eronat sentința civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, nu i-a schimbat înțelesul dispozitivului și nici nu i-a nesocotit/încălcat în vreun fel autoritatea de lucru judecat. Este corectă concluzia instanței de apel, potrivit căreia, prin sentința civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, recurenta-pârâtă a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie intimatului-reclamant nu doar terenul în suprafață de 165,52 ha, ci și amenajările orezicole aflate pe acesta, pentru care U.A.T. Județul Brăila a fost obligat la plata unor despăgubiri în valoare de 3.613.426 RON, reprezentând contravaloarea de piață a amenajărilor orezicole aflate pe teren. Recurenta-pârâtă este cea care dă o altă interpretare dispozitivului și considerentelor acestei hotărâri judecătorești definitive, cu consecința înfrângerii autorității lucrului judecat, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept, guvernat de principiul legalității. În acest context, nu au relevanță susținerile recurentei-pârâte, în sensul că U.A.T. Județul Brăila a avut posesia și folosința amenajărilor orezicole încă din anul 2004 și că a încheiat, fără acordul său, contracte de concesiune cu terte persoane în perioada 2010-2022, atâta timp cât recurenta-pârâtă a fost despăgubită cu suma de 3.613.426 RON, reprezentând contravaloarea de piață a amenajărilor respective, conform sentinței civile nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită. Natura juridică a sumei pe care intimatul-reclamant a fost obligat să o plătească recurentei-pârâte rezultă fără echivoc din această hotărâre judecătorească definitivă, în sensul că reprezintă contravaloarea de piață a tuturor amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat, ce au fost dobândite de recurenta-pârâtă prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003. Cum în mod corect a observat și instanța de apel, nicăieri în considerentele sau dispozitivul sentinței civile nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, nu se menționează că despăgubirile de 3.613.426 RON ar reprezenta contravaloarea lipsei de posesie sau folosință asupra amenajărilor orezicole pentru o anumită perioadă, cum în mod nefundamentat susține recurenta-pârâtă. Dimpotrivă, atât în încheierea pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă la 11.10.2017, cât și în decizia civilă nr. 30A/19.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, se reține explicit că suma de 3.613.426 RON reprezintă contravaloarea de piață a amenajărilor orezicole aflate pe terenul de 165,52 ha, ceea ce înseamnă că despăgubirile au inclus contravaloarea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra amenajărilor (usus, fructus, abusus), fiind echivalente cu despăgubirile datorate pentru pierderea dreptului de proprietate însuși. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 44 din Constituția României și în art. 488 și art. 494 din C. civ. de la 1864. În susținerea acestui motiv, recurenta-pârâtă a argumentat că instanța de apel, interpretând în mod eronat sentința civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită, nu a ținut cont de faptul că despăgubirile la plata cărora a fost obligat reclamantul au fost acordate pentru lăsarea terenului în liniștită posesie și deplină proprietate, dar mai ales pentru cedarea posesiei și folosinței amenajărilor orezicole, cu consecința că a lipsit de substanță prevederile art. 44 din Constituția României și ale art. 488 și art. 494 din C. civ. de la 1864, proprietarul terenului putând deveni proprietarul amenajărilor doar cu plata unei juste despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate, iar nu folosindu-se de despăgubirile achitate doar pentru folosința amenajărilor. Prin prisma considerentelor prezentate supra, este evident că aceste susțineri sunt nefondate, din moment ce recurenta-pârâtă a fost despăgubită, prin hotărâre judecătorească definitivă, cu suma de 3.613.426 RON, care reprezintă contravaloarea de piață a amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în suprafață de 165,52 ha, iar nu despăgubiri doar pentru cedarea posesiei și folosinței acestor amenajări. Pe cale de consecință, este nefondată critica recurentei-pârâte, potrivit căreia instanța de apel ar fi schimbat destinația despăgubirilor și ar fi golit de conținut dispozițiile art. 488 și art. 494 din C. civ. de la 1864, care reglementează, pe lângă încorporarea lucrărilor, și plata despăgubirii de către proprietarul terenului. Totodată, nu se poate reține încălcarea art. 44 din Constituția României, cât timp, pentru dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, recurenta-pârâtă a primit o justă despăgubire, calculată la valoarea de piață a bunurilor, conform raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2011. Recurenta-pârâtă a mai susținut că prevederile art. 595 din actualul C. civ. stabilesc că instanța de judecată trebuie să stabilească despăgubirea datorată de proprietarul terenului în funcție de valoarea de circulație calculată la data hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul de față, întrucât nașterea celor două drepturi este concomitentă, ca urmare a exercitării dreptului de accesiune de către intimatul-reclamant în litigiul de față, iar nu în dosarul nr. x/2011. Nici aceste susțineri nu pot fi primite, instanța de apel reținând în mod corect că nu sunt aplicabile prevederile actualului C. civ., ci cele ale C. civ. de la 1864, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dat fiind că încorporarea amenajărilor orezicole cu terenul în suprafață de 165,52 ha s-a făcut anterior datei de 01.10.2011. În continuare, instanța de apel a reținut în mod just că despăgubirile cuvenite recurentei-pârâte pentru pierderea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole au fost stabilite, în mod definitiv și cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018. O atare chestiune nu mai poate fi repusă în discuție într-un nou litigiu, iar eventualele nemulțumiri ale recurentei-pârâte puteau fi valorificate doar în cadrul căilor de atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 232/30.03.2015. În cadrul acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a reiterat și aspecte legate de limitele învestirii instanței în dosarul nr. x/2011, care, pe lângă faptul că nu se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nici nu pot fi analizate, întrucât, după cum s-a arătat deja, nu este permisă repunerea în discuție a obiectului dedus judecății, a limitelor învestirii instanței și a chestiunilor de fapt și de drept ce au fost dezlegate în dosarul nr. x/2011, printr-o hotărâre judecătorească definitivă care se bucură de efectele prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 430 și urm. din C. proc. civ. Față de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală și că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal ca nefondat. În ceea ce privește recursul incident, se constată că acesta a fost formulat doar pentru eventualitatea în care s-ar admite recursul principal, ipoteză în care reclamantul a solicitat casarea totală a deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel atât a apelului principal, cât și a apelului incident, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.. Având în vedere că recursul principal a fost respins ca nefondat și dând eficiență principiului disponibilității, stipulat la art. 9 din C. proc. civ., rezultă că nu se impune analiza motivelor de casare invocate de reclamant, astfel că Înalta Curte va respinge și recursul incident ca nefondat.