Decizia nr. 1682/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și Primarul General al Municipiului București, să se dispună anularea dispozițiilor nr. 6699 din 6 noiembrie 2006 și, respectiv nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, emise de Primarul General al Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și obligarea Primarului General al Municipiului București la emiterea unei dispoziții de atribuire teren în folosință specială pârâtului A., în condițiile art. 2 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, cu modificările și completările ulterioare, doar pentru cota de 2/8 din terenul în suprafață de 505 mp, ce i-a aparținut autorului său B., la momentul preluării abuzive. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea privind prefectul și instituția prefectului nr. 340/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile art. 1 alin. (8), art. 3 alin. (1) și (3), art. 12 și 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Prin încheierea din 28 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secției și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile, apreciind că dispozițiile emise de pârât urmează a fi cenzurate de către o instanță civilă, deoarece pun în discuție raporturi juridice civile. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 7 noiembrie 2017, sub nr. x/2017**. Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. De asemenea, în termen procedural, pârâtul A. a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București la emiterea unei dispoziții rectificative a dispoziției nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, în sensul acordării de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru cota de 4/8 din construcția demolată a imobilului din str. x, București și la transmiterea dosarului administrativ în care a fost emisă dispoziția nr. 6700 din 6 noiembrie 2006 direct la A.N.R.P. Cererea reconvențională a fost disjunsă, conform dispozițiilor art. 210 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul din data de 12 septembrie 2018, fiind format dosarul nr. x/2018. În ședința publică din data de 09 mai 2018, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, reținând că motivele vizează în fapt termenul în care poate fi formulată o astfel de cerere de către Prefect, dar și dispozițiile art. 216 din H.G. nr. 250/2007, care conferă calitate Prefectului pentru efectuarea controlului de legalitate asupra dispozițiilor emise de primar în soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2450 din 19 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții A. și Primarul General al Municipiului București, a anulat în parte dispoziția nr. 6699 din 6 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului București, pentru cota de 6/8 din imobilul teren în suprafață de 505 mp situat în București, str. x f.n. (fost nr. 34, fost nr. 24 bis), sector 3 și a anulat dispoziția nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului București, ca urmare a renunțării la notificarea nr. x din 13 februarie 2002.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1471 din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul - pârât A. și de către apelantul - pârât Primarul General al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2450 din 19 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Prefectul Municipiului București, ca nefondate. Prin încheierea din camera de consiliu din 25 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis sesizarea, din oficiu, și a îndreptat eroarea materială din dispozitivul deciziei nr. 1471A din 29 octombrie 2021, în sensul consemnării că hotărârea este supusă recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, și înlăturării mențiunii " definitivă", cum din eroare se trecuse.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei nr. 1471 A din 29 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul A., solicitând casarea, în tot, a deciziei recurate și casarea, în parte, a sentinței nr. 2450 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul, invocând dispozițiile art. 488 pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., a susținut că apărările sale referitoare la intervenirea tardivității dreptului la acțiune al reclamantului, au fost înlăturate, în mod greșit, de către Curtea de Apel București, prin raportare la dispozițiile procedurale prevăzute de art. 477 alin. (1) din același act normativ, ce vizează limitele efectului devolutiv al apelului. A arătat că, în mod netemeinic, instanța a apreciat că, prin criticile sale asupra tardivității, a adus motive noi, pe calea răspunsului la întâmpinare, deși acestea ar fi trebuit să fie invocate prin cererea de apel sau printr-un alt act depus în termenul de apel. Instanța de apel s-a raportat, în realitate, la prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu la cele ale art. 477 alin. (1) din același act normativ. Curtea a reținut că numai prin răspunsul la întâmpinare a fost expus argumentul cum că prefectul a luat cunoștință de existența dispozițiilor atacate anterior datei de 27 martie 2017. Însă, contrar celor constatate de instanța de apel, recurentul arată că a invocat acest aspect prin cererea de apel, chiar dacă indirect, sub forma imposibilității reclamantului de a reveni asupra avizului de legalitate a dispoziției emise (pag. 5, paragr. 6-9, pag. 4, paragr. 2 din cererea de apel). Din cele expuse în aceste două paragrafe, reiese că, prin criticile referitoare la revenirea asupra avizului de legalitate dat la momentul emiterii dispozițiilor și la reanalizarea dosarelor administrative, recurentul a invocat, implicit, că reclamantul a luat cunoștință de existența celor două dispoziții anterior datei de 27 martie 2017. Recurentul a susținut că, prin răspunsul la întâmpinare, doar a detaliat criticile expuse prin cererea de apel, prin prezentarea dispozițiilor legale care le susțin (art. 11 alin. (1)-(3) și 5 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 1207 alin. (2) și (7) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, în forma în vigoare la 6 noiembrie 2006), aspect cu care, de principiu, a fost de acord și instanța de apel (pag. 22, paragr. 4 din decizia civilă nr. 1471A din 29 octombrie 2021). Recurentul arată că instanța de apel a fost învestită, în mod legal, cu un motiv pe care a refuzat să-l soluționeze, încălcând dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., fapt care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. Dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. sunt imperative, ocrotind un interes public, astfel că nulitatea hotărârii pronunțate cu încălcarea regulii tantum devolutum quantum apellatum nu poate avea decât caracter absolut. Chestiunea reanalizării dosarului administrativ și a revenirii reclamantului asupra propriilor concluzii privind legalitatea a fost analizată de instanța de apel, separat de excepția tardivității acțiunii în anulare, deși acestor aspecte trebuia să li se ofere o dezlegare unitară. Curtea a legat aceste critici strict de dispoziția nr. x/2006, referitoare la acordarea despăgubirilor, dispoziții care erau transmise către Comisia Națională pentru Compensare Imobilelor, de cele mai multe ori fără a mai fi comunicate și Prefectului Municipiului București pentru controlul administrativ de legalitate, cu încălcarea dispozițiilor art. 1207 alin. (2) și (7) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, în forma în vigoare la 06 noiembrie 2006. Însă, în opina recurentului, instanța a ignorat faptul că acesta a invocat aceleași critici și în relație cu dispoziția nr. x/2006, prin care s-a atribuit terenul în folosință specială, dispoziția fiind supusă controlului de legalitate încă de la momentul emiterii sale, prefectul putând-o ataca în termenul legal de 6 luni, ceea ce nu s-a întâmplat, acțiunea sa fiind tardivă. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul a arătat că cele două hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de fond încalcă considerentele și dispozitivul deciziei nr. 279A din 24 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește calitatea sa de succesor în drepturi, inclusiv după C., și îndreptățirea sa de a beneficia și de cota - parte deținută de acesta de 2/8 din teren și construcție. Dezlegarea problemei de drept privind calitatea sa de succesor al defunctului C., în temeiul actului de donație din 07 martie 2003, dată printr-o hotărâre irevocabilă, i-a creat speranța legitimă a tranșării acestei chestiuni în mod definitiv, precum și a faptului că este persoană îndreptățită pentru cel puțin 1/2 din imobilul - teren și construcția demolată (2/8 - B. și 2/8 - C.). Aceste chestiuni nu pot fi negate de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară, ca urmare a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Instanța de apel a înlăturat, în mod greșit, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 279A din 24 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, arătând că această hotărâre nu poate fi valorificată sub acest aspect, deoarece autoarea sa, D., nu a solicitat despăgubiri, în calitate de succesoare a defunctului C., ci doar ca fostă proprietară și moștenitoare a soțului ei, B. (pag. 21, paragr. 4 din decizia civilă nr. 1471A din 29 octombrie 2021). În aprecierea sa, D., la momentul formulării notificărilor 853 și 870, în anul 2002, nu ar fi avut cum să solicite despăgubiri și în numele lui C., pentru că donația a primit-o în anul 2003. Din cererile cu rol complinitor, din corespondența purtată cu unitatea administrativ teritorială și din dovezile depuse ulterior, rezultă că defuncta D. și, apoi recurentul, și-au însușit calitatea de succesor după C. (și E.) și au stăruit în soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, în plenitudinea drepturilor succesorale obținute asupra imobilelor, nu doar ca moștenitori ai lui B.. Recurentul a menționat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1895-1899 din C. civ. de la 1864, referitoare la prescripția achizitivă de scurtă durată, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, a arătat că instanța de apel a înlăturat această apărare, într-un mod nesatisfăcător, reținând, cu privire la dispoziția nr. x/2006, că invocarea uzucapiunii de scurtă durată "nu poate paraliza acțiunea în constatarea nulității actului invocat drept just titlu", prezentând, superficial, o simplă concluzie neînsoțită de un minim raționament care să o fundamenteze pentru a corespunde rigorilor procedurale de motivare a hotărârilor judecătorești. Prin cererea de chemare în judecată, nu s-a solicitat constatarea nulității (absolute) a dispozițiilor, ci "anularea" acestora, ceea ce presupune o acțiune în anulare, iar nu în constatarea nulității absolute. Or, dacă nulitatea actului, care servește ca titlu just, nu este absolută, ci relativă, și nu poate fi invocată decât de persoana ocrotită prin dispozițiile încălcate la încheierea lui, atunci actul poate fi utilizat ca just titlu dacă termenul uzucapiunii s-a împlinit anterior invocării nulității de cel îndreptățit, pe calea acțiunii în anulare. Instanța de apel era datoare să ofere explicațiile necesare pentru silogismele reținute, în scopul înlăturării oricărui echivoc ce afectează hotărârea judecătorească. Recurentul a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile specifice uzucapiunii scurte de 10 până la 20 de ani: posesia utilă pentru o perioadă mai mare de 10 ani, exercitată neîntrerupt în tot timpul prevăzut de lege, existența unui just titlu și buna-credință a posesorilor, care au cumpărat de la recurent, imobilul figurând în circuitul civil. A susținut recurentul că au fost încălcate și dispozițiile art. 1267 din C. civ., referitoare la rigorile interpretării sistematice a actelor juridice, potrivit voinței reale a părților, în ceea ce privește adresa înregistrată la Primăria Municipiului București, sub nr. x din 14 mai 2009, prin care a comunicat renunțarea la măsurile reparatorii prin echivalent, întrucât imobilul "s-a autodemolat în urma cutremurului din anul 1977 conform adresei nr. x/2002 emise de Administrația Fondului Imobiliar". Contrar reținerilor instanței de apel, renunțarea la despăgubiri pentru construcția demolată, este lipsită de efecte juridice, deoarece a fost condiționată de situația juridică a construcției (comunicată de autoritățile competente), care, ulterior, s-a dovedit a fi nereală, construcția fiind demolată anterior cutremurului din 1977, conform fișei tehnice a imobilului în anul 1967, întocmite anterior demolării. Instanța de apel a înlăturat relevanța fișei tehnice, în mod injust, pe considerente ambigue, ce țin de probabilitatea ca aceasta să fi fost emisă nu pentru demolare, ci ca urmare a transmiterii imobilului din administrarea OCL Produse Industriale Raioanele 1 Mai - 23 august, în administrarea F., în anul 1962. Or, asemenea argumente aproximative nu pot fundamenta considerentele hotărârilor judecătorești. Având în vedere că circumstanțele în care s-a făcut declarația de renunțare la despăgubiri nu sunt îndeplinite, respectiv construcția nu a fost demolată la cutremur, ci anterior producerii acestuia, renunțarea la despăgubiri nu a produs efecte juridice. Pe cale de consecință, apreciază că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată din str. x, București, în calitate de succesor al lui B. și C., dispoziția nr. x/2006, fiind emisă în condiții de legalitate.

Apărări formulate La data de 24 octombrie 2022, intimatul Prefectul Municipiului București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 și ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2013 privind C. proc. civ. Intimatul Primarul General al Municipiului București nu a depus întâmpinare.

Încheierea de admitere în principiu Prin încheierea din data de 11 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen pentru soluționarea cauzei la data de 19 octombrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Pe calea prezentului demers judiciar, Prefectul Municipiului București a solicitat instanței de judecată analizarea valabilității Dispoziției nr. 6699 din 6 noiembrie 2006 și, respectiv, a Dispoziției nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, ambele emise de Primarul General al Municipiului București, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în favoarea lui A.. Ambele instanțe de fond, ca urmare a analizării probatoriului administrat, aplicând dispozițiile legale incidente, au reținut nulitatea totală a Dispoziției nr. 6700 din 6 noiembrie 2006 și nulitatea parțială a Dispoziției nr. 6699 din 6 noiembrie 2006. Pe calea recursului, pârâtul A., beneficiar al ambelor dispoziții supuse controlului judiciar, a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ. care, în opinia sa, ar atrage casarea deciziei recurate. Motivele de recurs sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare. În primul rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat." În cadrul acestui motiv de casare, recurentul arată că instanța de apel nu a analizat chestiunea datei de la care curge termenul în care putea fi valorificat dreptul la acțiune al Instituției Prefectului, deși a îmbrăcat forma unui motiv de apel, expus în cererea inițială și detaliat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, ambele aflate la dosarul cauzei. În acest sens, citează din cererea de apel câteva paragrafe referitoare la un control de legalitate anterior, din partea Prefectului Municipiului București, care ar atrage, în opinia sa, nelegalitatea reanalizării dosarelor administrative și care ar avea legătură cu tardivitatea demersului judiciar. Pentru a răspunde criticii formulate, Înalta Curte arată că devoluțiunea, care poate fi realizată în cadrul căii de atac de reformare a apelului, este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. În timp ce concretizarea primei reguli se regăsește în dispozițiile art. 477 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 din C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță. În cauză, la baza raționamentului juridic al instanței de apel a stat prima regulă, aceasta reținând, în mod corect, că devoluțiunea este limitată la ceea ce s-a apelat. Astfel, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". În speță, Curtea de Apel București a avut în vedere, la stabilirea întinderii devoluțiunii, susținerile din cererea de apel și întâmpinare, soluția fiind în concordanță cu dispozițiile legale menționate anterior. Astfel, așa cum se menționează și în cererea de recurs și rezultă și din actele de procedură depuse în stadiul procesual anterior, pârâtul a formulat un motiv de apel care a vizat tardivitatea cererii de chemare în judecată și care a fost detaliat și argumentat prin însăși cererea de apel. Criticile nu au vizat, însă, data comunicării dispozițiilor, de la care începea să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004, aplicat de instanța de fond, în care reclamantul putea să-și valorifice dreptul la acțiune, ci alte aspecte, respectiv termenul lung, de 11 ani, de la emiterea actelor și intrarea lor în circuitul civil, precum și nerespectarea termenului de 30 de zile reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a reținut că data de 29.03.2017, de la care instanța de fond a considerat că a început să curgă termenul în care prefectul putea formula acțiune în anulare, nu a fost contestată prin motivele de apel, intrând sub autoritatea lucrului judecat. Abia prin răspunsul la întâmpinare, față de apărările reclamantului, apelantul - pârât A. a înțeles să expună argumente suplimentare în sensul că prefectului i s-au comunicat dispozițiile anterior datei de 23 martie 2017, ceea ce ar dovedi, o dată în plus, în opinia sa, tardivitatea demersului autorității reclamante. Însă, fiind chestiuni noi, nemenționate în cererea de apel, ele nu au fost avute în vedere de către instanța de apel, care a soluționat cauza în limitele învestirii sale. Prin urmare, soluția este legală sub acest aspect. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține că instanța de apel nu a analizat problema reverificării dosarului administrativ și a revenirii Prefectului Municipiului București asupra propriilor concluzii, pentru ambele dispoziții, concomitent cu chestiunea tardivității. Însă, criticile recurentului, care vizează pretinse vicii de motivare, nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Ele tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță situației de fapt, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Mai mult, modalitatea de analiză juridică este atributul instanței de judecată, întrucât motivarea nu este o chestiune de cantitate. Esențială este valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Or, în speță, instanța de apel a analizat cele două situații separat întrucât făceau obiect a două motive de apel diferite și, mai mult, corecta soluționare a cauzei nu impunea analizarea lor împreună. Recurentul pretinde că instanța de apel a analizat chestiunea reanalizării și revenirii Prefectului doar asupra celor cuprinse în Dispoziția nr. 6700/2006 deși criticile din cererea de apel au vizat ambele dispoziții. Însă, nu există o omisiune a instanței, sub acest aspect, întrucât referitor la Dispoziția nr. 6699/2006, pârâtul doar a menționat că o reanalizare a dosarului ar fi nelegală întrucât imobilul a fost vândut succesiv. Prin urmare, primul motiv de casare este nefondat. În al doilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". Prioritar, Înalta Curte arată că rațiunea reglementării acestui motiv de recurs o constituie necesitatea de a se evita contradicțiile dintre hotărârile judecătorești, pronunțate în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. În legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză. Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă. În cuprinsul acestui motiv de recurs, pârâtul susține că instanța a înlăturat eronat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 279A din 24 martie 2017 a Curții de Apel București care confirmă calitatea sa de succesor în drepturi după defunctul C.. În argumentare, dezvoltă istoricul imobilului în cauză, actele încheiate între coproprietari și, ulterior, între succesorii în drepturi ai acestora și hotărârea pronunțată în litigiul anterior, față de care apreciază că există autoritatea de lucru judecat. Înalta Curte reține, pe de o parte, că nu există identitate de părți, cauză și obiect între cele două litigii, astfel că nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 279A din 24 martie 2018 a Curții de Apel București. Astfel, litigiul care s-a finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 279A din 24 martie 2018 de către Curtea deApel București a vizat un contract de donație încheiat între moștenitorii defunctului C. și D.. Prezentul litigiu are ca obiect verificarea legalității a două dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, nu se poate reține efectul negativ al autorității de lucru judecat, întrucât părțile, obiectul și cauza din litigiul în care a fost pronunțată hotărârea precedentă sunt diferite. Prin argumentele expuse, recurentul urmărește, de fapt, valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat și apreciază că instanța de apel a înlăturat anumite chestiuni care fuseseră deja dezlegate anterior. Aceste argumente nu sunt fondate. Așa cum corect a reținut instanța de apel, decizia nr. 279A din 24 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008 nu poate fi valorificată în prezenta cauză, sub aspectul lucrului judecat, în condițiile în care D., autoarea recurentului A. a formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare a defunctului său soț B., doar pentru drepturile acestuia, adică pentru cota de 2/8 din imobil. Ulterior declanșării procedurii administrative, s-au încheiat actele de donație menționate de recurent, însă aceste operațiuni juridice nu produc efecte în ceea ce privește notificarea și dreptul solicitat, întrucât moștenitorii celorlați coproprietari, care și-au donat drepturile succesorale, nu au formulat, la rândul lor, notificări. Dreptul persoanei îndreptățite se analizează prin raportare la situația acesteia la momentul formulării notificării și în funcție de solicitarea formulată, împrejurările ulterioare neavând relevanță sub acest aspect. Prin urmare, aspectul litigios rezolvat în actul jurisdictional anterior nu poate fi valorificat în prezentul dosar, susținerile contrare ale recurentului fiind nefondate. În consecință, nici acest motiv de recurs nu este apt să conducă la admiterea recursului promovat de recurentul - pârât A.. În al treilea rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." Circumscris acestui motiv de recurs, recurentul afirmă încălcarea dispozițiilor art. 1895 - 1899 și art. 1267 din C. civ. Înalta Curte reține că acest motiv de nelegalitate sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Încălcarea legii, pe care o invocă recurentul, presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, care nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În cadrul acestui motiv de casare, recurentul susține, în primul rând, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1895 - 1899 din C. civ. referitoare la prescripția achizitivă de scurtă durată întrucât, în decizia recurată, nu există un minim raționament care să justifice înlăturarea incidenței acestei instituții juridice și, mai mult, dispoziția nr. x/2006 are valoarea unui just titlu, fiind aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate. Înalta Curte reține că lipsa raționamentului, susținută prin cererea de recurs, nu reprezintă un argument subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., viciile de motivare fiind incluse în motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, care, însă, vizează doar anumite situații, care pot să conducă la casarea hotărârii pentru nemotivare/motivare necorespunzătoare, situații care nu se regăsesc în cauză. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Această cerință este respectată în speță. Astfel, față de motivul de apel referitor la intervenirea prescripției achizitive, Curtea de Apel București a arătat că această instituție juridică este utilizată, pe calea unei cereri incidentale sau a unei excepții, doar pentru a paraliza o acțiune în constatarea sau realizarea unui drept de proprietate, cum ar fi o acțiune în revendicare, nu și în cadrul unei acțiuni în anulare. Soluția este firească deoarece, în cauză, nu se pune în discuție posesia asupra imobilului ci respectarea unor cerințe de valabilitate la data emiterii celor două dispoziții contestate. Solicitarea de constatare a uzucapiunii nu a fost respinsă ca inadmisibilă, motivarea instanței reprezentând un argument în sensul că nu se justifică admiterea ei în cadrul acestui litigiu. Prin urmare, această critică nu poate fi primită. Recurentul susține că sunt îndeplinite cerințele legale pentru a interveni prescripția achizitivă, dispoziția nr. x/2006 putând fi utilizată ca un just titlu pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin trecerea termenului de 10 ani. Însă, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că nu poate opera uzucapiunea de scurtă durată. Aceasta este un mod de dobândire a drepturilor reale prin posesia bunurilor dar cu îndeplinirea unor cerințe speciale prevăzute de dispozițiile legale menționate în cererea de recurs. Condițiile speciale se referă la bunurile uzucapate, posesia exercitată și criteriile în funcție de care se stabilește termenul prescripției achizitive. Parte din aceste cerințe se raportează la persoanele care solicită a se constata că au dobândit dreptul respectiv, în cazul de față fiind terți care dețin și folosesc, în prezent imobilul, în baza unor acte translative de proprietate. Recurentul a recunoscut că a înstrăinat terenul și că acesta, din cunoștințele sale, a făcut obiect al mai multor înstrăinări succesive. Prin urmare, în prezent, imobilul se găsește în patrimoniul altor persoane, care nu au calitatea de părți în acest litigiu. Or, nu se poate analiza buna-credință a unor terți și, de altfel, nici celelalte cerințe legale necesare intervenirii prescripției achizitive. Mai mult, cei care dețin terenul au, în prezent, acte de proprietate care produc efecte întrucât, pe calea acestui litigiu, s-a solicitat analizarea valabilității doar a celor două dispoziții nu și a actelor subsecvente lor. Iar toate aceste împrejurări dovedesc că nu sunt întrunite cerințele legale referitoare la prescripția achizitivă, soluția instanței de apel fiind legală și sub acest aspect. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține încălcarea dispozițiilor art. 1267 din C. civ. potrivit cu care "Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului." În aprecierea recurentului, instanța de apel a interpretat greșit adresa înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. x din 14 mai 2009 prin care acesta a renunțat la măsurile reparatorii aferente construcției care s-a autodemolat din cauze naturale. Înalta Curte reține că, pe planul interpretării sale, la actul unilateral menționat în cererea de recurs, se ține seama doar de voința autorului unic, nefiind vorba de o convenție care să presupună mai multe voințe concordante. Deși susține că renunțarea sa nu produce efecte întrucât era condiționată de situația juridică a imobilului, recurentul nu arată, în concret, care ar fi instituția juridică aplicabilă, care să aibă drept consecință lipsirea de efecte. Actul nu a fost anulat și nici nu a solicitat aplicarea unei astfel de sancțiuni pentru o eventuală eroare referitoare la perioada și cauzele demolării construcției. De asemenea, nu s-a solicitat revocarea lui pentru a se analiza dacă ar fi incidentă vreo situație de excepție de la principiul irevocabilității actului juridic unilateral. Recurentul susține doar împrejurarea că dispozițiile pe care le cuprinde nu au fost interpretate sistematic, în ansamblul lor, de către instanță, pentru a extrage ideea că renunțarea a fost condiționată de situația juridică a construcției. Însă, se apelează la regulile de interpretare a actului juridic, reglementate de legiuitor, în cazul în care termenii utilizați în redactarea acestuia sunt susceptibili de interpretări diferite, iar înțelesul său este neclar. Prin operațiunea de interpretare a unui act nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de autorul manifestării de voință, ci se urmărește doar determinarea și identificarea voinței reale a acestuia. Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat conținutul actului de renunțare și a constatat că este clar sub aspectul efectelor urmărite de autor, nerezultând caracterul condiționat al manifestării de voință de confirmarea situației imobilului. Prin urmare, recurentul urmărește, în prezent, o modificare a obligației asumate în sensul transformării sale dintr-o obligație simplă, în una afectată de modalități, respectiv de condiție, ceea ce contravine intenției legiuitorului. Pe de altă parte, instanța de apel a analizat actele care confirmă împrejurarea că demolarea construcției a avut loc din cauze naturale, la cutremurul din 1977. De asemenea, a apelat la prezumții și fapte notorii, pe care le-a detaliat, toate conducând la aceeași concluzie, apreciind, totodată, că pârâtul avea posibilitatea de a efectua propriile verificări la instituțiile ce dețin evidențe în acest sens. Or, această constatare, ce validează concluzia primei instanțe în sensul că pârâtul nu a făcut dovada contrară în privința cauzei demolării construcției, ține de temeinicia cererii și nu poate face obiectul reanalizării în recus. Prin urmare, instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale de drept material, acest motiv de recurs fiind nefondat. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1471A din 29 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.