ÎCCJ, decizie (scj.ro #211959)

Concurență. Stabilirea bazei de calcul a amenzii. Principiul proporționalității

Cuprins pe materii:

Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legi speciale. Concurență

Index alfabetic:

Concurență

Principiul proprorționalității

Amendă

Cifră de afaceri

T.U.E., art. 4 alin. (3)

TFUE, art. 101

Cauza C-385/21

Înalta Curte reține faptul că, prin Hotărârea  pronunțată în cauza C-385/21, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea din  data de 01 martie 2021, a statuat că art. 4 alin. (3) T.U.E. și art. 101 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia, în vederea calculării amenzii aplicate unei întreprinderi pentru încălcarea art. 101 TFUE, autoritatea națională de concurență este obligată, în orice împrejurări, să ia în considerare cifra de afaceri a întreprinderii respective, astfel cum este evidențiată în contul său de profit și pierderi, fără a dispune de posibilitatea de a examina elemente invocate de aceasta care urmăresc să demonstreze că cifra de afaceri menționată nu reflectă situația economică reală a întreprinderii respective.

Înalta Curte constată că, din hotărârea C.J.U.E., rezultă obligația autorității de a verifica dacă valoarea cifrei de afaceri indicate în contul de profit și pierderi reflectă situația economică reală a întreprinderii incriminate, examinare care se face pe baza unor elemente precise si documentate prezentate de întreprindere.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1053 din 27 februarie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.01.2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței anularea în tot a Deciziei nr. 49/3.12.2014, obligarea pârâtului să-i acorde accesul la toate informațiile și documentele confidențiale solicitate prin adresa nr. x/10.07.2014 și obligarea pârâtului să refacă procedura administrativă prin care să ajungă la pronunțarea unei decizii cu privire la investigație, cu respectarea dreptului la apărare al său; în subsidiar, a solicitat reducerea amenzii stabilite în sarcina sa la suma maximă de 32 0824,13 RON, prin stabilirea corectă a cifrei sale de afaceri și reindividualizarea presupusei fapte anticoncurențiale.

Prin sentința civilă nr. 1979 din 08 iunie 2016, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia și in principal, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare; într-un prim subsidiar, casarea în tot a sentinței și, ca urmare a rejudecării cauzei, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 49 din 03 decembrie 2014 cu consecința exonerării societății de la plata amenzii aplicate de către Consiliul Concurenței; în al doilea subsidiar, casarea în parte a sentinței și, ca urmare a rejudecării cauzei, reducerea amenzii aplicate la o sumă de cel mult 320.824,13 RON, ca urmare a stabilirii în mod corect a bazei de calcul a acesteia.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Motivele de recurs care ar avea drept consecință casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Sentința a fost data cu încălcarea legii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.: aplicarea greșită a conceptului de "boicot" în dreptul concurenței

Instanța de fond a aplicat în mod greșit art. 5 din Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenței, care trebuie interpretat în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a practicii administrative a Comisiei Europene adoptate în interpretarea art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("TFUE"), care, în substanța lui, este echivalentul art. 5 din Legea Concurenței.

În concret, instanța de fond a refuzat să analizeze motivele referitoare la similaritatea pronunțată între acest caz și cel soluționat prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 248 din 13 martie 2012 de închidere a investigației declanșate pe piața distribuției de produse farmaceutice, care reprezintă un precedent cu relevanță deosebită pentru modul în care autoritatea a tratat anterior înțelegerile orizontale de tip boicot și de care înțelege să se prevaleze, având în vedere și imperativul interpretării și aplicării unitare a legii de către autoritățile publice.

Singurul motiv invocat de către instanța de fond a fost acela că Ordinul nr. 248/2012 nu ar fi relevant în acest caz, pentru că protestul vizat de acest ordin a fost îndreptat nu împotriva unui competitor, ca în cazul de fată, ci împotriva anei autorități publice, Ministerul Sănătății. Pe cale de consecință, instanța de fond a considerat că nu este necesar să analizeze dacă criteriile stabilite în Ordinul nr. 248/2012 privind stabilirea existenței unei posibile fapte anticoncurențiale de boicot sunt sau nu aplicabile în cazul dedus judecății în prezentul dosar.

Recurenta a arătat nu doar că singurul argument invocat de instanța de fond este eronat, ci, mai mult, există numeroase motive (contraargumente) care demonstrează că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În primul rând, motivarea superficială a sentinței denotă o gravă neînțelegere a noțiunii de "boicot" în dreptul concurenței, din perspectiva persoanei/părții care poate avea calitatea de "victimă" a acestei fapte anticoncurențiale. Astfel, este mai presus de orice îndoială că boicotul poate viza în egală măsură un client, sau un furnizor, iar nu doar un concurent.

În al doilea rând, obiectul înțelegerii, atât în cazul vizat de Ordinul nr. 248/2012, cât și în speța de față, a fost același, ceea ce demonstrează similaritatea celor două cazuri și necesitatea aplicării raționamentului pe baza căruia a fost emis Ordinul 248 la situația sa.

În al treilea rând, gradul ridicat de asemănare dintre cele două cauze este relevat și de împrejurarea că parametrii concurențiali pretins afectați în cele două spețe sunt aceiași, ceea ce justifică, încă o dată, aplicabilitatea argumentelor cuprinse în Ordinul 248, deoarece efectul înțelegerii este practic același în ambele spețe.

3.1.1. Faptele de boicot pot fi îndreptate și împotriva unui client sau a unui furnizor, iar nu doar împotriva unui concurent

Împrejurarea că boicotul, ca faptă anticoncurențială, poate fi îndreptat și împotriva unui client (precum în cazul soluționat prin Ordinul nr. 248/2012) ori a unui furnizor, iar nu doar a unui concurent (precum se impută reclamantei în prezenta cauză), reiese cu claritate atât din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - care, de altfel, este obligatorie pentru instanțele Statelor Membre -, cât și din practica Comisiei Europene în materia dreptului concurenței. Niciodată cele două autorități nu au făcut vreo distincție care ar putea conduce la o altă concluzie, de unde rezultă că nici instanța de fond nu avea căderea de a proceda altfel. In orice caz, instanța de fond nici măcar nu a oferit niciun argument în sprijinul distincției artificiale pe care a operat-o.

Revenind la practica în materie existentă la nivelul Uniunii Europene, cu titlu exemplificativ, în jurisprudența sa Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat existența unor înțelegeri anticoncurențiale în cauze implicând "boicotul unor potențiali împrumutători", deci al clienților, fie ei și potențiali (de către instituții financiare bancare), respectiv "boicotul colectiv al clienților și al furnizorilor".

De asemenea, tot cu titlu de exemplu, Comisia Europeană a constatat încălcări ale normelor de concurență în cazuri implicând un "boicot colectiv al contractorilor (deci al clienților) și furnizorilor", respectiv un boicot constând în încheierea unei înțelegeri prin care se interzicea membrilor unei asociații să vândă/cumpere anumite produse (de) la întreprinderi care nu erau membri ai asociației respective (fiind vorba deci despre boicotarea clienților, fie ei și potențiali).

În consecință, contrar celor ce transpar din motivarea deosebit de sumară a instanței de fond, conceptul de "boicot" în dreptul concurenței cuprinde, în egală măsură, atât înțelegerile anticoncurențiale îndreptate împotriva unui concurent, cât și pe cele îndreptate împotriva unui furnizor sau client.

3.1.2. Boicotul la care se referă Ordinul nr. 248/2012 și cel imputat reclamantei au același obiect.

Instanța de fond a realizat o comparație eronată între boicotul vizat de Ordinul nr. 248/2012 și cel din cauza de față; în loc să compare obiectele celor două fapte de boicot între ele, instanța a procedat în mod greșit la compararea entităților vizate de acestea, opinând că, în vreme ce Ordinul nr. 248/2012 se referă la un boicot care "viza" o autoritate publică (Ministerul Sănătății), înțelegerea Ia care a fost parte reclamanta a vizat un concurent, de unde ar reieși lipsa de asemănare între cele două cauze.

În realitate, boicotul la care se referă acest ordin viza farmaciile și spitalele. De exemplu, în paragraful 75.2 din Ordinul nr. 248/2012 s-a reținut clar că întreprinderile "au decis să nu participe la licitațiile organizate de spitale având ca obiect medicamentele al căror preț de achiziție este în euro și franci elvețieni și să aplice un discount de 0 % medicamentelor livrate către farmacii".

În orice caz, conceptul de entitate "vizată" este cu totul străin analizei încălcărilor normelor de concurență prin înțelegeri verticale și nu constituie un element constitutiv al încălcării (spre deosebire, spre exemplu, de dreptul penal, în care uneori calitatea subiectului pasiv determină existența infracțiunii), ceea ce contează fiind fie obiectul, fie efectul acestora. Or, prin obiect al unui acord se înțelege, pe scurt, obiectivul (operațiunea) urmărit(ă) de părți prin încheierea acestuia. Atât în speța la care se referă Ordinul nr. 248/2012, cât și cazul de față, obiectul înțelegerii de tip boicot a fost refuzul de a participa pe piețele relevante: refuzul de a distribui medicamente, în primul caz, respectiv refuzul de a participa la licitații, în cel de-al doilea.

3.1.3. Boicotul la care se referă Ordinul nr. 248/2012 și cel imputat reclamantei au același efect.

Astfel, în cazul în care a fost emis Ordinul nr. 248/2012, decizia distribuitorilor de medicamente "să limiteze vânzările de medicamente pe anumite canale" a condus la afectarea cantității de medicamente oferite în mod agregat pe piață - știut fiind că oferta reprezintă un parametru esențial al concurenței -, ceea ce a avut drept consecință firească imposibilitatea satisfacerii cererii pentru produse esențiale, a căror disponibilitate la cumpărare constituia un veritabil interes public:

„Lipsa de medicamente în piață, în special a celor de bază, împotriva cancerului, diabetului, bolilor de inimă, a fost profund resimțită de către pacienți, așa cum a rezultat din monitorizarea presei de la acea vreme”.

În plus, în timp ce distribuitorii de medicamente, prin acțiunile lor, urmăreau să obțină creșterea prețului medicamentelor pe piață (legătura cu Ministerul Sănătății fiind una pur incidentală și complet nerelevantă pentru analiza care trebuie efectuată în cazuri de boicot), în prezenta cauză pretinsul boicot nu a urmărit nici pe departe influențarea acestui parametru al concurenței (i.e., prețul), ci doar obținerea/protejarea unui mediu concurențial normal.

În ceea ce privește, în concret, motivele reținute pentru închiderea investigației în Ordinul nr. 248/2012, dacă ar fi analizat incidența criteriilor stabilite prin Ordinul nr. 248/2012 în cazul de față, instanța de fond ar fi observat că aceleași rațiuni care au condus la exonerarea distribuitorilor de produse farmaceutice sunt pe deplin aplicabile și reclamantei și celorlalte agenții media sancționate prin decizia atacată.

Mai exact, Ordinul nr. 248/2012 a stabilit că nu se impune sancționarea distribuitorilor de produse medicale care au întreprins în comun acțiuni de sistare a a livrării de medicamente către Ministerul Sănătății (în calitate de client) în baza unui acord de voință (paragraful 91), având în vedere modalitatea concretă în care a fost concepută și implementată fapta de sistare a livrărilor, mai ales prin durata efectivă redusă a sistărilor (paragraful 95), precum și ținând cont că protestul distribuitorilor a avut loc în contextul neactualizării de către Ministerul Sănătății a cursului valutar folosit la stabilirea prețului medicamentelor (paragraful 96). Mai mult, în același Ordin se arată că "analiza faptelor și obiectivelor care au alcătuit conținutul acordului investigat și a circumstanțelor specifice in care acesta a funcționat, necesară pentru a se determina dacă sistarea distribuției de medicamente, astfel cum a fost implementată, a avut ca obiect restrângerea concurenței, nu a condus la înlăturarea oricăror îndoieli cu privire la capacitatea acordului investigat de a denatura mediul concurențial și, pe cale de consecință, la justificarea impunerii unor sancțiuni" (paragraful 104).

Or, toate aceste considerente se aplică mutatis mutandis și în cazul său. Așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată, și în acest caz au existat circumstanțe obiective care au motivat demersurile agențiilor media (respectiv comportamentul neloial al unui concurent), acțiunea a fost de scurtă durată (fiind încadrată la categoria faptelor de durată scurtă chiar de către intimat), existând și în acest caz cel puțin „îndoiala cu privire la capacitatea acordului investigat de a denatura mediul concurențial”.

Având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se analiza aceste argumente, se impune casarea cu trimitere a cauzei, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

3.2. Motivele de nelegalitate care impun rejudecarea cauzei în fond de către instanța de recurs, conform art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004.

3.2.1. Sentința a fost dată cu încălcarea legii aplicarea greșită a normelor de drept tranzitoriu reglementate de art. 24 și art. 25 C. proc. civ. Incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Sentința este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la succesiunea temporală a normelor juridice. Astfel, în mod greșit instanța de fond a reținut ca aplicabile speței modificările aduse Legii Concurenței prin Ordonanța de Guvern nr. 12/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și a altor acte în domeniul protecției concurenței. Drept consecință, în mod greșit a respins cererea de anulare ca nelegală și neîntemeiată a deciziei, adoptată urmare a unei proceduri vădit viciate. Dispozițiile din Legea Concurenței aplicabile situației de fapt din prezenta speță sunt cele în varianta anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 12/2014, întrucât, fiind norme în materie procedurală, legea aplicabilă este cea în vigoare la momentul începerii respectivei proceduri.

La 09 august 2014, a intrat în vigoare O.G. nr. 12/2014 prin care fost modificată Legea Concurenței. În esență, modificările operate art. 43 din Legea Concurenței presupun că (i) ordinul președintelui Consiliului Concurenței prin care este soluționată cererea de acces la documente și informații confidențiale nu poate fi atacat decât "odată cu decizia prin care se finalizează investigația", iar (ii) atacarea separată a ordinului Președintelui Consiliului Concurenței prin care este soluționată cererea de acces la documente și informații confidențiale nu mai are efect suspensiv în privința procedurii din fața Consiliului Concurenței.

Împotriva refuzului Consiliului Concurenței de a acorda acces la documentele și informațiile confidențiale solicitate, societatea a formulat două cereri de chemare în judecată. La data de referință, fusese deja formulată cea dintâi cerere de chemare în judecată, având ca obiect anularea adresei nr. x din 23 iulie 2014 prin care Consiliul Concurenței a refuzat să ofere acces la unele dintre documentele confidențiale (i.e., dosarul nr. x/2014). La 13 august 2014, Consiliul Concurenței a emis un nou act administrativ (i.e., Ordinul 308/2014) cu privire la solicitarea reclamantei de acces la documente confidențiale din dosarul Investigației. Ca atare, reclamanta a formulat cea de-a doua cerere de chemare în judecată (i.e., dosarul x/2014). Ca urmare a cererii de conexare formulată de societate în dosarul x/2014, instanța a admis conexarea dosarului x/2014 la dosarul x/2014, dată fiind strânsa legătură care există între acestea. Deși la momentul atacării Ordinului 308/2014, O.G. nr. 12/2014 intrase în vigoare, modificările introduse cu privire la art. 43 alin. (5) și (5) din Legea Concurenței nu sunt aplicabile procedurii de acces la dosarul investigației declanșate de societate anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 12/2014.

Cu toate acestea, deși reclamanta a adus la cunoștința Consiliului Concurenței atacarea refuzului de a i se acorda acces la unele dintre documentele confidențiale din dosarul Investigației, intimatul nu a conferit eficiență juridică dispozițiilor art. 43 alin. (5) din Legea Concurenței (în forma în vigoare la momentul declanșării procedurii de acces la dosar și al introducerii de către reclamanta a primei acțiuni prin care a contestat refuzul autorității), organizând audierile la 28 august 2014 și emițând decizia înainte de a se obține o soluție cu privire la cererile de chemare în judecată introduse împotriva refuzului de acces la documente și informații confidențiale. Cu alte cuvinte, nu a luat act de intervenirea suspendării de drept a procedurii administrative.

Procedând de această manieră, Consiliul Concurenței a ignorat o serie de aspecte evidente, considerând că abrogarea art. 43 alin. (5) din Legea Concurenței prin O.G. nr. 12/2014 produce efecte și în investigația aflată în curs la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

În temeiul Codului de procedură anterior, exista regula potrivit căreia normele de procedură sunt de imediată aplicare. În acest sens, se aprecia că normele de procedură se aplică atât proceselor deja începute cât și proceselor care vor începe ulterior intrării sale în vigoare.

În schimb, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., regula generală de drept inter-temporal a fost modificată. Astfel, legiuitorul a consacrat un set de norme juridice în acest sens (art. 2, 24 și 25 Noul C. proc. civ.). Potrivit art. 2, art. 24 și 25 Noul C. proc. civ. au vocație universală, aplicându-se cu titlu de drept comun în orice materie care nu cuprinde dispoziții contrare. Așadar, prin art. 24 și 25 C. proc. civ. legiuitorul a schimbat regula cunoscută sub imperiul vechiul Cod și generalizată în materia procedurilor, stabilind ca, în orice materie în care nu există dispoziții legale contrare, să se aplice legea în vigoare de la data începerii procedurii, fără a se ține cont pentru situațiile în curs de desfășurare de noua reglementare legală.

Întrucât Legea Concurenței nu prevede dispoziții contrare - care să stabilească în această materie aplicabilitatea imediată în cadrul procedurilor în curs a modificărilor prevederilor legale privind procedura în fața Consiliului Concurenței - art. 25 este aplicabil, mutatis mutandis, cu titlu de drept comun și în absența oricăror altor reguli și procedurilor derulate în fața Consiliului Concurenței. în consecință, legea care modifică regulile unei proceduri deja pendinte in fața Consiliului Concurenței nu va fi aplicabilă acelor proceduri deja începute.

De altfel, această regulă de drept inter-temporal nu este străină procedurilor derulate în fața Consiliului Concurenței. La momentul intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 75/2010 privind modificarea și completarea Legii Concurenței, prin art. IV alin. (3) s-a prevăzut ca doar procedurilor noi întreprinse de Consiliul Concurenței să le fie aplicabile condițiile și cerințele impuse prin dispozițiile nou-intrate în vigoare. Evident, un text tranzitoriu similar în O.G. nr. 12/2014 nu ar mai fi necesar, întrucât la momentul intrării sale în vigoare, Noul C. proc. civ. conținea deja un text tranzitoriu în acest sens.

Legea în vigoare la momentul deschiderii procedurii speciale de acces la documentele și informațiile dosarului (i.e., 10 iulie 2014) prevedea în mod neechivoc că ordinul Consiliului Concurenței cu privire la accesul la documentele și informațiile dosarului poate fi atacat separat în termen de 15 zile de la comunicare și are ca efect suspendarea procedurii în fața autorității de concurență. După cum rezultă din expunerea situației de fapt, societatea a atacat refuzul implicit, tăcerea autorității precum și ordinul emis în cele din urmă de Consiliul Concurenței. La oricare dintre aceste momente ne-am raporta, rezultă că procedura derulată în fața Consiliului Concurenței este suspendată de drept, forma Legii Concurenței aplicabilă fiind cea de la data deschiderii procedurii de acces la documente și informații confidențiale.

În subsidiar, regula generală instituită de C. proc. civ. este aplicabilă pentru identitate de rațiune (i.e., coroborarea art. 24 și 25 C. proc. civ. cu art. 1 alin. (2) și 10 C. civ.).

Instanța a ignorat prevederile art. 10 C. civ. care permit analogia pentru identitate de rațiune. Prevederile art. 24 și 25 C. proc. civ. reprezintă norme cu caracter general, pentru interpretarea lor nefiind incidente niciuna dintre excepțiile instituite de art. 10 C. civ. Acest text trebuie interpretat prin coroborare cu art. I alin. (2) C. civ., ce impune drept rezultat al analogiei pentru identitate de rațiune aplicarea dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare.

Așadar, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind corecte afirmațiile din sentința, potrivit cărora art. 2 C. proc. civ. nu se referă la proceduri administrative, soluția prevăzută de art. 24 și art. 25 C. proc. civ. trebuia aplicată pentru identitate de rațiune și procedurii de acces la dosar din fața Consiliului Concurenței.

3.2.2. Aplicarea greșită a normelor de drept tranzitoriu reglementate de art. 6 alin. (5) C. civ. Incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de fond nu a aplicat prevederile art. 6 alin. (5) C. civ. care reglementează modul de aplicare în timp a legii noi, conform cărora situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare legii noi le sunt aplicabile prevederile legii vechi, chiar dacă acestea vor fi definitivate ulterior intrării în vigoare a legii noi.

Având în vedere că: procedura de acces la dosar reprezintă o situație juridică; la momentul intrării în vigoare a O.G. nr. 12/2014, această procedură nu era finalizată -aceasta s-a finalizat ulterior prin emiterea Ordinului nr. 308/2014 (prin care a fost respinsă cererea reclamantei de acces la dosar); prevederile art. 6 alin. (5) C. civ. arată că situațiile juridice născute anterior intrării în vigoare legii noi sunt supuse legii vechi și societatea a demarat procedura de acces la 10 iulie 2014, înainte de intrarea în vigoare a O.G. nr. 12/2014, procedura din fața Consiliului Concurenței a fost suspendată de drept la data intentării celei de-a doua acțiuni in justiție cu privire la accesul la dosar (i.e., 21 august 2014). Întrucât Consiliul Concurenței a ignorat prevederile art. 6 alin. (5) C. civ., prevederi neaplicate nici de prima instanță, decizia a fost pronunțată într-o procedură viciată.

3.2.3. Sentința ignoră principiile legale și jurisprudențiale privind existența unei fapte anticoncurențiale prin obiect, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește problema de fond a cauzei, respectiv dacă forma de protest adoptată de agențiile media sancționate a reprezentat sau nu o faptă anticoncurențială, instanța de fond s-a limitat la a relua susținerile Consiliului Concurenței cuprinse în decizia atacată, fără a face o analiză proprie a problemei de drept deduse judecății. Mai mult, cu privire la unele dintre argumentele invocate de reclamanta, instanța de fond s-a mulțumit la a afirma că acestea nu sunt relevante, fără a oferi nicio explicație. Cu titlu de exemplu, atunci când se referă la argumentul reclamantei potrivit căruia neparticiparea la licitații a societăților investigate nu avea aptitudinea să elimine concurentul neloial de pe piață, ci din contră, îi întărea acestuia poziția oferindu-i posibilitatea să câștige mai multe licitații (de unde rezultă că nu eliminarea concurentului de pe piață a fost obiectivul urmărit de agențiile media, ci tragerea unui semnal de alarmă cu privire la o disfuncționalitate a pieței), instanța de fond se mulțumește să afirme că "O astfel de împrejurare nu este nicidecum favorabilă susținerilor reclamantei", fără să explice în niciun fel de ce ar fi așa. Din această perspectivă, sentința este și nemotivată, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Astfel instanța de fond nu a ținut cont de argumentele reclamantei privind criteriile care trebuie îndeplinite pentru a se stabili existența unei fapte anticoncurențiale prin obiectul său, astfel cum acestea sunt detaliate prin Orientările Comisiei Europene privind aplicarea art. 81 alin. (3) din tratat (para. 22), respectiv: conținutul acordului și scopurile obiective ale acestuia; conduita și comportamentul efectiv ale părților pe piață și contextul juridic și economic în care acordul se aplică.

Așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată, conținutul și obiectivele protestului agențiilor media sancționate au constat în atragerea atenției asupra unor practici neloiale ale unui jucător din piața de media (societatea B.). Tiparul comportamental incorect și lipsit de etică al acționarilor fondatori ai B. este dovedit inclusiv prin faptul că unii dintre aceștia au fost condamnați penal pentru fapte de corupție, astfel cum rezultă din informațiile disponibile public.

Conduita agențiilor media a fost una publică și a inclus adoptarea unui cod de etică prin care se încerca instituirea unor reguli transparente privind criteriile de selecție aplicate în cadrul licitațiilor, neparticiparea la acele licitații care nu respectau acele principii și neparticiparea la conferințe la care erau invitați reprezentanții B. Deși recunoaște caracterul public al demersurilor agențiilor media, instanța de fond nu îi dă nicio relevanță, ceea ce reprezintă o greșită aplicare a criteriilor stabilite în jurisprudența C.J.U.E. și în îndrumările Comisiei Europene referitoare la eficiența care trebuie dată naturii publice sau oculte a unei înțelegeri anticoncurențiale, din perspectiva laturii subiective a faptei.

Astfel, exemplificând, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, „cauzele având ca obiect înțelegeri [...] sunt secrete prin natura lor”. De asemenea, cum s-a reținut în practica Comisiei Europene, cartelurile constituie „acorduri sau practici de natură secretă”. Mai mult, într-un important act normativ adoptat de Parlamentul European și de Consiliu se face referire la „natura secretă a carteluriloR”. În același sens este și doctrina internațională avizată, care subliniază, atunci când analizează cartelurile, că acestea, prin chiar natura lor, sunt secrete. Astfel, pentru a se putea pune problema unui cartel este necesar să existe o înțelegere cu caracter secret, ocult, în caz contrar fiind eronat să se considere că existența cartelului a fost demonstrată dincolo de orice dubiu.

Reiese deci că nu se poate reține existența vinovăției specifice participării la un cartel propriu-zis în cazuri în care pretinsul cartel a avut un caracter vădit public. Or, în cazul de față scopul urmărit de părțile la înțelegerea sancționată de Intimat - între care și reclamanta - fiind tocmai acela al publicizării demersurilor lor, reținerea existenței unui „cartel public” este o contradicție în termeni, inevitabil eronată din perspectiva normelor incidente. Este evident că o asemenea acțiune de protest are un caracter benign din perspectivă concurențială, neavând în nici un caz aptitudinea de a elimina de pe piață respectivul concurent. In acest sens, astfel cum s-a statuat în jurisprudența C.J.U.E., calificarea unei înțelegeri ca având obiect anticoncurențial depinde de posibilitatea obiectivă ca aceasta să restrângă concurenta, având în vedere contextul juridic și economic în care intervine.

Or, contextul juridic și economic nu le oferea agențiilor investigate instrumente juridice pentru a constrânge organizatorii licitațiilor să aibă o anumită conduită. Având în vedere că niciunul dintre organizatorii licitațiilor nu era obligat să achiziționeze servicii (și) de la cel puțin una dintre întreprinderile sancționate, în cazul în care întreprinderile sancționate ar fi refuzat participarea la licitații, întreprinderile care doreau să achiziționeze servicii media puteau fie să organizeze licitații fără participarea întreprinderilor sancționate, fie să încheie direct contractul cu o altă agenție de media.

De asemenea, din perspectivă economică, neparticiparea celorlalte agenții la anumite licitații nu putea avea drept consecință decât facilitarea câștigării acestora de către B., ceea ce s-a și întâmplat în practică. Tocmai de aceea, din perspectiva efectelor acordului, așa cum rezultă cu evidență din probatoriul administrat (acest lucru nefiind contestat de către Consiliul Concurenței), acțiunea de protest a agențiilor media sancționate nu a avut ca efect eliminarea sau măcar slăbirea poziției B., ci, din contră, a condus la creșterea cifrei de afaceri și a cotei de piață a acestei agenții.

3.2.4. Sentința ignoră principiile legale și jurisprudențiale privind proporționalitatea sancțiunii, stabilind eronat baza de calcul a amenzii, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În mod similar, instanța de fond a preluat fără a trece prin filtrul propriu apărările Consiliului Concurenței privind stabilirea bazei de calcul a amenzii, fără a ține cont de realitatea economică demonstrată de A. (și necontestată de intimat), în sensul că veniturile sale reale sunt reprezentate de comisioanele percepute, iar nu de cifra de afaceri contabilă.

Procedând astfel, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a principiului proporționalității sancțiunilor, astfel cum a fost instituit în legislația națională și comunitară și dezvoltat la nivelul jurisprudenței europene.

În cazul de față, deși recunoaște în cuprinsul deciziei atacate (paragraful 69) faptul că agențiile media operează ca intermediari care transmit mai departe către prestatorii de servicii de publicitate (așa cum sunt televiziunile) sumele încasate de la clienții de publicitate, reținându-și doar un comision, Consiliul Concurenței a refuzat să aplice la stabilirea bazei de calcul a amenzii prevederile reglementărilor și jurisprudenței referitoare la calculul cifrei de afaceri în cazul intermediarilor, încălcându-și propriile reglementări.

Astfel, potrivit punctului 152 din Instrucțiunile Consiliului Concurenței din 05 august 2010 privind conceptele de concentrare economică, întreprindere implicată, funcționare deplină și cifră de afaceri (în continuare, „Instrucțiunile privind cifra de afaceri”), „[...] Chiar dacă intermediarul facturează întreaga sumă clientului final, cifra de afaceri a întreprinderii care funcționează ca intermediar poate consta exclusiv din suma comisioanelor pe care le încasează [...]”.

De asemenea, potrivit punctului 253 (2) din Reglementări Contabile din 29 octombrie 2009 conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene aprobate prin Ordinul nr. 3055 din 29 octombrie 2009, „Sumele colectate de o entitate în numele unor terțe părți, inclusiv în cazul contractelor de agent, comision sau mandat comercial încheiate potrivit legii, nu reprezintă venit din activitatea curentă, chiar dacă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată persoanele care acționează în nume propriu sunt considerate cumpărători revânzători. În această situație, veniturile din activitatea curentă sunt reprezentate de comisioanele cuvenite”.

Deși nu neagă faptul că realitatea economică a activității reclamantei atrage asupra sa calificarea de intermediar/comisionar și nu contestă constatările Raportului de expertiză contabilă extrajudiciară depus de reclamanta la dosarul cauzei care reflectă că veniturile reale ale A., determinate potrivit reglementărilor citate anterior, sunt în cuantum de doar 12.731.116,53 RON, intimatul a înțeles să aplice procentul de amendă, stabilit la 2,52%, la cifra de afaceri scriptică de 85.166.630 RON înscrisă în bilanțul contabil care include și sumele care doar tranzitează conturile agenției (fiind plătite mai departe furnizorilor de servicii de televiziune), cu motivarea, în esență, că reclamanta trebuie să își asume consecințele înregistrării contabile greșite.

Procedând astfel, Consiliul Concurenței a sancționat practic reclamanta pentru modul în care își ține contabilitatea și nu pentru fapta de încălcare a legislației concurenței pretins săvârșite. Se ajunge astfel și la situația în care fapte identice săvârșite de societăți care își țin în mod diferit contabilitatea sunt sancționate diferit, ceea ce este inadmisibil pentru o autoritate de concurență. Intimatul ignoră faptul că reclamanta nu putea înlătura de la aplicare, prin modul de a-și ține contabilitatea, prevederile imperative privind determinarea veniturilor intermediarilor citate mai sus. Principiul că în astfel de situații amenda trebuie aplicată la veniturile reale ale societății, anume comisioanele percepute, care dau amploarea economică a posibilei încălcări a legii, a fost statuat în repetate rânduri în jurisprudența Comisiei Europene și a instanțelor europene.

Instanța de fond a decis să ignore toate aceste argumente și a reținut total eronat că jurisprudența comunitară invocată de reclamantă cu privire la acest aspect se referă tot la concentrări economice și nu la o înțelegere precum cea sancționată prin decizia contestată. In realitate, precedentele invocate de reclamanta în susținerea argumentului stabilirii eronate a bazei de calcul a amenzii au vizat cazuri de înțelegeri anticoncurențiale, sancționate ca atare, iar nu concentrări economice (care, evident, nu constituie contravenții).

Din împrejurarea că instanța de fond a reținut greșit că această jurisprudență privește cazuri de concentrări economice, iar nu înțelegeri anticoncurențiale, fiind astfel irelevante în opinia sa, rezultă că prima instanță a stabilit eronat situația de drept (cadrul jurisprudențial relevant), ceea ce a condus la o eroare de judecată. Dacă această eroare de judecată nu s-ar fi produs, instanța de fond ar fi constat că aceleași rațiuni care au stat la baza soluțiilor pronunțate de instanțele și autoritățile europene, precum și de Comisia Europeană, ar trebuie să se regăsească și în contextul aplicării de sancțiuni de către Consiliul Concurenței unei agenții media care se află într-o situație absolut identică cu cea a societăților din spețele redate anterior, respectiv este un intermediar care obține venituri exclusiv din activitatea de intermediere pe care o desfășoară. În consecință, chiar dacă ar fi respins argumentele reclamantei privind inexistența faptei anticoncurențiale, instanța de fond ar fi trebuit să reducă amenda, aplicând procentul de amendă la baza de calcul corectă, reprezentată de comisioanele și bonusurile încasate de la clienți în urma prestării serviciului de intermediere, respectiv 2,52% din veniturile realizate de A. în 2013 (anul anterior deciziei de sancționare), amenda neputând depăși suma de 320.824,13 RON.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare în vederea respingerii recursului declarat de S.C. A. S.R.L. ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. Caracterul nefondat al criticilor referitoare la faptul ca la momentul emiterii deciziei contestate procedura administrativă era suspendata de drept.

În ceea ce privește caracterul vădit neconstitutional al O.G. nr. 12/2014, instanța de fond a reținut ca in cauza a fost invocata excepția de neconstituționalitate a acestui act normativ care a modificat art. 43 din Legea concurentei, republicata, excepție care a fost respinsa de Curtea Constituționala, prin Decizia nr. 835/2015.             Prin urmare, instanța a fost îndreptățită sa constate ca nu pot fi reținute susținerile A. potrivit cărora „procedura administrativa a fost grav viciata in măsura in care s-a bazat pe o ordonanța neconstitutionala”.

În continuare, instanța s-a aplecat si asupra apărărilor A. prin care se invocau art. 2, 24, 25 C. proc. civ., reținând, in mod corect, ca aceste dispoziții nu sunt aplicabile in procedura derulata in fata Consiliului Concurentei, care este o procedura administrativa, ci doar in procedura de soluționare a proceselor si executărilor silite in fata instanței. In mod temenic, instanța a observat faptul ca art. 2 C. proc. civ. nu este in sensul invocat de A., reținând ca textul nu poate fi interpretat ca se aplica in procedurile administrative care nu sunt guvernate de regulile si principiile procesului civil, chiar daca unele proceduri administrative consacră drepturi similare cu cele prevăzute de cod.

Asa cum a arătat prin apărările formulate in fata instanței de fond, acordarea dreptului de acces la dosarul de investigație nu intră sub incidența dispozițiilor din Codul de procedură civilă referitoare la legea aplicabilă proceselor noi" (;.e., legea nouă) și cea aplicabilă proceselor în curs, nevizând o procedură care să evidențieze trăsăturile esențiale ale unei proceduri judisdicționale. Pe cale de consecință, nu putea fi primită de către instanța de fond susținerea A. potrivit căreia, inclusiv în situația în care acordarea accesului la dosar nu ar întruni elementele unui proces, în virtutea dispozițiilor art. 2 C. proc. civ., care stabilesc aplicabilitatea generală a C. proc. civ., această procedură ar trebui să fie guvernată de dispozițiile art. 24 si 25 C. proc. civ.

Aplicabilitatea cu titlu general a C. proc. civ. în alte materii, sub rezerva existenței unor dispoziții contrare, reprezintă o regulă ce guvernează procedurile judiciare din diferite domenii, fără a se putea argumenta, în mod valid, că această regulă trebuie extinsă cu privire la orice situație juridică născută în cadrul unei proceduri administrative.

În plus, dispozițiile legii noi sunt aplicabile situațiilor juridice născute după intrarea lor în vigoare. În cauză, contrar susținerilor A., situația juridică la care face referire s-a născut la momentul emiterii Ordinului președintelui Consiliului Concurenței privind acordarea accesului parțial la informații confidențiale, acesta fiind actul administrativ, producător de efecte juridice, în temeiul legii, prin care a luat naștere dreptul A. de a accesa parțial informațiile confidențiale solicitate. Având în vedere că, la data de 12.08.2014, erau în vigoare dispozițiile O.G. nr. 12/2014, în mod întemeiat. Ordinul privind accesul a fost, in mod corect, emis în baza prevederilor intrate în vigoare începând cu data de 09.08.2014, urmând regimul juridic, respectiv caile de atacare, instituite prin acestea.

În ceea ce privește apărarea A. privind încălcarea de către Consiliul Concurenței, prin emiterea Ordinului 308, a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, prin care se consacră principiul constituțional al legii contravenționale mai favorabile, instanța a reținut, in mod corect, faptul ca nu se poate vorbi de o lege contravenționala mai favorabila. A. a argumentat că, inclusiv în cazul aplicării prevederilor privind accesul la dosar ar fi fost aplicabil principiul legii contravenționale mai favorabile, prin prisma faptului că acordarea accesului reprezintă o etapă în cadrul procedurii administrative, care se poate finaliza cu emiterea unei decizii de sancționare a întreprinderii contraveniente. Or, fata de acest aspect, instanța a reținut, in mod corect, faptul ca amânarea sau nu a luării unei decizii prin suspendarea procedurii administrative nu poate fi o împrejurare care este sau nu favorabila contravenientului.

Concluzionând cu privire la acest aspect, având în vedere că textul art. 43 nu vizează vreun regim sancționatoriu, astfel încât să fie incident principiul constituțional al legii mai favorabile, instanța de fond, in mod legal a înlăturat acest argument dezvoltat de A.

4.2. Caracterul nefondat al criticilor referitoare la "aplicarea greșită a conceptului de "boicot" in dreptul concurentei".

Prin apărările invocate in fata instanței de fond, A. a invocat un caz anterior din practica Consiliului Concurentei, finalizat prin emiterea de către Președinte a Ordinului nr. 248/2012, prin care s-a dispus închiderea investigației declanșate pe piața distribuției de produse farmaceutice privind posibila incalcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurentei si a art. 101 din TFUE de către membrii C. si cei ai D.

Pornind de la acest caz, A. dezvolta o serie de critici la adresa sentinței recurate, invocând faptul ca instanța de fond ar fi reținut greșit ca este lipsit de relevanta acest caz, întrucât protestul vizat de acest ordin nu a fost îndrepta împotriva unui competitor, ci împotriva unei autorități publice. Ministerul Sănătății.

Chiar daca instanța de fond nu a detaliat aspectul reținut anterior, este evident faptul ca aceasta a avut in vedere motivarea din decizia contestata. În acest context, părțile investigate au invocat această asa-zisa "practică" a autorității de concurenta și în procedura administrativă, decizia respingând motivat argumentelor întreprinderilor investigate. Astfel, în decizie s-a arătat că fiecare caz se analizează ținând cont de circumstanțele sale specific.

Or, circumstanțele celor două cazuri sunt evident diferite. În cazul invocat de A. decizia membrilor C. și D. de a sista livrările de produse farmaceutice către spitale și farmacii s-a datorat unor circumstanțe speciale, respectiv refuzului unei autorități publice, în speță Ministerul Sănătății, de a se conforma obligației legale de actualizare a cursului de schimb valutar folosit la stabilirea prețului medicamentelor, eliberate cu prescripție medicala si achiziționate in valuta, ceea ce era de natura sa producă dezechilibre structural in cadrul pieței distribuție de medicamente prin diminuarea cantităților vândute si chiar ieșirea de pe piața a unor distribuitori care nu erau integrați intr-un grup mai mare.

În motivarea Ordinului respectiv, s-a arătat, in mod clar, faptul ca, din analiza faptelor asociațiilor investigate si tinand cont de particularitățile cauzei, nu se putea retine existenta unei fapte anticoncurențiale care sa întrunească condițiile care atrag incidența prevederilor legale aplicabile in materie de concurenta, boicotul fiind generat de atitudinea unei autorități publice cu atribuții de reglementare sectorială, respectiv neactualizarea cursului valutar folosit la stabilirea prețului medicamentelor (pentru inacțiunea autorității competente nefiind identificate in cadrul investigației justificări obiective si legale).

Asa cum, în mod corect, s-a reținut in decizia contestata, in cazul de față, circumstanțele justificative speciale nu au fost replicate, nefiind identice și nici măcar similar, în sensul că pe piața media nu există nicio autoritate publică care sa genereze vreo impunere economică sau juridică de natura a justifica acțiunile părților implicate, aspect reliefat pe deplin de analiza contextului economic și juridic, la care ne,/vom referi mai jos.

4.3. Caracterul nefondat al criticilor referitoare la faptul ca sentința recurata "ignora principiile legale si jurisprudentiate privind existenta unei fapte anticoncurentiale".

O prima critica pe fondul cauzei se refera la faptul ca analiza realizata prin sentința recurata nu a ținut cont de criteriile care trebuie îndeplinite pentru a se stabili existenta unei fapte anticoncurentiale prin obiectul sau. O astfel de susținere este complet eronata, aspect constatat, in mod corect, de către instanța de fond.

În concret, in cazul de față, pentru a se stabili dacă înțelegerea constatată și sancționată era de natură să restrângă concurența prin însăși natura sa, contrar susținerilor A., s-a efectuat analiza tuturor factorilor considerați relevanți în jurisprudență, și anume: scopurile obiective ale acordului, conținutul acordului, contextul economic si juridic în care se aplică sau urmează a fi aplicat acordul [potrivit par. 64 din Opinia Avocatului General in cauza C-172/14 (ING Pensii): „luarea în considerare a contextului în identificarea obiectului anticoncurențial nu poate, prin urmare, decât să confirme sau să neutralizeze examinarea termenilor înșiși și a finalităților obiective ale acordului prezumat”], factori care au evidențiat un grad suficient de nocivitate a încălcării si, implicit, aptitudinea acordului de a împiedica, restrânge sau denatura concurența pe piața analizată, aspect confirmat, in mod temenic si legal, prin sentința recurata.

În ceea ce privește incidența art. 101 alin. (1) din TFUE, pe lângă cele trei condiții menționate mai sus, s-a analizat și condiția referitoare la afectarea semnificativă a comerțului între statele membre. Acordurile care au ca obiect restrângerea concurenței sunt cele care, prin chiar natura lor, au un potențial ridicat de a produce efecte negative asupra concurenței, astfel încât nu este necesar să se demonstreze efectele reale. In ceea ce privește criteriul relevant pentru a aprecia dacă un acord are ca obiect o restrângere a concurenței, instanțele europene au subliniat faptul că noțiunea de acord având ca obiect restrângerea concurenței, prin chiar denumirea sa privește în primul rând finalitatea înțelegerii. S-a reținut că un acord are ca scop sau ca tendință o restrângere a concurenței în special când acordul respectiv are drept consecință necesară o restrângere a concurenței. în această situație, părțile nu pot invoca în principiu că nu au avut în vedere o restrângere a concurenței sau că ar fi urmărit și un alt scop prin acordul respectiv. Acest aspect reliefează ideea că întreprinderile care acționează rațional iau în calcul acele efecte ale acordului care pot fi anticipate conform împrejurărilor, astfel încât se poate considera că acceptă efectele cel puțin într-o anumită măsură.

În ceea ce privește calificarea acțiunilor de boicot ca fiind înțelegeri interzise prin obiect prezintă relevanță legislația și practica europeană.

Astfel, Orientările cu privire la restricționările concurenței prin obiect, la pct. 2.5, prevăd că acordurile de boicot colectiv apar atunci când un grup de concurenți se înteleg să excludă de pe piața un concurent actual sau potențial, practică care constituie o restricționare prin obiect a concurenței. În mod corect, instanța de fond, analizând temeinic decizia contestată a reținut ca având o relevanță deosebită corespondența purtată între agențiile de media, prezentată la pct. 113, 117, 118, 123, 128, 225, 227, 229, 230, 235, 236 și 298 din decizia contestată.

Odată dovedit obiectul anticoncurențial al înțelegerii, în urma analizei celor trei factori relevanți-scopul, conținutul si contextul economic și juridic în care s-a aplicat acordul, nu prezintă relevanță numărul licitațiilor la care a fost pus în practică comportamentul comun agreat între întreprinderile implicate și nici la câte licitații a refuzat să participe fiecare din părțile implicate. Menționarea acestora în decizia contestată s-a făcut doar pentru a evidenția faptul că înțelegerea calificată, în mod corect, ca având obiect anticoncurențial, a fost totodată implementată de întreprinderile implicate.

În acest sens, este relevantă Decizia C.J.U.E. în cauza C-172/2014-ING Pensii, în care instanța europeană a reținut că: „obiectul anticoncurențial al unui acord de repartizare, în mod special capacitatea acestui acord de a produce efecte negative asupra pieței, nu poate depinde de numărul concret de clienți repartizați efectiv, ci numai de termenii și de finalitățile obiective ale acordului menționat, apreciate în lumina contextului economic și juridic în care acesta a fost încheiat”.

Totodată, trebuie ținut cont de faptul că neimplicarea A. sau a altor întreprinderi sancționate, în anumite discuții punctuale care au avut loc, nu s-a datorat faptului că s-au dezis, în fața celorlate întreprinderi, de comportamentul coordonat pe care doreau să-l adopte la această licitații, ci faptului că nu au figurat pe lista agențiilor invitate de către client.

Consiliul Concurenței a reținut că fapta reprezintă o înțelegere anticoncurențială, dincolo de coordonarea punctuală care a existat și care evident că nu se putea realiza decât în condițiile organizării unor licitații la care să fie invitate întreprinderile implicate. Faptul că o agenție, spre ex. A., nu a fost invitată la o anumită licitație nu conduce automat la concluzia că nu a aderat la planul de boicotare a B., ci practic în cazul acesta nu a existat un cadru care să-i permită transpunerea în practică a înțelegerii la care a fost parte.

Concluzionând cu privire la conținutul înțelegerii, ansamblul acțiunilor întreprinderilor sancționate, între care și A., astfel cum acesta transpare din documentele aflate la dosar, demonstrează că re