ÎCCJ, decizie (scj.ro #211745)

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Distrugere. Tipicitate

Cuprins de materii

:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului

Index alfabetic

:   - drept procesual penal

- drept penal

- distrugere

C. pen.,

art. 253

Realizarea conținutului tipic al infracțiunii de distrugere nu este condiționată de eventuala lichidare prealabilă (în condițiile art. 52 C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunității de bunuri și nici de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, fiind suficient să se constate că asupra bunului ce constituie obiect material al infracțiunii exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmașă și alte persoane.

I.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 430/RC din 29 iunie 2023

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

Cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. este fundamentată pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, învederând că inculpatul a fost trimis în judecată, inter alia, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, constând în aceea că „a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca X. cu nr. (...) (bun comun, aflat în folosința persoanei vătămate), cât și o plasă de protecție anti-insecte”, apărarea a arătat că inculpatul și persoana vătămată sunt foști soți, între care s-a aplicat regimul matrimonial al comunității legale de bunuri, în temeiul art. 339 C. civ., care nu a fost lichidat nici în prezent.

A mai arătat că potrivit art. 356 C. civ., dacă regimul comunității legale încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune, până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 355 alin. (2) C. civ., până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și a obligațiilor.

Ca urmare, la data săvârșirii presupusei infracțiuni de distrugere (05.01.2019), foștii soți exercitau un drept de coproprietate, în devălmășie, asupra tuturor bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv asupra autoturismului marca X., cât și asupra plasei anti-insecte - parte integrantă a bunului imobil reprezentat de locuința comună.

Or, coproprietatea devălmașă („de-a valma”) se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote-părți, și nici bunul nu este împărțit în materialitatea sa. Spre deosebire de dreptul de coproprietate, în cazul devălmășiei nu există nici măcar o diferențiere calitativă între titularii dreptului de proprietate. Altfel spus, unitatea materială a bunului este dublată de unitatea intelectuală a dreptului.

Prin urmare, în opinia apărării, în speță se ridică, astfel, două probleme de drept, pe care instanța de apel le-a soluționat în mod eronat:

În ceea ce privește prima problemă de drept, în opinia apărării, în mod evident, răspunsul este unul negativ, cu argumentarea că, din moment ce nici dreptul de proprietate nu este divizat pe cote-părți, nu se poate stabili că posibilul bun la care se referă fapta aparține altuia, în sens penal.

În concluzie, în speță nu se poate ști cu precizia cerută de dispozițiile legii penale [art. 253 alin. (1) C. pen.] dacă ne aflăm în fața unui bun aparținând altuia, relevante în aceste sens fiind considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 771/2021 [prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253 alin. (1) și (2) C. pen.], în care s-a reținut că noțiunea „aparținând altuia” din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înțeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenția legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracțiunii de distrugere, înțelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în M.Of. nr. 1130 din 24 noiembrie 2020).

Pentru argumentele prezentate, apărarea a susținut că instanța de apel, în acord cu instanța de fond, a dispus în mod eronat condamnarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., judecătorul încălcând astfel principiul legalității incriminării și pedepsei, substituindu-se Parlamentului [unică autoritate legiuitoare a țării, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României], prin extinderea, prin analogie, a conținutului constitutiv al infracțiunii analizate, deși fapta concretă săvârșită de recurent nu este prevăzută de legea penală. Așadar, apărarea a apreciat că se impune pronunțarea unei soluții de achitare în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Relevant în acest sens este faptul că, din lecturarea rechizitoriului, rezultă că procurorul redactor caracterizează autoturismul marca X. ca fiind bun comun, aflat în folosința persoanei vătămate, descriere pe care atât instanța de apel, cât și instanța de fond și-au însușit-o.

În ceea ce privește a doua problemă de drept, apărarea a apreciat că răspunsul este, de asemenea, negativ.

Potrivit art. 52 alin. (1) C. proc. pen., instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

Ca urmare, instanța penală era ținută să efectueze lichidarea comunității de bunuri aparținând soților, potrivit regulilor de drept civil aplicabile în materie, pentru a putea soluționa în mod corect conflictul de drept penal dedus judecății.

În concret, instanța penală trebuia, raportat la dispozițiile art. 984 alin. (2) C. proc. civ., să stabilească în lotul cărui soț cade autoturismul X. (cu tot cu cele 4 pneuri înțepate), precum și plasa de insecte, în măsura în care era tratată ca bun separat față de bunul principal imobil locuință comună, la care era anexată. În acest fel, instanța penală trebuia să stabilească, inter alia, inclusiv soarta juridică a bunului locuință comună.

Conform art. 357 C. civ., această lichidare se face prin partaj, ceea ce presupune mai întâi determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, în funcție de contribuția la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea datoriilor comune. Legiuitorul a instituit o prezumție relativă de egalitate a contribuției soților, oricare dintre aceștia având posibilitatea să facă dovada contrară.

Or, neprocedând în acest fel, în sensul tranșării situației juridice a dreptului de proprietate exercitat asupra bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii analizate, instanța penală trebuia să dispună achitarea inculpatului cu privire la infracțiunea de distrugere, neputându-se stabili nici măcar cota din dreptul de proprietate al soților asupra acestor bunuri, cu atât mai puțin fracția materială care le revine acestora. Astfel spus, instanța penală nu putea ajunge la concluzia că plasa de insecte și pneurile autoturismului X. aparțin altuia, adică celuilalt soț. Aceasta cu atât mai mult cu cât înscrisurile aflate la dosarul cauzei fac dovada unei legături foarte strânse a inculpatului cu autoturismul, acesta fiind dobândit de inculpat de la angajator exclusiv în temeiul calității sale de angajat și înmatriculat pe numele său, tot inculpatul fiind și cel care a achitat toate ratele și impozitul aferent bunului.

Conchizând, pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea, în parte, a deciziei recurate și dispunerea achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen., cu consecința lăsării nesoluționate a acțiunii civile, conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., dar și pe cele prevăzute de art. 437, raportat la art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

S-a reținut, în esență, că, formal, aspectele invocate de inculpatul A., vizând neîndeplinirea exigenței de „bun aparținând altuia” impusă de textul de incriminare prev. de art. 253 alin. (1) C. pen. obiectului material al infracțiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acțiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri asupra cărora exercită dreptul de proprietate în codevălmășie cu persoana vătămată, se circumscriu cazului de recurs în casație invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reținută, cu titlu definitiv, în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în data de 05.01.2019, în jurul orelor 12:00, inculpatul A. a pătruns în curtea imobilului din com. Clinceni, str. (…), jud. Ilfov, unde locuiește persoana vătămată C. (soția sa, cu care se afla în proces de divorț) și a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca X. cu număr de înmatriculare (...) (bun comun dobândit în timpul căsătoriei și aflat în folosința persoanei vătămate), precum și o plasă de protecție anti-insecte de la o fereastră a locuinței.

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că nu este îndeplinită condiția de „bun aparținând altuia” impusă de art. 253 alin. (1) C. pen. obiectului material al infracțiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acțiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparțineau în exclusivitate persoanei vătămate, ci se aflau în proprietatea codevălmașă a acesteia din urmă și a inculpatului.

Criticile recurentului inculpat inculpatul A. sunt nefondate.

Potrivit art. 253 alin. (1) C. pen., ”(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Infracțiunea de distrugere, în varianta tip, este o faptă penală comisivă cu conținut alternativ; ea se poate realiza, din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acțiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare. Așadar, pentru existența elementului material al infracțiunii de distrugere este suficientă săvârșirea oricăreia dintre acțiunile enumerate mai sus.

Obiectul material al infracțiunii de distrugere, în varianta tip, este reprezentat de un bun, mobil sau imobil, care aparține unei persoane, iar cerința esențială pentru realizarea elementului material al acestei variante este aceea ca bunul să aparțină altei persoane, nu făptuitorului.

Potrivit dispozițiilor art. 339 C. civ., ”bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”.

Conform art. 667 C. civ., ”Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.”.

Așadar, dreptul de proprietate în devălmășie este o formă a proprietății comune, a cărei particularitate este aceea că bunurile care fac obiectul său aparțin nedivizat tuturor titularilor dreptului, care le stăpânesc împreună.

Contrar susținerilor apărării, Înalta Curte reține că ceea ce caracterizează infracțiunea de distrugere, în varianta tip, este că norma de incriminare nu impune condiția ca persoana vătămată, subiect pasiv al infracțiunii, să fie titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiect material al infracțiunii. Legea penală nu impune o atare condiție de natură a restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare și nici nu atribuie, în cuprinsul altor dispoziții penale, un anume înțeles noțiunii de ”bun aparținând altuia”, pentru a se justifica o eventuală interpretare restrictivă a textului.

Aceasta înseamnă că prevederile art. 253 alin. (1) C. pen. ocrotesc relațiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a se distinge în funcție de natura dreptului de proprietate – exclusivă sau comună – ce se exercită asupra acestora, esențial fiind doar ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparțină altei sau și altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv.

Or, în cauza de față, s-a reținut cu titlu definitiv că bunurile care au făcut obiectul infracțiunii de distrugere pentru care a fost condamnat recurentul inculpat sunt bunuri comune, în devălmășie, dobândite în timpul căsătoriei acestuia cu persoana vătămată D. (fostă C.). Prin urmare, într-o atare ipoteză, consecințele vătămătoare ale acțiunii incriminate nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat și dreptul de proprietate codevălmașă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerința textului de incriminare.

Contrar susținerilor recurentului, pentru realizarea distrugerii este irelevant că dreptul de proprietate comună asupra bunurilor degradate nu este divizat pe cote părți, iar bunurile nu sunt împărțite în materialitate lor. Aceste operațiuni juridice, la fel ca și restul aspectelor de natură civilă invocate în motivele scrise de recurs în casație, prezintă importanță exclusiv din perspectiva identificării modalităților civile de încetare a formelor de proprietate comună și a efectelor lor patrimoniale, fiind, însă, irelevante în privința existenței unui drept propriu-zis de proprietate al subiectului pasiv asupra bunului distrus/degradat și, implicit, în privința atingerii aduse acestui drept prin acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii.

A admite interpretarea apărării, în sensul în care ar fi necesară stabilirea cotelor părți ce revin proprietarilor comuni, înseamnă a adăuga normei de drept penal condiții pe care ea nu le prevede, restrângându-se, astfel, sfera sa de aplicare la anumite forme de proprietate, cu excluderea inerentă, din domeniul de incidență al mijloacelor de protecție penală, a proprietății devălmașe.

O atare interpretare contravine voinței legiuitorului care, de vreme ce nu a introdus în conținutul art. 253 alin. (1) C. pen. condiții de natura celor invocate de recurentul inculpat, a înțeles să ocrotească, pe cale de consecință, relațiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane dețin un drept de proprietate exclusivă, cât și la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracțiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmașă. Din această perspectivă, norma de incriminare este clară, previzibilă și nu ridică probleme de interpretare pe tărâmul art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, referitor la principiul legalității infracțiunilor.

În mod asemănător, realizarea conținutului tipic al infracțiunii analizate nu este condiționată de eventuala lichidare prealabilă (în condițiile art. 52 C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunității de bunuri, și nici de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, fiind suficient să se constate, astfel cum s-a argumentat în precedent, că bunul distrus nu aparține exclusiv autorului faptei de distrugere, ci asupra sa exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmașă și alte persoane.

În acest context, Înalta Curte conchide că în cauză sunt realizate toate cerințele de conținut tipic obiectiv specifice infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., reținută în sarcina inculpatului A., criticile acestuia în recurs în casație fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală.