ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 846/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.09.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, anularea Hotărârii de plen pronunțată de către CNSC la data de 05.06.2018, referitoare la aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 45/2018 și a Răspunsului la plângerea prealabilă înregistrat sub nr. x/06.07.2018, anularea răspunsului la plângerea prealabilă înregistrat sub nr. x/06.07.2018 și, pe cale de consecință, anularea măsurii dispuse de către CNSC prin Hotărârea de plen, respectiv aceea de obligare a tuturor operatorilor economici de a prezenta odată cu formularea contestațiilor depuse la CNSC, dovada constituirii cauțiunii impuse la art. 61 din Legea 101/2016, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 45/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1100 din 20 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca fiind neîntemeiată. Pe fond, a repins cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1100 din 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond, în mod corect, a respins excepția inadmisibilității invocată de către CNSC -apreciind că este evident necesar un remediu judiciar împotriva unei atare măsuri. De asemenea, instanța de fond, în mod greșit, a reținut că argumentele referitoare la nemotivarea Hotărârii de plen sunt neîntemeiate. Curtea de Apel a reținut în mod sintetic faptul ca fiind în prezența unui act administrativ cu caracter normativ rigorile motivării sunt mai reduse, absolutizând nepermis astfel ideea unei motivări reduse în privința acestei categorii de acte. Analizând conținutul Hotărârii de plen, Curtea de Apel a considerat, în mod nejudicios, că aceasta îndeplinește cerințele de motivare și stabilește domeniul de aplicare (respectiv în ceea ce privește contestațiile transmise sau depuse începând cu data de 04.06.2018), precum și textul de lege în baza căruia pronunță hotărârea. Instanța de fond a constatat, ignorând cele dezvoltate pe calea actelor procesuale de către recurenta - reclamantă, faptul că actul administrativ contestat este dat cu scopul unificării practicii unui organism administrativ jurisdicțional, care nu ar releva o extindere a unui text de lege din perspectiva aplicabilității sale, ci care ar fi fost emis strict ca necesitate a unei interpretări față de un text de lege neclar. În mod nelegal, prima instanță a statuat că CNSC a acționat în limitele prevăzute de art. 63 din Legea nr. 101/2016, în accepțiunea primei instanțe necesitatea intervenirii rezultând "cu evidență" ca urmare a anticipării unei practici neunitare sub aspectul obligației de a constitui cauțiunea. Curtea de Apel a stabilit în mod greșit faptul că modificările impuse de O.U.G. nr. 45/2018 urmează a fi aplicate cu privire la contestațiile formulate începând cu data de 04.06.2018, când a intervenit modificarea legislativă. Prima instanță a apreciat că modul de interpretare a articolului nu conduce la ipoteza retroactivității, momentul declanșării procedurii de atribuire fiind lipsit de relevanță în opinia sa. Recurenta - reclamantă arată că instanța de fond nu a motivat soluția de respingere a criticii încadrată de A. în secțiunea 2.6 a cererii introductive, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Susține că este vădită lipsa oricărei motivări din partea curții de apel în ceea ce privește soluția de respingere a motivelor ce privesc o altă problemă de nelegalitate a hotărârii de plen, respectiv aceea ca intenția legiuitorului asupra modului de aplicare al normei legale a fost doar aceea de constituire a unei cauțiuni unice pentru fiecare persoană contestatoare. În concret, a arătat că deși a învestit instanța în mod legal și cu această critică esențială, din considerentele sentinței recurate reiese clar faptul că instanța a refuzat să analizeze argumentele ce sunt subsumate acestei critici. Prin urmare, nu numai că nu sunt respectate exigențele motivării hotărârii judecătorești - componentă a principiului procesului echitabil, așa cum au fost acestea reținute inclusiv în literatura de specialitate, respectiv motivarea să fie "corectă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt, să aibă putere de convingere", ci motivarea nu există. Recurenta - reclamantă susține că dacă ar fi analizat în realitate acest motiv de nelegalitate, prima instanță ar fi observat următoarele argumente ce se subsumează acestuia: În baza Hotărârii de plen, CNSC a aplicat două cauțiuni unor contestații chiar conexate, ce au făcut obiectul aceluiași dosarul aflat pe rolului completului CNSC C9 (trimitem la Anexa 9 atașată cererii introductive - pagina 22 a Deciziei nr. 2358/C9/2330,2472/28.08.2018). Acest modus operandi contravine chiar dispozițiilor art. 611 alin. (5) din Legea nr. 101/2016, reiese fără echivoc faptul că legiuitorul, are intenția constituirii unei cauțiuni unice pentru fiecare dintre procedurile judiciare supuse dispozițiilor. Aceasta pentru că, legiuitorul folosește noțiunea de restituire a unei singure "cauțiuni", la singular, după soluționarea definitivă a procesului pentru care aceasta a fost depusă. Măsura administrativă de impunere a unei plăți/constituiri de cauțiune pentru fiecare contestație aferentă aceleiași proceduri de atribuire, nu este corespunzătoare atingerii unui scop legitim, ceea ce o face excesivă și contradictorie principiului proporționalității. În ceea ce o privește pe recurenta - reclamantă, arată că din cauza modului insuficient în care CNSC a decis în cuprinsul Hotărârii de plen să se constituie cauțiunea, i s-a perceput constituirea aceleiași cauțiuni pentru două contestații formulate în cadrul aceleiași proceduri(Anexa 8 atașată cererii introductive). Așadar, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat criticile principale ale părților, este fără putință de tăgadă că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este incident. Recurenta - reclamantă arată că cererea de recurs se grefează deopotrivă pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept material aplicabile în cauză. Instanța de fond a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 63 - 64 din Legea nr. 101/2016. Prezentul motiv de recurs este îndreptat inclusiv a unei părți din considerentele sentinței recurate ce stau la baza soluției asupra excepției inadmisibilității acțiunii. Deși a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în mod surprinzător, prima instanță a statuat în susținerea acestei soluții, faptul că hotărârea ar fi fost emisă în mod legal în temeiul dispozițiilor art. 63 - 64 din Legea nr. 101/2016. Statuând ca atare, Curtea de Apel a ignorat că dispozițiile art. 63 din Legea nr. 101/2016 nu se circumscriu efectelor Hotărârii de plen atacate, ci a acelor hotărâri de plen emise cu scopul de a unifica practica CNSC asupra anumitor probleme de drept deduse soluționării în cadrul contestațiilor aflate pe rolul CNSC. Mai precis, prin Hotărârea de plen, CNSC nu a interpretat dispoziții legale în ipoteza unei practici neunitare la nivelul CNSC, ci, chiar în absența practicii la nivelul CNSC, a emis un act administrativ care are ca efect interpretarea abuzivă a unei norme legale clare și neechivoce. În plus, efectele pe care le generează de fapt Hotărârea de plen atacată, nu pot sta sub umbrela dispozițiilor art. 63, de vreme ce privesc instituirea indirectă a unei obligații procesuale de admisibilitate a contestației și nicidecum nu unifică practica. În al doilea rând, nu poate fi primită nici susținerea Curții de Apel București din cuprinsul paginii 15 a sentinței recurate - parte a considerentelor pe fondul cauzei, potrivit căreia CNSC ar fi acționat în limitele prevăzute de art. 63 din Legea nr. 101/2016, pentru aceleași argumente expuse anterior. Ignorând rațiunea dispozițiilor art. 63 - 64 din Legea nr. 101/2016, prima instanță a emis un raționament profund greșit, creând un precedent incompatibil cu filosofia achizițiilor publice, inducându-se următoarele idei greșite: - faptul că CNSC ar putea anticipa ivirea unei practici neunitare sub aspectul obligației de a constitui cauțiunea, deși textul art. 63 este foarte clar, statuând că o astfel de hotărâre va fi emisă după convocarea Plenului, doar dacă anterior completurile CNSC au semnalat o problemă de drept necesar a fi soluționată sau dacă este necesară unificarea practicii deja existente; -faptul că intervenția CNSC era necesară, chiar fără a se fi exprimat opinii divergente în cadrul practicii existente; -faptul că ceea ce s-a statuat prin intermediul Hotărârii de plen nu indică existența unei extinderi a textului de lege al art. 611 în mod nepermis. Interpretând în acest mod, prima instanță a ignorat chiar susținerile proprii ale CNSC din cuprinsul Răspunsului la plângerea prealabilă. Astfel, CNSC a susținut în cuprinsul Răspunsului la plângerea prealabilă faptul că acest act nu ar produce efecte juridic concrete, deși, astfel cum tot art. 63 în baza căruia își întemeiază prima instanță sentința recurată, în cuprinsul alin. (4), prevede foarte clar că Hotărârile de plen sunt obligatorii pentru membrii Consiliului până la pronunțarea unei hotărâri diferite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, respectiv în procedura hotărârilor prealabile. Același art. 63 alin. (4) prevede de altfel și faptul că nerespectarea obligativității acestor hotărâri ale Plenului Consiliului constituie abatere disciplinară, ipostază juridică care nu oglindește nicicum nici susținerile CNSC potrivit cărora Hotărârea de plen nu produce efecte juridice concrete și nici argumentația instanței de fond. De asemenea, recurenta - reclamantă a arătat că instanța a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 43 din Legea nr. 101/2016 și deopotrivă a încălcat principiul separației puterilor în stat. Potrivit instanței de fond, motivul de nelegalitate referitor la lipsa competenței CNSC de a legifera în domeniul achizițiilor publice sau de a aviza proiecte de acte normative, nu ar avea legătură cu situația concretă dedusă judecății. Or, în susținerea acestui aspect, Curtea de Apel se raportează exclusiv la temeiul indicat legal formal de către CNSC în cuprinsul actului contestat, susținând Curtea în mod superficial faptul că "În cuprinsul hotărârii criticate se menționează expres că acest act este emis în temeiul art. 63 alin. (1) și (4) din Legea nr. 101/2016 […]". Or, contrar celor reținute de instanța de fond, în opinia recurentei instanța nu poate fi ținută doar de ceea ce formal CNSC a stabilit ca fiind temeiul elaborării actului, ci ex propriis sensibus trebuie să analizeze conținutul actului și efectele acesteia și să stabilească dacă acestea pot fi raportate la temeiul legal doar formal indicat. După cum se poate observa, o atare analiză de rigoare lipsește din cuprinsul sentinței recurate, iar contrar acestei aprecieri superficiale a instanței de fond, aceasta nu observă că în realitate scopul actului atacat a fost de a crea o modificare și extindere nepermisă a textului de lege vizat, instituind în sarcina operatorilor economici o condiție de admisibilitate la procedura contestației, care constituie fine de neprimire a acestor acte procesuale. Instanța a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 43 din Legea nr. 101/2016 și deopotrivă a încălcat principiul separației puterilor în stat. În susținerea acestui aspect, Curtea de Apel se raportează exclusiv la temeiul indicat legal formal de către CNSC în cuprinsul actului contestat, susținând în mod superficial faptul că "În cuprinsul hotărârii criticate se menționează expres că acest act este emis în temeiul art. 63 alin. (1) și (4) din Legea nr. 101/2016 […]". Or, apreciază că instanța nu poate fi ținută doar de ceea ce formal CNSC a stabilit ca fiind temeiul elaborării actului, ci ex propriis sensibus trebuie să analizeze conținutul actului și efectele acesteia și să stabilească dacă acestea pot fi raportate la temeiul legal doar formal indicat. După cum se poate observa, o atare analiză de rigoare lipsește din cuprinsul sentinței recurate, iar contrar acestei aprecieri superficiale a instanței de fond, aceasta nu observă că în realitate scopul actului atacat a fost de a crea o modificare și extindere nepermisă a textului de lege vizat, instituind în sarcina operatorilor economici o condiție de admisibilitate la procedura contestației, care constituie fine de neprimire a acestor acte procesuale. Instanța a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile legale ale art. 69 din Legea nr. 101/2016, ale art. 15 alin. (2) din Constituție, ale art. 27 C. proc. civ., precum și ale art. VII al O.U.G. nr. 45/2018. Procedând în acest mod, prima instanță a permis CNSC să adauge la lege în mod nepermis, impunând o supra-condiție pentru formularea contestației pe rolul CNSC, fără ca această supra-condiție să fie reglementată ca și condiție de admisibilitate a contestației, de către forma Legii nr. 101/2016 aplicabilă la data începerii desfășurării procedurilor de atribuire și evident la data formulării notificărilor prealabile impuse de vechea formă a legii. În consecință, deși ignorată de către prima instanță, obligația de formulare a notificării prealabile prezintă relevanță clară sub aspect procedural, constituind fine de neprimire pentru contestațiile formulate fără să fi ținut cont de această formalitate, sens în care contestațiile referite NU pot fi formulate în baza formei noi a legii care a exclus tocmai această procedură a notificării prealabile.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Intimatul - pârât Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor a adoptat, la data de 5.06.2018, Hotărârea de plen referitoare la aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 45/2018, prin care a hotărât, în temeiul art. 63 alin. (1) și (4) din Legea nr. 101/2016, că "pentru contestațiile transmise sau depuse la Consiliu începând cu data de 4.06.2018, se va solicita operatorilor economici prezentarea dovezii constituirii cauțiunii impuse la art. 611 din Legea nr. 101/2016, modificată prin O.U.G. nr. 45/2018. În cazul contestațiilor care nu sunt însoțite de dovada constituirii cauțiunii, înainte de soluționarea lor, completul va solicita autorilor acestora transmiterea dovezii de constituire în termen de 3 zile de la primirea solicitării, corespondența având conținutul anexei la prezenta. Regula de la punctul 2 se aplică și în cazul în care cauțiunea depusă nu respectă cuantumul menționat la art. 611 din Legea nr. 101/2016, modificată prin O.U.G. nr. 45/2018, caz în care se va solicita dovada completării acestuia". Recurenta - reclamantă A. S.R.L. a formulat acțiunea în anularea acestei hotărâri, invocând următoarele motive de nelegalitate: nemotivarea actului administrativ contestat, adăugarea la lege, prin instituirea unei supra condiții de admisibilitate care nu este prevăzută de legea în vigoare la data începerii desfășurării procedurii de atribuire, instituirea acestei condiții în cazul unor proceduri reglementate de legi speciale, precum și lipsa unei competența a Consiliului de a reglementa în domeniu. Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a motivat soluția de respingere a criticii ce viza faptul că intenția legiuitorului asupra modului de aplicare al normei legale a fost doar aceea de constituire a unei cauțiuni unice pentru fiecare persoană contestatoare. Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Astfel, verificând sentința atacată prin prisma argumentelor invocate de recurentul-pârât sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Lecturând considerentele sentinței recurate, instanța de control judiciar constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. În aceste condiții faptul că prima instanță nu a răspuns punctual la fiecare susținere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanțe a interpretării date de reclamantă dispozițiilor legale apreciate de acesta ca fiind incidente în cauză ori a aspectelor de fapt, nu este de natură să ducă la concluzia că sentința nu este motivată corespunzător. Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este logică, clară și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, fiind raportată la dispozițiile legale aplicabile, sub acest aspect constatându-se că, în realitate, afirmația recurentei - reclamante referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a intenției pe care reclamanta a presupus că a avut-o în vedere legiuitorul, respectiv aceea de constituire a unei cauțiuni unice pentru fiecare persoană contestatoare, nu reflectă decât dezacordul părții recurente în privința soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține motivul de casare invocat. De altfel, cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, condiții îndeplinite în cauză. În concluzie, critica recurentei-reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu este susținută de argumente valide, de natură să atragă incidența cazului de casare referitor la nemotivarea hotărârii, astfel cum este prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința de fond nefiind susceptibilă de nicio critică formulată din această perspectivă. Înalta Curte nu poate reține nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 63-64 din Legea nr. 101/2016. Art. 63 alin. (1) prevede că "Președintele Consiliului sau colegiul, din oficiu ori la solicitarea motivată a unui complet sau a oricărui membru al Consiliului, va convoca Plenul pentru emiterea unei hotărâri de unificare a practicii sale administrativ-jurisdicționale sau pentru emiterea unei hotărâri privind soluționarea unei probleme de drept nou-apărute. În cazul în care solicitarea este formulată de către un complet al Consiliului, președintele convoacă Plenul în cel mult 5 zile de la solicitare". (4) "Hotărârile Plenului Consiliului se adoptă cu votul majorității absolute a membrilor săi și sunt obligatorii pentru membrii Consiliului până la pronunțarea unei hotărâri diferite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, respectiv în procedura hotărârilor prealabile. Nerespectarea obligativității acestor hotărâri ale Plenului Consiliului constituie abatere disciplinară." Înalta Curte constată că hotărârea care face obiectul prezentei cauze este un act administrativ cu caracter normativ, fiind emisă în vederea organizării executării Legii nr. 101/2016 privind atribuțiile Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, scopul emiterii hotărârii contestate în prezenta cauză a fost acela de unificare a practicii unui organism administrativ jurisdicțional și nu de a institui în sarcina operatorilor economici o supra condiție de admisibilitate a contestației. Așa cum a reținut și instanța de fond, hotărârea contestată vizează interpretarea unui text de lege neclar din prisma aplicabilității în timp a acestuia, respectiv modalitatea de aplicare a O.U.G. nr. 45/2018, în contextul normelor tranzitorii prevăzute de acest act normativ și de Legea nr. 101/2016. Împrejurarea că hotărârea a fost emisă la o zi distanță după intrarea în vigoare a noii reglementări, cu scopul de preveni apariția unei practici neunitare la nivelul CNSC, nu este de natură să atragă nulitatea acesteia. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că hotărârea a fost emisă în limite prevăzute de art. 63 din Legea nr. 101/2006 și îndeplinește cerințele de motivare, respectiv prevede în mod expres că se referă la aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 45/2018, și stabilește domeniul de aplicare, respectiv în ceea ce privește contestațiile transmise sau depuse începând cu data de 4.06.2018, precum și textul de lege care a stat la baza pronunțări acesteia, respectiv art. 63 alin. (1) și (4) din Legea nr. 101/2016. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 69 din Legea nr. 101/2016, Înalta Curte reținând ca fiind corectă motivarea instanței de fond cu privire la aplicarea în timp a noii reglementări, neputând fi validate susținerile recurentei - reclamante în sensul că pentru stabilirea cauțiunii pârâtul ar trebui să se raporteze la momentul începerii procedurilor de atribuire. Astfel, în mod corect a statuat instanța de fond că modificările impuse prin O.U.G. nr. 45/2018, inclusiv cele referitoare la constituirea cauțiunii, urmează a fi aplicate cu privire la contestațiile formulate începând cu data de 4.06.2018, când a intervenit modificarea legislativă, astfel cum s-a decis și prin hotărârea de plen contestată întrucât, fiind vorba despre o normă de procedură, a fost aplicat principiul aplicării imediate a legii de procedură, ceea ce nu însemnă retroactivitate, momentul declanșării procedurii de atribuire fiind lipsit de relevanță. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.