ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 670/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 25.10.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul INSPECTORATUL GENERAL DE AVIAȚIE AL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE, solicitând instanței anularea Ordinului de reducere a salariului de bază pe o perioadă nedeterminată al inspectorului general al IGAv - nr. 23445 din data de 12.12.2014, repunerea sa în clasa de salarizare corespunzătoare funcției încadrate și îndeplinite fără întrerupere începând cu data de 11.12.2013 și repararea prejudiciului material, retroactiv, produs acestuia prin diminuarea veniturilor salariale cauzate de Ordinul inspectorului general al IGAv nr. 23445 din data de 12.12.2014, calculat de la data aplicării acestuia până la data plății retroactive a acestor venituri, la care se adaugă dobânda legală și indexarea cu rata inflației calculate la cuantumul total al acestora.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 916 pronunțată în data de 02.03.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL DE AVIAȚIE AL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond a exercitat calea de atac a recursului, în condițiile art. 493 din Codul de procedură civilă, reclamantul A..

Încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a susținut că, prin hotărârea dată instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, hotărârea se întemeiază pe motive contradictorii ori străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul motivelor de casare, cu caracter prealabil, recurentul a susținut că Ordinul nr. 23445/12.12.2014 este nul de drept, fiind întemeiat pe acte administrative cu caracter individual și temporar care nu existau în vigoare la data emiterii acestuia (Hotărârea consiliului de judecată nr. 11245/27.10.2014), pe acte administrative care au fost anulate ca nelegale ulterior emiterii actului atacat (O.m.a.i. nr. 400/2004), precum și pe acte administrative emise în temeiul unor articole de lege declarate neconstituționale ulterior emiterii actului atacat (O.m.a.i. nr. 400/2004 și O.m.ap.n nr. M64 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare emise în aplicarea dispozițiilor art. 34 și art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare) au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 71/2019 a Curții Constituționale.

Mai susține recurentul -reclamant că o altă cauză de nulitate a actului atacat o constiuie faptul că Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 400/29.10.2004, în temeiul căruia s-a desfășurat procedura disciplinară și au fost emise actele contestate, a fost anulat definitiv prin decizia civilă nr. 3711 din 20./11.2015 a ÎCCJ și sentința civilă nr. 1219 din 25.02.2016 a Tribunalului București, publicată în Monitorul Oficial nr. 286 din 24.04.2017.

Cu privire la aplicarea la timp a efectelor hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus anularea actelor administrative cu caracter normativ s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 10 din II mai 2015. publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 58 din 25 iunie 2015, decizie prin care s-a statuat că "Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat in tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești".

Dat fiind faptul că decizia de sancționare atacată reprezintă act subsecvent Ord.m.a.i. nr. 400/2004, i se aplică în mod corespunzător sancțiunea anulării, fiind inutilă cercetarea celorlalte motive și susțineri care antamează procedura și abaterile disciplinare ce i-au fost imputate.

Mai susține recurentul că o a treia cauză de nulitate o constituie faptul că dispozițiile legale care au stat la temeiul emiterii Regulamentului disciplinei militare, act administrativ pe care se întemeiază actul atacat, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 71 din 29 ianuarie 2019, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 352 din 7 mai 2019, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 si art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, constatându-se ca acestea sunt neconstituționale. Dispozițiile declarate neconstituționale au fost puse în executare prin ordinul pe care se întemeiază actul atacat, respectiv Ordinul Ministrului apărării naționale nr. M.64/2013 pentru, aprobarea Regulamentului disciplinei militare, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 399 din 3 iulie 2013 și Ordinul ministrului facerilor interne nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului Ministerului facerilor Interne, nepublicat.

Dispozițiile declarate neconstituționale au fost suspendate de drept începând cu data -7 mai 2019 și-au încetat efectele juridice începând cu data de 16 mai 2019, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019 pentru modifuicarea și completarea legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul oficial nr. 371 din 13 mai 2019.

În continuare, recurentul susține că, în ce privește critica sentinței atacate cu recurs, Curtea de Apel București în mod eronat, prin încheierea din 28.09.2017 i-a respins, ca tardiv formulată, Cererea de completare cu noi motive de nelegalilate din data de 26.05.2017, calificând-o, neîntemeiat, ca fiind cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată. De asemenea, Curtea a calculat, în mod eronat, termenul de decădere în raport de data înregistrării cererii introductive în instanță și nu în raport de data de 18.05.2017, când i-a fost comunicată copia actului administrativ atacat, astfel cum a solicitat prin Cerere. De asemenea, din conținutul încheierii din 28.09.2017 lipsește soluția dată și măsurile luate de Curte, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept precum și calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, cu încălcarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. i). k) C. proc. civ.

Fără a arăta motivele de fapt și de drept, la termenul din 11.01.2018, Curtea i-a respins cererile de obligare a pârâtei de a prezenta extrase din Statul de organizare al USpAv București și din Registrul general de evidență al salariaților (Ordinele de zi nr. 1 din anii 2015 -2017), pentru a proba existența celor patru posturi de muncă înscrise la numărul curent 14, ca fiind tardiv formulate. Menționează că cererile le-a adresat în contextul în care pârâta, prin inspectorul general și consilierul juridic, afirma că în statul de organizare funcția reală se înscrie cu creionul. Potrivit art. 272 din Codul muncii și art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sarcina probei în conflictele de muncă privind funcționarii publici revine angajatorului iar instanța are obligația să ceară autorității publice emitente să îi comunice de urgență actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.

Într-o altă critică, recurentul arată că, în mod eronat, Curtea a calificat Ordinul nr. 23444/12.12.2014 ca find decizie de aplicare a sancțiunii cu retrogradarea în funcție propusă prin Hotărârea 11245 a Consiliului de judecatâ, iar Ordinul 23445/12.12.2014 a fost calificat ca act administrativ de aplicare atât a Hotărârii 11245/27.10.2014 cât și a deciziei 23444/12.12.2014 de aplicare a sancțiunii cu retrogradarea din funcția propusă prin HCJ nr. 11245/2014, curtea nemotivând în drept nici necesitatea emiterii a două acte administrative pentru aplicarea unei singure propuneri de sancționare și nici necesitatea emiterii unui act administrativ pentru aplicarea unui act administrativ pentru aplicarea unei propuneri de sancționare.

Mai susține deopotrivă că instanța nu a cercetat nici motivul de nelegalitate privind faptul că a continut să îndeplinească aceleași atribuții dar a primit un salariu redus și nici pe cel privind faptul că, în momentul emiterii Ordinului nr. 23444/12.12.2014 actele administrative cu caracter individual pe care acesta se întemeiază, respectiv Hotărârea Consiliului de Judecată nr. 11245/20145 și Raportul DGMRU nr. x/24.11.2014 de respingere a recursului și-au încetat efectele juridice.

De asemenea, recurentul menționează că instanța a respins fără temei cererea sa de examinare a legalității Hotărârii nr. 11245/2014 și a Raportului de respingere a recursului împotriva acesteia, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În mod eronat a reținut instanța că "norma generală/.../nu permite numirea militarilor pe o funcție inferioară gradului deținut". Potrivit art. 81 din Legea nr. 80/1995, Statutul cadrelor militare, "Ofițerii în activitate pot fi numiți- în funcții inferioare gradelor pe care le au/.../c) când sunt sancționați cu retrogradarea în funcție."

În mod eronat a reținut instanța că "sancțiunea disciplinară de retrogradare din funcție" nu este "condiționată de existența unei funcții inferioare (celei deținute de reclamant la momentul aplicării sancțiunii) în statul de organizare al unității angajatoare" și "nu prezintă vreo conexiune cu situația concretă a statului de organizare", invocând dispozițile art. 81 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, art. 87 alin. (2) Iit. d) si art. 91 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și art. 57 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin O.m.ap.n. nr. M.64/2013, publicat în M.Of. nr. 399 bis din 3 iulie 2013, conform cărora aplicarea sancțiunii cu retrogradarea în funcție se face prin emiterea de către autoritatea competentă a unui act administrativ de modificare a raportului de serviciu prin mutarea pe un post vacant prevăzut cu un coeficient de ierarhizare inferior.

În mod eronat, cu încălcarea legii, a reținut instanța că la un număr curent dintr-un stat de organizare se pot înscrie mai multe posturi de muncă, întemeiat pe demonstrația pârâtei ("că poziția în discuție din statul de organizare al unității este corespunzătoare atât funcției de specialist principal (deținută anterior de reclamant), cât și funcției de specialist III (pe care a fost numit prin actul atacat)"). Arată că, potrivit art. 86 din Anexa 7 la Legea-cadru nr. 284/2010 privind privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice ("Funcțiile personalului din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională sunt prevăzute în statele de organizare elaborate de aceste instituții, pe baza structurilor organizatorice aprobate, și cuprind, după caz, prevederile referitoare la gradul militar/profesional sau treapta profesională, nivelul studiilor, clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare al soldei de funcție/salariului de funcție/salariului de bază..") și art. 4 alin. (1), art. 14 alin, (1), art. 21 alin (1) și art. 33 alin. (2) din O.m.a.i. nr. 105/2013. privind activitatea de planificare structurală și management organizatoric în unitățile Ministerului Afacerilor Interne, publicată în M.Of. nr. 448 din 22 iulie 2013, posturile de muncă se înscriu în statele de organizare, numerotate în ordinea înscrierii; Numărul postului de muncă este unic fiecărui post de muncă și constituie numărul de identitate al fiecărui post de muncă; Disciplina de stat interzice atribuirea aceluiași număr de post mai multor posturi de muncă; Posturile de muncă sau funcțiile cadrelor militare sunt înscrise în statul de organizare al unității de care aparțin, și cuprind prevederile referitoare la gradul militar, nivelul studiilor, clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare al soldei de funcție; statul de organizare al USpAv București se elaborează în baza numărului de posturi, pe funcții, grad militare, niveluri de studii, clase de salarizare și coeficienți de ierarhizare, aprobat de ministrul afacerilor interne; inspectorul general al Inspectoratului General de Aviație și comandantul USpAv București sunt lipsiți de competența de a modifica gradele militare ale funcțiilor militare, precum și clasele de salarizare și coeficienții de ierarhizare al acestora, iar faptul că un cadru militar în activitate își desfășoară activitatea pe alt post decât cel pe care este încadrat sau cu încălcarea prevederilor din fișa postului, constituie încălcare a disciplinei de stat.

Consideră că nu are legătură în cauză invocarea de către instanța de fond a art. 35 lit. k) din OMAI nr. 600/2005, referitor la numirea militarilor în posturi prevăzute cu grade mai mari decât cele pe care le dețin.

Mai susține că, în mod eronat a reținut instanța că O.U.G. nr. 152/2008 constiuie actul de înființare al Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne. Nu există actul de înființare al Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne.

Fără să supună chestiunea dezbaterii contradictorii și fără să indice temeiul legal Curtea a calificat juridic Sesizarea comandantului privind încălcarea dreptului său la salariu egal pentru muncă egală ca fiind " Raport de promovare pe maximul funcției", în condițiile în care legislația în vigoare nu conține termenii de " raport de promovare" și"maximul funcției".

În mod eronat și fără a supunerii dezbaterii contradictorii, Curtea a respins motivul de nelegalitate privitor la necomunicarea în condițiile legii a actului atacat, recalificând, de la sine putere, dovezile de aducere la cunoștință a actelor adminstrative cu caracter individual depuse de pârâtă, ca fiind dovezi de comunicare. Susține astfel că legea nr. 554/2004 face distincție între comunicarea și aducerea la cunoștionță a actelor administrative cu caracter individual, pe prima asociind-o cu persoana căreia i se adresează actul iar pe a doua cu persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept.

Curtea, în mod eronat, a refuzat să califice declarația olografă pe care a consemnat-o pe Hotărârea Consiliului de judecată nr. 11245/27.10.2014 în timpul ședinței de judecată, după deliberare, ca fiind probă a faptului că hotărârea era deja luată, redactată și înregistrată la secretariatul Inspectoratului General de Aviație în momentul desfășurării ședinței Consiliului de judecată, motiv de sancționare cu nulitatea absolută a acesteia.

În mod eronat, contradictoriu și fără temei legal, Curtea consideră că ordinul atacat are calificarea juridică de act administrativ de aplicare a sancțiunii propuse prin HCJ 11245/2014 dar nu este ținut de cerințele impuse de legiuitor deciziilor de aplicare a sancțiunilor. Faptul încalcă dispozițiile art. 252 alin. f2) din Codul muncii și pe cele ale art. 50 alin. f3) din H.G. nr. 1344/2008.

In mod eronat, Curtea a aplicat principiul "specialia generalibus derogant" între o lege - Codul muncii - și un ordin de ministru - M.64/2013 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare - astfel că, în mod nelegal, a respins motivele de drept pe care subsemnatul le-am arătat cu privire la Codul muncii.

Cu privire la motivul de nelegalitate că i s-a încălcat dreptul fundamental la un salariu egal pentru muncă egală, recurentul susține că instanța de fond i l-a respins preluând cu copy-paste din întâmpinarea pârâtului, că "dacă ar fi fost constatate încălcări ale drepturilor legale ale reclamantului de către instituția noastră, s-ar fi dispus în acest sens, fapt ce nu s-a întâmplat până la acest moment".

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamantul A. a formulat întâmpinare intimatul - pârât Inspectoratul General de Aviație.

Astfel, în cadrul întâmpinării sale, intimatul, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea intimatului - pârât i-a fost comunicată recurentului în termenul legal, acesta nu a combătut apărările autorității în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 494 din același act normativ.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din Codul de procedură civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate și cu apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Mai întâi, Înalta Curte constată că, deși prin cererea de recurs, recurentul A. încadrează criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și și 8 C. proc. civ., considerațiile sunt comune, criticile nefiind structurate pe fiecare motiv în parte.

În ceea ce privește, însă, primul set de critici expuse în preambulul " Motivelor de casare", instanța de control judiciar constată că acesta excedează motivelor de fapt și de drept ce au fost evocate de recurentul-reclamant prin acțiunea introdusă pe rolul instanței de contencios administrativ și fiscal. Motivele de nulitate a ordinului contestat pe considerentul că a fost întemeiat pe acte administrative cu caracter individual și temporar care nu erau în vigoare la data emiterii sale și pe acte administrative care au fost anulate, ca nelegale, ulterior emiterii acestuia precum și pe acte administrative emise în temeiul unor articole de legi declarate neconstituționale ulterior emiterii sale, nu se regăsesc printre cele enunțate în cererea de chemare în judecată și nici chiar în cuprinsul cererii precizatoare depusă la dosar după primul termen de judecată, fiind invocate de către reclamant, pentru prima dată direct în calea de atac a recursului. Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu astfel de critici aduse actului administrativ atacat, motiv pentru care acestea nu pot face obiectul cercetării în recurs, al cărei obiect îl reprezintă verificarea legalității sentinței recurate și în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenții noi, respectiv motive suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat.

Ori, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune."

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare, formularea acestor contravenind dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârât, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului, cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de C. proc. civ.

Prin urmare, atâta timp cât aceste motive de nulitate a actului administrativ atacat nu au făcut obiectul analizei instanței de primă jurisdicție, aceste critici de nelegalitate nu pot face nici obiectul cercetării în recurs.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești", Înalta Curte constată că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul - reclamant, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., cu titlu de exemplu, următoarele situații, în care s-ar putea considera că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești, respectiv atunci când:

- săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face;

- consfințește cu valoare legală texte abrogate;

- aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare;

- se pronunță pe cale de dispoziții generale;

- iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.);

- refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);

Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecă­torești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Or, lecturând motivele de nelegalitate expuse de recurent în cererea sa, instanța de control judiciar nu a decelat critici ce s-ar putea circumscrie acestui motiv de casare, astfel că sentința recurată nu va fi analizată din această perspectivă.

Trecând la analizarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit acestuia, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte reține că, în cadrul acestui motiv de nelegalitate se încadrează critica conform căreia, " Curtea de Apel București, în mod eronat, prin încheierea din 28.09.2017, mi-a respins, ca tardiv formulată, Cererea de completare cu noi motive de nelegalitate din data de 26.05.2017, calificând-o, neîntemeiat, ca fiind cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată. De asemenea, Curtea a calculat, în mod eronat termenul de decădere în raport de data înregistrării cererii introductive în instanță și nu în raport de data de 18.05.2017, când mi-a fost comunicată copia actului administrativ atacat, astfel cum a solicitat prin Cerere. De asemenea, din conținutul încheierii din 28.09.2017 lipsește soluția dată și măsurile luate de Curte, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept precum și calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, cu încălcarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. i). k) C. proc. civ.."

Preliminar, Înalta Curte constată că recurentul - reclamant, deși a înțeles să critice și considerentele încheierii de ședință din data de 28.09.2017, potrivit motivelor invocate în cadrul cererii de recurs ce vizează doar sentința civilă nr. 916/2018, această încheiere nu a fost indicată în mod expres în conținutul recursului.

În ciuda acestui viciu, Înalta Curte constată aceste critici ca fiind nefondate, prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1)-(3) C. proc. civ., ce prevăd că " Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat… În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:

1.se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii;

2.reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii;

3.se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4.se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers,atunci când cererea în constatare este admisibilă.

3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților".

Din interpretarea acestor dispoziții instanța de control judiciar reține că, tot astfel cum probele nu pot fi cerute în orice moment procesual, nici criticile de nelegalitate cu privire la un act administrativ nu pot fi invocate oricând. Astfel, fiecare motiv de nulitate pe care reclamantul îl invocă cu privire la actul administrativ pe care înțelege să îl atace se constituie în cauză a cererii de chemare în judecată. Or, în conformitate cu art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul nu își poate modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul cauzei, decât până la primul termen la care acesta este legal citat, iar ulterior, potrivit alin. (3) al aceluiași text de lege, doar dacă are acordul expres al pârâtului. Acest lucru înseamnă, în materia contenciosului administrativ, că primul termen la care reclamantul este legal citat marchează momentul până la care acesta poate invoca, în scris, noi motive de nelegalitate ale actului administrativ a cărui anulare o solicită. Orice astfel de motive invocate ulterior acestui moment nu mai pot fi primite.

Nicio dispoziție a C. proc. civ. sau a Legii nr. 554/2004 nu îndrituiește partea reclamantă să adauge cauzei juridice a cererii în anularea actului administrativ, formulând motive de nelegalitate noi, pe parcursul judecății, cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., în care cererea mai poate fi modificată. Cererea de chemare în judecată este cea care determină cadrul procesual atât din punctul de vedere al obiectului (pretenția concretă), cât și al cauzei (situația de fapt calificată juridic).

Nici argumentul recurentului - reclamant, în sensul că a formulat cererea precizatoare ca urmare a comunicării la termenul din 18.05.2017 a actului administrativ supus judecății, nu poate justifica primirea cererii precizatoare/completatoare de către prima instanță, raportat la faptul că, în urma administrării unor probe, este permisă doar dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate inițial. Dacă însă în urma probelor reies motive noi de nelegalitate a actelor atacate, pe care reclamantul nu avea cum să le cunoască, acesta poate constitui un motiv de repunere în termen pentru completarea cererii inițiale. Cum în speță recurentul nu a solicitat repunerea în termen, iar pârâtul nu și-a dat acordul pentru ca reclamantul să formuleze noi motive de nelegalitate, după expirarea termenului legal, soluția instanței de fond, de respingere, ca tardiv formulată a cererii precizatoare/modificatoare depusă de recurentul -reclamant la data de 24.05.2017, în condițiile în care primul termen la care acesta a fost legal citat, impus de dispozițiile anterior menționate, a fost la data de 30.03.2017, este corectă, judecătorul de primă jurisdicție respectând întocmai această normă de procedură.

Nici critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. i) și k) din Codul de procedură civilă, nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, raportat la conținutul aceleași încheieri de ședință pronunțate de instanța de fond la termenul de judecată din data de 28.09.2017.

Analizând atât practicaua cât și considerentele și dispozitivul acestei încheieri se constată cu ușurință, contrar celor susținute de recurentul - reclamant, că, în cadrul acesteia sunt expuse atât cererile și susținerile contradictorii ale părților, cât și motivele în fapt și în drept pentru care instanța a respins, ca tardiv formulată cererea precizatoare/modificatoare depusă de reclamant, și excepția de litispendență invocată de pârât, arătând deopotrivă mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora, astfel cum impun dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. i) și j) și art. 258 C. proc. civ.

Nici lipsa mențiunii privind calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, invocate, de asemenea, de recurentul -reclamant, nu poate fi reținută raportat la conținutul complet al art. 233 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., conform căruia" încheierea de ședință va cuprinde calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat."

Prin încheierea de ședință din 28.09.2017 instanța a dispus amânarea cauzei pentru administrarea probatoriului, această încheiere fiind premergătoare.

Ori, raportat la dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. ce prevăd că" Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", incidente și în cazul recursului, conform art. 494 C. proc. civ., încheierea de ședință din data de 28.09.2017 se atacă odată cu fondul, neputând fi, deci, atacată separat.

Cum această încheiere premergătoare nu este supusă în mod expres nici apelului și nici recursului, separat, în mod corect instanța de fond nu a menționat calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, criticile formulate de recurentul-reclamant privind încălcarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. fiind, așadar, neîntemeiate.

Deopotrivă, nici critica ce vizează respingerea unor cereri de obligare a pârâtului de a prezenta/depune anumite înscrisuri (copii, extrase sau originale ale Statului de organizare al UspAv București, ale Registrului general de evidență a salariaților, Ordinele de zi nr. 1 din anii 2015-2017) nu poate fi reținută, în considerarea faptului că instanțele sunt suverane în administrarea probelor, putând să aprecieze asupra necesității și utilității oricărei probe și să respingă motivat administrarea unor probe care nu sunt necesare și utile cauzei.

Respingerea probei cu înscrisuri nu poate fi obiect al unor critici de nelegalitate, întrucât reprezintă o chestiune ce ține de aprecierea instanței de fond, stabilirea utilității și pertinenței unei probe fiind atributul exclusiv al acesteia, în raport de elementele speței și de teza probatorie susținută de părți și numai în mod indirect, instanța de recurs, în contextul unei eventuale constatări a nelămuririi pe deplin a situației de fapt a cauzei pe care se bazează soluția recurată, ar putea decide chiar în sensul necesității administrării unor probe în rejudecare [conform celor prevăzute de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ..].

Potrivit dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute în cuprinsul alin. (1), la punctele 1-8.

Curtea subliniază că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt deja constatată. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs.

În consecință, urmează a fi respinse și argumentele ce se circumscriu motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici criticile ce se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute de către instanța de control judiciar ce constată că judecătorul de primă jurisdicție a prezentat argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată, astfel, că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificându-se conținutul sentinței atacate, se poate observa cu ușurință că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de reclamant în susținerea nelegalității ordinului atacat, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt, în limitele impuse de această procedură și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Cercetând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut în final legalitatea ordinului atacat, dispunând respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că argumentele recurentului - reclamant, în sensul că instanța de fond " nu a cercetat motivul de nelegalitate privind faptul că subsemnatul am continuat să îndeplinesac aceleași atribuții, dar am primit un salariu redus" respectiv că " nu a examinat motivul de nelegalitate privind faptul că, în momentul emiterii Ordinului nr. 23444/12.12.2014 actele administrative cu caracter individual pe care acesta se întemeiază, respectiv Hotărârea Consiliului de Judecată nr. 11245/20145 și Raportul DGMRU nr. x/24.11.2014 de respingere a recursului și-au încetat efectele juridice", nu pot fi reținute, deoarece judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Pentru aceleași considerente nu pot fi reținute nici criticile recurentului conform cărora " fără să supună chestiunea dezbaterii contradictorii și fără să indice temeiul legal Curtea a calificat juridic Sesizarea comandantului privind încălcarea dreptului său la salariu egal pentru muncă egală ca fiind " Raport de promovare pe maximul funcției", în condițiile în care legislația în vigoare nu conține termenii de " raport de promovare" și"maximul funcției" și " În mod eronat și fără a supunerii dezbaterii contradictorii, Curtea a respins motivul de nelegalitate privitor la necomunicarea în condițiile legii a actului atacat, recalificând, de la sine putere, dovezile de aducere la cunoștință a actelor adminstrative cu caracter individual depuse de pârâtă, ca fiind dovezi de comunicare".

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată este motivată, respectând întocmai dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. și nu există contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță; lipsa de motivare neputând fi reținută, raportat la faptul că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigențele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, o astfel de motivare permitând exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale și asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Existența unor motive contradictorii vizează contrarietate între considerentele unei hotărâri, adică contrarietate între un considerent al hotărârii cu un alt considerent al hotărârii, ceea ce presupune, obligatoriu, indicarea a cel puțin două considerente ale hotărârii și indicarea modului în care cele cel puțin două considerente ale hotărârii ar fi în contradicție unul cu celălalt.

Ori, în cauză, recurentul nu a argumentat deloc pretinsa contradicție a considerentelor și nici nu a menționat în concret care dintre considerentele instanței de fond nu ar avea legătură cu natura cauzei, fiind astfel străine acesteia.

Prin urmare și din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în speță, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauza dedusă judecății.

În ceea ce privește criticile recurentulului conform cărora prin prin O.I.G. nr. 23445/12.12.2014 a fost sancționat cu reducerea pe perioadă nedeterminată a drepturilor salariate, instanța de control judiciar reține că, prin Hotărârea consiliului de judecată nr. 11245/27.10.2014 s-a propus aplicarea sancțiunii disciplinare de retrogradare în funcție.

O.I.G. nr. 23444/12.12.2014 este actul administrativ prin care s-a dispus măsura sancțiunii disciplinare de retrogradare în funcție iar O.I.G. nr. 23445/12.12.2014 este actul administrativ prin care recurentul-reclamant a fost

Numit peFuncția de ofițer specialist III

Astfel, având în vedere că O.I.G. nr. 23445/12.12.2014 a fost emis în baza sancțiunii disciplinare de retrogradare în funcție, mențiune expresă din cuprinsul actului administrativ, în mod corect a reținut instanța de fond că acesta nu trebuia să se conformeze cerințelor de formă ale actului de sancționare, fiind suficientă indicarea actelor în baza cărora a fost emis.

Se observă, fără echivoc, că recurentului-reclamant i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară de retrogradare din funcție, acesta fiind plătit în concordanță cu funcția pe care a fost numit și nu se poate reține ipoteza eronată a aplicării sancțiunii de reducere pe o perioadă nedeterminată a drepturilor salariale.

Nici criticile recurentului prin care susține că a fost plătit pentru o funcție inferioară celei pe care o ocupă în realitate, făcând trimitere la poziția 14 din statul de organizare al Unității Speciale de Aviație București, poziție pe care era încadrat și anterior aplicării sancțiunii disciplinare de retrogradare din funcție, nu pot fi reținute, din probatoriul administrat rezultând că acesta a fost plătit pentru funcția pe care a ocupat-o după emiterea O.I.G. nr. 23445/12.12.2014, adică funcția de ofițer specialist III.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar constată că, în cauză nu a existat o reducere salarială, însă numirea pe funcția de ofițer specialist III, urmată de diminuarea coeficientului de ierarhizare la 5,63, atrage după sine și diminuarea drepturilor salariale, acesta fiind plătit în concordanță cu funcția pe care a fost numit.

Totodată, din probatoriul administrat prezentei cauze, rezultă că modalitatea prin care acestuia i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a fost în conformitate cu prevederile actelor normative incidente, iar sancțiunea disciplinară de retrogradare din funcție nu este condiționată de existența unei funcții inferioare în statul de organizare al angajatorului.

De asemenea, referitor la funcția pe care a ocupat-o recurentul de la data aplicării sancțiunii disciplinare, 12.12.2014 până la data 14.02.2019, cea de ofițer specialist III, în raport de care acesta a fost salarizat, în mod judicios a reținut instanța de fond că expirarea sancțiunii disciplinare nu presupune și numirea pe funcția ocupată anterior, așa cum prevede art. 75 alin. (2) lit. b) din M 64/2013 Regulamentul disciplinei militare:

"retrogradarea în funcție/retrogradarea din funcție - se radiază după trecerea unui an calendaristic de la data aplicării sancțiunii disciplinare și nu are ca efect numirea pe funcția anterioară; după radiere, cadrul militar poate candida pentru ocuparea oricărei funcții în condițiile legii."

Cum propunerea comandantului Unității Speciale de Aviație adresată Inspectorului general al Inspectoratului General de Aviație, de promovare a recurentului - reclamant pe maximul funcției, respectiv ofițer specialist principal, a fost respinsă de inspectorul general, acesta ocupă poziția 14 din Statul de organizare al USA București, funcția ofițer specialist III.

Nici critica ce vizează incidența în cauză a Codului Muncii, respectiv art. 248 alin. (1), art. 152 alin. (3) și (4), nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, în condițiile în care recurentul - reclamant este cadru militar, astfel că acesta este supus unor reglementări speciale, diferite de dreptul comun, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (2) din Codul Muncii, conform cărora, Prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii".

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care, astfel cum s-a reținut, a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În ceea ce privește apărărea intimatului-pârât Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne, privind autoritatea de lucru judecat în raport de dosarul nr. x/2015, Înalta Curte o respinge, neexistând identitate între obiectul prezentei acțiuni și cel ce a fost soluționat prin Decizia nr. 4286 din 26 septembrie 2019.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinței, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 916 din 2 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrat