ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3641/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională De Integritate, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: obligarea pârâtei Agenția Națională de Integritate - ANI să radieze numele reclamantului A., din baza de date a Agenției privind persoanele afectate de interdicția de 3 ani de a ocupa funcții alese (electorale), obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 131/2020 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. și a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 131/2020 din 23 iulie 2020 pornunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea căii de atac, reclamantul susține că instanța de fond a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la dreptul la o hotărâre motivate. Arată recurentul că desi a invocat faptul că înregistrarea în baza de date ANI a sancțiunii aplicate constând în interdicția de a ocupa funcții alese pentru o perioadă de 3 ani este nelegală, instanța de fond nu a analizat șu nu s-a pronunțat asupra acestui argument. Sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează termenul de prescripție extinctivă a răspunderii administrative și implicit a aplicării sancțiunilor (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), arată recurentul. Atragerea răspunderii (materializată prin înscrierea numelui recurentului-reclamant A. din baza de date a ANI privind persoanele afectate de interdicția de 3 ani de a ocupa funcții alese, electorale), pentru starea de incompatibilitate reținută în perioada 15.08.2008-23.10.2008 s-a prescris la împlinirea termenului de 3 ani de la data săvârșirii faptei. Soluția instanței de fond, care reține că prescripția a fost întreruptă pe perioada desfășurării procesului ce a avut ca obiect contestația împotriva Raportului de evaluare întocmit de ANI este greșită, acest caz de întrerupere a prescripției nefiind reglementat de lege, susține recurentul. Așadar, apreciază recurentul că neexistând niciun caz de întrerupere a termenului prescripției aplicării sancțiunii administrative, aceasta s-a împlinit la 3 ani de la săvârșirea faptei, respectiv la data de 23.10.2011. Ulterior datei de 23.10.2011 recurentul-reclamant A. nu mai poate fi sancționat pentru această faptă. Mai arată recurentul că sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la principiul puterii de lucru judecat. Astfel, arată recurentul că a invocat în fața instanței de fond două sentințe definitive prin care a fost tranșată aceeași chestiune litigioasă, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii administrative ca urmare a stării de incompatibilitate în care s-a aflat în perioada 15.08.2008-23.10.2008, sentințe care se opun cu putere de lucru judecat în prezentul dosar, respectiv sentința nr. 163/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin neapelare și sentința 273/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, ambele ale Tribunalului Mehedinți. Prin sentința recurată, instanța de fond respinge acest argument, reținând că "nu se poate reține în cauză puterea de lucru judecat în raport cu sentința nr. 163/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019 și cu sentința pronunțată în dosarul nr. x/2019, ținând cont și de faptul că acestea nu au fost atașate cererii formulate la data de 05.12.2019, iar Pârâta ANI nu a fost parte în aceste dosare pentru a avea cunoștință de înscrisuri". Și de această dată raționamentul instanței de fond este greșit, instanța de fond făcând o confuzie între două instituții diferite, puterea de lucru judecat, respectiv autoritatea de lucru judecat, concluzionează recurentul.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de recurentul-reclamant a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, criticile recurentului nefiind întemeiate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează. Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), este nefondat. Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. Or, din aceste perspective, recurentul formulează o serie de critici cu privire la modalitatea de redactare a sentinței civile recurate din perspectiva nemotivării soluției pronunțate cu privire "la toate motivele/argumentele invocate de către recurent". De asemenea, se referă recurentul la aspectul că instanța de fond nu ar fi reținut fidel cele precizate, nu a realizat o minimă analiză a celor indicate de acesta. Or, aceste alegații ale recurentului reclamant nu pot fi primite pentru că argumentele acestuia au fost analizate de fapt de cătreinstanța de fond. De altfel, nu poate fi validat nici raționamentul potrivit căruia prin sentința civilă pronunțată de către instanța de fond nu sunt analizate dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. Deși recurentul înțelege să invoce prevederile art. 6 din CEDO, respectiv jurisprudență CEDO, acesta nu dezvoltă în vreun fel aceste alegații, nemulțumirea acestuia fiind îndreptată împotriva sentinței civile recurate sub aspectul pretinsei sumare motivări a acesteia. Cât privește criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul-reclamant vizează pe de o parte, termenul de prescripție extinctivă a răspunderii pentru fapta constată și implicit a aplicării sancțiunilor, iar, pe de altă parte, puterea de lucru judecată prin raportare la sentința nr. 163/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitive prin neapelare și sentința 273/2020 pronunațtă în dosarul nr. x/2019, ambele ale Tribunalului Mehedinți. Înalta Curte apreciază ca nefondate motivele de recurs anterior enunțate, în raport de probatoriul adminstrat în dosar, de normele legale incindente și de raționamentul logico-juridic al instanței de fond. Prin raportul de evaluare nr. 23874/G/II întocmit de către pârâta Agenția Națională de Integritate s-a reținut în persoana reclamantului A. starea de incompatibilitate rezultată din nerespectarea dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 motivat de faptul că a deținut, simultan, funcția de Primar al Comunei Pătulele, jud. Mehedinți cu funcția de administrator al S.C. B. S.R.L., pentru perioada 15.08.2008 - 06.03.2009. Prin sentința nr. 458/2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015 la data de 16 noiembrie 2015 s-a respins acțiunea. Prin decizia nr. 3107/03.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamant, s-a casat sentința atacată, s-a admis în parte acțiunea, s-a anulat în parte raportul de evaluare nr. x/12.06.2015 emis de ANI, în ceea ce privește perioada 24.10.2008 - 06.03.2009. S-a menținut în rest actul administativ contestat. Prin urmare starea de incompatibilitate s-a menținut pentru perioada 15.08.2008 - 23.10.2008, iar raportul de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate care constată starea de incompatibilitate pentru perioada 15.08.2008 - 23.10.2008 a rămas definitiv odată cu decizia nr. 3107/03.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin cererea adresată către ANI la data de 05.12.2019, reclamantul a solicitat, pe de o parte, să i se comunice dacă există mențiuni cu privire la persoana sa în baza de date deținută de ANI privind persoanele afectate de interdicția de 3 ani de a ocupa o funcție sau o deminitate publică, iar pe de altă parte, în situația în care apare o astfel de mențiune, a solicitat radierea oricărei referiri la persoana sa din cuprinsul acestei baze de date, motivat de faptul că sancțiunea disciplinară privind fapta sa de incompatibilitate a fost aplicată nelegal, după împlinirea termenului legal prev. de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. Potrivit art. 11 din Legea nr. 176/2010:,,(1) Activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora. (2) Activitatea ce se efectuează pe durata prevăzută la alin. (1) constă în evaluarea declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a conflictelor de interese sau a incompatibilităților, exclusiv pentru perioada exercitării funcțiilor sau demnităților publice.". Totodată, art. 25 dispune în sensul că:,,(1) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta și dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. (2)*) Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate. (3) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcție ori, după caz, constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective. (4) Prin derogare de la dispozițiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate ca urmare a săvârșirii unor abateri dintre cele cuprinse în prezenta lege nu pot consta în mustrare sau avertisment. (5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare.". Din dispozițiile legale anterior citate rezultă că alin. (5) al articolului 11 din Legea nr. 176/2010 regelementează răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate, iar alin. (2) din același act normative reglementează interdicțiile cărora le sunt supuse persoanele față de care s-a constatat existența conflictului de interese sau satrea de incompatibilitate, cum este cazul în speță. Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară se angajează pentru fapta persoanei cu privire la care s-a aconstat starea de incompatibilitate, fapta care potrivit art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 176/2010, constituie temei pentru eliberarea din funcție ori, după caz, constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective. Aceste sancțiuni sunt distincte de interdicția supusă analizei, aceasta fiind o incapacitate, iar nu o sancțiune. Revenind, Înalta Curte arată că sancțiunea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 cu modificările și completările ulterioare, intervine după rămânerea definitivă a Raportului de evaluare contestat și se aplică de către autoritatea competentă. În consecință, după rămânerea definitivă a Raportului de evaluare operează sancțiunile prevăzute de textul de lege menționat anterior, până în acel moment prescripția prevăzută de dispozițiile art. 2517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., fiind întreruptă. Dispozițiile art. 2544 C. civ. prevăd că: "Cursul prescripției se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III din prezenta carte, luându-se în considerare, dacă este cazul, și cazurile de suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege." Față de cele anterior învederate rezultă în mod clar că prescripția aplicării sancțiunii administrative, ca urmare a rămânerii definitive a Raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate, prin decizia nr. 3107/03.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost întreruptă până la data de 03.10.2018. Față de aceste considerente, apare ca fiind legală introducerea reclamantului în baza de date cu privire la interdicții, aceasta având la bază decizia nr. 3107/03.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, (print-ului depus, pe site-ul ANI, în baza de date - Interdicție 3 ani - reclamantul este înscris în baza deciziei nr. 3107/2018 a ÎCCJ). Neîntemeiate sunt și alegațiile recurentului vizând chestiunea unei puteri de lucru judecat în raport de două hotărâri pronunțate anterior, respectiv sentința nr. 163/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin neapelare și sentința 273/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, ambele ale Tribunalului Mehedinți. În speță, chestiunea statuării, de către prima instanță, a inexistenței unei puteri de lucru judecat în raport de cele două hotărâri invocate de reclamant, este corectă. Înainte de a proceda la analiza criticilor evocate, Înalta Curte amintește că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză. Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare (dacă este sau nu corectă). În speța de față, Înalta Curte reține că alegațiile recurentului nu se circumscriu noțiunii de putere de lucru judecat în sensul reglementat de dispozițiile legale în materie, iar soluțiile pronunțate anterior în cauzele invocate nu pot conduce la reformarea soluției recurate. Pe de altă parte, reține Înalta Curte că în contextul constatării legalității raportului de evaluarea nr. x pentru perioada 15.08.2008 - 23.10.2008 - Decizia nr. 3107/03.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, introducerea reclamantului în baza de date de pe website-ul ANI cu privire la interdicții are un carater accesoriu în raport de legalitatea raportului antemenționat care a stat la baza publicării pe site-ul instituției a respectivelor informații. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.