Decizia nr. 3615/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 80/2022 a Curții de Apel Alba Iulia

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate (ANI), în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 solicitând, în raport de motivele de fapt și de drept învederate, a probatoriului administrat în cauză, admiterea contestației, anularea Raportului de evaluare din data de 19.10.2021, înregistrat sub nr. x/19.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 80 din data de 05.04.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/19.10.2021. Față de soluția adoptată, a respins cererea reclamatului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile de la fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, anularea raportului de evaluare nr. x/19.10.2021 și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II -a C. proc. civ., susține că judecătorul fondului a prezentat o motivare contradictorie în paragrafele expuse în mod succesiv în argumentația dată soluției emise la fondul cauzei. Apreciază că, prin modalitatea în care a fost redactată, hotărârea atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că în mod greșit judecătorul fondului a aplicat normele de drept material incidente în cauză. Subsumat acestui motiv de casare a dezvoltat o serie de critici care vizează nemotivarea raportului de evaluare emis de autoritate, din motivarea efectuata de către emitent neputându-se deduce care este rațiunea emiterii actului. În continuare a susținut recurentul că prima instanță a reținut grețit faptul că în cauză era îndeplinită situația premisă de la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 fără a oferi în acest sens o motivare concreta si efectiva a legăturii directe pretins existente intre atribuțiile exercitate ca funcționar public potrivit fisei postului și atribuțiile exercitate in calitate de expert tehnic judiciar, prin executarea unui număr de 67 expertize judiciare. Nefiind demonstrată legătura directă sau indirectă în sensul cerut de lege, rezultă că, din perspectiva condițiilor de forma ale actului administrativ, raportul de evaluare întocmit de pârâtă este nelegal și nu a fost motivat suficient pentru a asigura pobilitatea efectuării controlului de legalitate privind chestiunile de fond ce interesează in cauza pendinte. De intimata -pârâtă au fost nesocotite si prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 care prevăd principiile după care se desfășoară activitatea de evaluare, respectiv legalitatea, confidențialitatea, imparțialitatea, independența operațională, celeritatea, buna administrare, dreptul la apărare, precum și prezumția dobândirii licite a averii. Concluzia instanței de fond, in sensul ca clementele enumerate de către intimata - pârâtă, în motivarea actului sunt suficiente, este greșita, având in vedere ca nu se identifica tocmai condiția impusa prin norma legala pentru existența faptei ilicite - legătura directa sau indirecta intre funcțiile deținute de recurent. A mai arătat recurentul că raportul de evaluare este nelegal deoarece nu a fost respectată procedura prevăzută de art. 13 si 20 din Legea nr. 176/2010, sens în care din cuprinsul Raportului de evaluare, cat si din verificarea documentației ce a stat la baza emiterii actului administrativ a rezultat, ca anterior informării reclamantului (in sensul impus de art. 20 din Lege), inspectorul de integritate a colectat informații care erau nepublice. Din interpretarea acestor texte de lege reiese că obligația informării intervine doar daca sunt identificate elemente privind existenta unei incompatibilități, iar informarea trebuie sa cuprindă tocmai elementele relevante in acest sens. A solicitat instanței să observe faptul că procedura de informare prevăzuta de art. 20 din Legea nr. 176/2010 nu a fost îndeplinită prin adresa nr. x/04.01.2016, ci prin adresele adresele nr. x/09.06.2017, nr. x si nr. x. Totodată, a susținut că inspectorul de integritate a încălcat normele imperative prevăzute de lege care impun ca, anterior informării persoanei, evaluarea să se efectueze în temeiul datelor publice obținute în legătura cu respectiva persoană. Este cert ca primul moment in care reclamantul a fost informat in sensul art. 20 din Legea nr. 176/2010, coincide cu data de 09.06.2017, informarea fiind efectuata prin adresa nr. x/2017, aspect acceptat pana la un punct de instanța fondului. Pana la acest moment, respectiv până la data de 09.06.2017, inspectorul de integritate trebuia sa desfășoare proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, incalcarea acestei conduite conducând la nulitatea absoluta a actelor sale, inclusiv a raportului de evaluare. O altă critică din recurs are în vedere excepția prescripției răspunderii administrative invocată în temeiul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2016, pentru încălcarea prevederilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, pentru intervalul 21.04.2003-01.01.2011, chestiune de natura a atrage nelegalitatea raportului de evaluare, excepția fiind soluționata in mod greșit de prima instanță. Prin rezolvarea data de instanța de fond chestiunii privind prescripția răspunderii administrative, au fost greșit interpretate si aplicate normele de drept material invocate, fiind incident motivul de recurs prevazutde art. 488 alin. (1)pct. 8 C. proc. civ. A invocat și practică judiciară a Înaltei Curți în cauze similare. În drept, s-a prevalat de Legea nr. 554/2004; C. civ., Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 176/2010.

Apărările formulate de intimată 4.1 Intimata pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare susținând că recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente. A susținut că raportul de evaluare este întocmit cu respectarea dispozițiilor legale de la art. 21 din Legea nr. 176/2010, fiind motivat, recurentul înțelegând rațiunea pentru care a fost emis actul administrativ atacat. Existența stării de incompatibilitate a recurentului a fost constatată ca urmare a analizei fișei de post a acestuia corespunzătoare funcției publice deținute și a atribuțiilor exercitate de acesta în calitate de expert judiciar. Intimata - pârâtă a precizat că nu este fondată critica recurentului privind încălcarea disp. art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 deoarece acesta a fost invitat să prezinte un punct de vedere în faza administrativă, anterior emiterii raportului de evaluare. Se impune criticii relative la încălcarea art. 13 și art. 20 din Legea nr. 176/2010 din perspectiva nemotivării actului administrativ precum și a existenței unor contradicții între considerentele expuse de prima instanță în cadrul argumentației soluției atacate cu recurs. Totodată, intimata a arătat că în cauză se confirmă ipoteza legală de la art. art. 96 alin. (1) teza a II -a din Legea nr. 161/2003, cu precizarea că legiuitorul nu distinge în ceea ce privește existența incompatibilității dacă legătura între funcțiile deținute este directă sau indirectă, rezutatul fiind același al nerespectării normei legale. În același timp, intimata a solicitat respingerea criticii prin care s-a invocat prescripția răspunderii administrative a recurentului - reclamant. În drept, a invocat C. proc. civ., Legea nr. 176/2010 și respectiv Legea nr. 161/2003

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în cadrul întâmpinării de la dosar și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Analizând cu prioritate excepția prescripției extinctive invocată de recurentul-reclamant A. prin cererea de recurs instanța de recurs reține că această excepție este neîntemeiată pentru următoarele considerente: În primul rând, referitor la norma juridică invocată de recurentul-reclamant, se observă că aceasta reglementează prescripția extinctivă a răspunderii civile, administrative sau disciplinare, pentru faptele care determină existența stării de incompatibilitate, ceea ce excede prezentului cadru procesual circumscris art. 22 din Legea 176/2010 respectiv contestație împotriva raportului de evaluare a incompatibilității, iar nu un litigiu privind răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară a recurentului-reclamant, care nu poate fi decât eventual subsecvent soluționării prezentei cauze, în concordanță cu dispozițiile art. 25 din Legea 176/2010. În mod corect, prima instanță a reținut că se face distincție între termenul instituit de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 și termenul de prescripție al răspunderii civile și administrative, reglementat, în funcție de momentul legii aplicabile la momentul săvârșirii faptei, fie de către Decretul nr. 167/1958, de Noul C. civ., ori de către art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 coroborat cu disp. art. 2.517 C. civ. Recurentul - reclamant reiterează critica privind prescripția răspunderii administrative în recurs continuând să facă confuzie între cele două tipuri de termene, suprapunând cele două reglementări distincte, invocând prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în baza disp. art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 și, în același timp, menționând și disp. prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010. Astfel, în materie civilă, care acoperă și sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcție de momentul săvârșirii faptei și implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 11 din 15 iulie 1960, abrogat prin Legea nr. 70/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. În mod legal și temeinic a reținut prima instanță, soluție care este împărtășită și de instanța de control judiciar, că termenul de prescripție al răspunderii administrative în speța de față nu a început să curgă și nu avea cum să se împlinească la momentul întocmirii Raportului de evaluare de către pârâtă câtă vreme reclamantul a deținut cele două funcții în mod continuu pe toată perioada suspusă evaluării(2003 - 2020), fără întreruperi, astfel că starea de incompatibilitate a existat pe toată această perioadă. Pentru aceste considerente, se impune a fi respinsă excepția prescripției răspunderii administrative. În continuare, procedând la analiza motivului de casare invocat de recurentul- reclamant de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte îl reține ca nefiind fondat. Acest motiv de casare nu este incident în cauză, deoarece din cuprinsul reglementării motivului invocat rezultă că, în concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului. Ipotezele în care se poate reține o nemotivare a hotărârii judecătorești în sensul motivului de casare analizat sunt, potrivit dispoziției legale ce îl reglementează, existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și al justificării în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. De asemenea, jurisprudența a mai stabilit că motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare. Niciuna din aceste ipoteze nu se regăsește în speța dedusă judecății, fapt ce rezultă din considerentele sentinței recurate prin care judecătorul fondului a analizat cererile și susținerile părților, neputându-se reține existența unei contradicții între considerentele expuse și soluția pronunțată și nici existența unei contradicții esențiale între considerente, care să conducă la concluzia că nu se poate analiza raționamentul logico-juridic în temeiul căruia a fost pronunțată sentința recurată. Ca urmare, instanța de recurs va reține că sentința supusă controlului judiciar în cauza dedusă judecății răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cuprinzând în considerentele sale, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța de recurs subliniază că prin prisma motivelor de casare reglementate de legea de procedură nu trebuie confundată ipoteza lipsei motivării hotărârii judecătorești, ce poate fi cenzurată de instanța de control judiciar prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu ipoteza în care partea este nemulțumită de raționamentul logico-juridic expus de instanță în considerentele hotărârii pronunțate, apreciind că acesta nu corespunde în mod satisfăcător argumentelor prezentate în susținerea pretențiilor sau apărărilor sale, respectiv acestea nu au fost reținute ca întemeiate. Analizând speța dedusă judecății prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material se rețin următoarele: a) Relativ la motivul prin care se invocă de către recurentul-reclamant nelegalitatea raportului de evaluare ca urmare a încălcării de către inspectorul de integritate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010 se reține că acesta este nefondat pentru următoarele considerente. Potrivit art. 13 alin. (2) Legea 176/2010: "Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută." Privitor la interpretarea și aplicarea acestei dispoziții legale în speța dedusă judecății Înalta Curte va reține că prevederile art. 13 din Legea nr. 176/2010 se referă la evaluarea averii iar nu în mod direct la evaluarea conflictelor de interese și a incompatibilităților, activitatea de evaluare a acestora din urmă fiind cuprinsă în Secțiunea a 3-a din Legea nr. 176/2010, începând cu art. 20. În procedura de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților, art. 20 alin. (1) prevede că: "Dacă, în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere." Ca urmare, în materia evaluării conflictelor de interese și incompatibilităților legiuitorul a permis inspectorilor de integritate să demareze activitatea de evaluare chiar anterior informării persoanei în cauză, o atare activitate implicând atât evaluarea declarațiilor persoanei evaluate cât și obținerea altor date și informații. În consecință, deși art. 20 alin. (5) din Legea 176/2010 face trimitere la dispozițiile art. 13 și 15 din același act normativ, din Secțiunea a 2-a, dedicată evaluării averilor, trimiterea realizată a precizat că aplicarea acelor norme se face,.în mod corespunzător", ținându-se cont de normele cu caracter special din Secțiunea a 3-a, care cuprinde procedura evaluării conflictelor de interese și a incompatibilităților. Așadar, interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 20 și, respectiv. 13 si 15 din Legea 176/2010, trebuie realizată ținându-se cont de caracterul special al normelor din art. 20. Astfel, rezultă că în activitatea de evaluare a incompatibilităților obținerea altor date și informații decât cele cuprinse în declarațiile persoanei evaluate poate fi realizată chiar anterior solicitării unui punct de vedere persoanei în cauză, în condițiile în care din art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 rezultă în mod clar că solicitarea unui punct de vedere persoanei evaluate este necesară doar "în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații", dacă se identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități. Pe de altă parte se reține că prin art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010, după ce în primul aliniat al acestui articol se precizează care sunt procedurile ce pot fi derulate în cadrul activității de evaluare a averii, anterior și ulterior informării și invitării persoanei evaluate pentru prezentarea unui punct de vedere, legiuitorul a stabilit sancțiunea nulității actelor de evaluare doar în măsura în care inspectorul a valorificat date sau informații care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14. Or, art. 14 din Legea 176/2010 prevede că inspectorul de integritate informează despre aceasta persoană în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18. Prin urmare, și în cazul evaluării averii, activitatea de evaluare se poate desfășura legal anterior informării persoanei evaluate, obligația de informare și solicitare a unui punct de vedere survenind doar la momentul la care se ivesc indiciile unor diferențe semnificative, care ar putea conduce la elaborarea unui raport de evaluare, fiind nule doar acele acte întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după ivirea unor astfel de indicii, fără solicitarea punctului de vedere al persoanei evaluate. În speță, inspectorul de integritate, urmare a declanșării procedurii de evaluare cu privire la respectarea regimului juridic al incompatibilităților pe perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice, în cadrul lucrării înregistrate cu nr. x/04.01.2016, a trimis către reclamant informarea cu privire la declanșarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităților, informare ce a fost înregistrată sub nr. x/04.01.2016, trimisă la adresa de domiciliu a acestuia prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, primită de acesta la data de 08.01.2016. Cum procedura evaluării s-a declanșat în data de 04.01.2016, inspectorul de integritate a solicitat informații referitoare la recurent de la instituțiile și autoritățile publice, persoane juridice de drept public sau privat numai după informarea trimisă recurentului sub nr. x/04.01.2016, prin care i s-a adus la cunoștință că s-a declanșat procedura de evaluare. După informarea recurentului, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, inspectorul de integritate a procedat la solicitarea de date, documente și informații de la instituții și autorități publice, care sunt necesare desfășurării activității de evaluare. Astfel, sub aspect procedural au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 176/2010 în ceea ce privește informarea recurentului despre declanșarea activității de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților și conflictelor de interese, în perioada exercitării funcției publice. De asemenea, inspectorul de integritate a respectat dispozițiile art. 20 din Legea nr. 176/2010, solicitând recurentului un punct de vedere la momentul la care, din datele și informațiile obținute, a constatat ca există indicii cu privire la o situație de incompatibilitate în privința sa. Pe de altă parte datele sau documentele solicitate autorităților/instituțiilor în care persoana evaluată își desfășoară funcția/funcțiile publice, în virtutea cărora este atrasă evaluarea, reprezintă date cu caracter public, care nu intră sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. (5) cu referire la art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010. b) Este însă fondat motivul prin care recurentul reclamant invocă greșita interpretare și aplicare în speța dedusă judecății a dispozițiilor art. 94 alin. (1) și ale art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Potrivit acestor dispoziții legale: "Art. 94 alin. (1) Legea nr. 161/2003 prevede "Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea pentru care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică". "Art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prevede "Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice. Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului." Relevant în ceea ce privește incompatibilitatea reținută în sarcina recurentului - reclamant este faptul că aceasta, consilier în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscale - Serviciul de Control Persoane Fizice, în perioada deținerii și exercitării acestei funcții publice, a efectuat un număr de 67 de expertize judiciare, în calitate de expert tehnic merceolog, activități remunerate în cadrul dosarelor aflate pe rolul instanței de judecată. Raportat la această stare de fapt, instanța de recurs, contrar celor avute în vedere de instanța de fond, reține că în speță nu subzistă incompatibilitatea reglementată de art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003. Astfel, se are în vedere că incompatibilitatea analizată prohibește deținerea simultană de către funcționarul public și a altei funcții în cadrul unei autorități sau instituții publice, sau, în a doua ipoteză, desfășurarea de către funcționarul public și a altei activități în cadrul unei autorități sau instituții publice. Or, potrivit O.G. nr. 2/2000, privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, art. 1 alin. (2): "Este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândește această calitate în condițiile prezentei ordonanțe și este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit, pe specialități și pe județe, respectiv pe municipiul București. Expertul tehnic judiciar este expert oficial și poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești sau de alte organe cu atribuții jurisdicționale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare." Potrivit art. 4 din același act normativ: "(1) În scopul coordonării și îndrumării, din punct de vedere administrativ și metodologic, precum și al controlului activității de expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiției funcționează Biroul central pentru expertize tehnice judiciare. (2) În cadrul tribunalelor funcționează birouri locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile." De asemenea art. 5 din O.G. nr. 2/2000 precizează că: "Activitatea de expertiză tehnică se poate exercita la alegere de către experții tehnici, individual sau în societăți comerciale constituite potrivit legii, care au ca obiect de activitate efectuarea de expertize tehnice." Ca urmare, activitatea de expertiză tehnică judiciară se exercită de către experți individual sau în cadrul unor societăți comerciale constituite potrivit legii, care au ca obiect de activitate efectuarea de expertize tehnice, iar nu în cadrul Biroului central pentru expertize tehnice judiciare sau a birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile, care au doar rolul de a coordona și îndruma, din punct de vedere administrativ și metodologic această activitate, exercitată însă în formele reglementate de art. 5 din O.G. nr. 2/2000. Din acest punct de vedere nu se poate susține legal, în sensul incompatibilității prevăzute de art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea 161/2003 că expertul judiciar exercită o funcție în cadrul biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile în raza de competență a căruia își desfășoară activitatea ca expert tehnic individual. Pe de altă parte nu se poate reține nici că activitatea de expertiză desfășurată individual, cum este situația în speța dedusă judecății ar reprezenta o activitate desfășurată "în cadrul" biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile, deoarece activitatea de expertiză, așa cum s-a arătat anterior, se desfășoară ca mod de organizare, fie individual, fie în cadrul unor societăți comerciale cu acest obiect de activitate, aceste moduri de desfășurare a activității fiind doar coordonate și îndrumate din punct de vedere administrativ și metodologic de către biroul locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile pe raza cărui expertul. Astfel, apare ca evident în situația unui expert judiciar care își desfășoară activitatea în cadrul unei societăți comerciale că acesta nu desfășoară activitatea de expertiză în cadrul biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile ci în cadrul societății comerciale cu acest obiect de activitate. Ca urmare se impune a fi reținut că și în situația în care expertul judiciar își desfășoară activitatea în mod individual, ca persoană fizică autorizată sau în altă formă de organizare individuală a activității prevăzută de lege, această activitate nu este desfășurată în cadrul biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile în accepțiunea art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea 161/2003. În continuare, analizând incompatibilitatea reținută în dreptul recurentului - reclamant în temeiul art. 96 alin. (1) teza a II -a din Legea nr. 161/2003, rezultă că potrivit normei legale funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, dar această activitate este condiționată de faptul că nu trebuie să fie o legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, potrivit fișei postului. În atare condiții, starea de incompatibilitate în speță nu se presupune, legătura directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public potrivit fișei postului trebuie probată de către pârâta ANI, argumentându-se ce atribuție anume s-a încălcat de către funcționarul public. Prin Raportul de evaluare nr. x/19.10.2021 s-a reținut existența stării de incompatibilitate prevăzută de art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, respectiv exercitarea atribuțiilor de funcționar public-consilier în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Serviciul de control persoane fizice și expert tehnic judiciar, ambele funcții presupunând realizarea unor activități similare care se află în legătură indirectă, respectiv provin din prestarea de către recurent a aceleiași activități profesionale de tehnician merceolog. Înalta Curte va reține că motivarea unei decizii administrative trebuie să conțină elementele de fapt care să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate și mai ales să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei. CJUE prin jurisprudența sa constantă a reținut că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile si libertățile trebuie motivată, mai ales din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității si temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării limitelor dintre puterea discreționara si arbitrariu. A accepta teza potrivit căreia autoritatea publica emitentă a actului nu trebuie să-si motiveze decizia echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației, a statului de drept bazat pe principiul legalității. Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale. În cauză, susținerile recurentului că se impunea detalierea motivelor, respectiv să se prezinte indiciile clare din care rezultă legătura directă sau indirectă între atribuțiile exercitate ca funcționar public potrivit fișei postului și cele de expert tehnic judiciar sunt întemeiate, avându-se in vedere că argumentele reținute de către pârâta ANI privind exercitarea acelorași competențe profesionale nu sunt suficiente în opinia instanței de control judiciar pentru a proba condițiile prevăzute în art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamant, se va casa sentința recurată și, în rejudecare, se va admite acțiunea introductivă, anulându-se Raportul de evaluare nr. x/19.10.2021 privindu-l pe reclamant.