ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3496/2023

Ședința publică din data de 23 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.06.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal cu nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x/4.04.2017 constând în:

Prin sentința civilă nr. 592 de la data de 18 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și a cererii.

A fost respinsă excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă.

A fost respinsă cererea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 592 de la data de 18 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Curtea de Apel București.

În esență, în motivare, a invocat motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 cu precizarea că ar fi fost încălcată de prima instanță norma legală de la art. 4 din Legea nr. 554/2004 dată fiind soluția pe care a emis-o cu privire la excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, a invocat și încălcarea unor principii de drept, respectiv dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

În susținerea argumentației, a invocat considerentele expuse de ÎCCJ în cadrul Deciziei nr. 29/2020.

Ulterior, în cadrul celui de-al doilea motiv de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a invocat nemotivarea soluției oferite de prima instanță, respectiv încălcarea dispozițiilor legale de la art. 425 C. proc. civ., art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din CEDO.

Prin respingerea acțiunii, reclamanta a susținut faptul că prima instanță a încălcat prevederile legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Astfel, prezenta cerere de chemare în judecată tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor și lipsirea A. de folosința acestor sume de bani.

A susținut recurenta că angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, respectiv de refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A. S.A., asa cum a fost el exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin decizia nr. 18140/227.08.2018.

S-a prevalat partea recurentă de ceea ce a statuat ÎCCJ în cadrul deciziei RIL nr. 29/2020, respectiv de interpretarea pe care instanța supremă a dat-o art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Prin urmare, a apreciat recurenta faptul că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină îndeplinită această condiție fie în baza soluției ÎCCJ în cauza nr. x/2019 - anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019 fie prin valorificarea efectelor deciziei nr. 29/2020 împotriva Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Pentru toate aceste considerente, a apreciat că se impune admiterea cererii de recurs formulate în cauza de față, cu desființarea sentinței civile atacate.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în prezenta cauză, prin care au fost înlăturate toate pretențiile recurentei.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27.07.2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23.06.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin notele scrise și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată că prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/04.04.2017, A. S.A. a solicitat plata sumei de 3423 RON reprezentând despăgubiri pe care reclamanta era îndreptățită să le obțină de la B. S.A., cererea sa fiind soluționată de FGA prin Decizia nr. 16517/27.08.2018.

Potrivit mențiunilor din dispozitivul acestei decizii, FGA a achitat către A. despăgubiri ce au făcut obiect al cererilor de plată menționate în borderoul nr. 1, până la o valoare totală a acestora de 450.000 RON, toate celelalte cereri, menționate explicit în borderoul nr. 2, fiind respinse la plată pentru depășirea plafonului legal de 450.000 RON, fără a mai fi analizate în fond.

Dispozitivul Deciziei nr. 16.517/27.08.2018 menționează în mod explicit faptul că se resping la plată cererile formulate în dosarele de daună menționate în borderoul nr. 2, în sumă totală de 2.019.201,68 RON.

Cererea de plată nr. x/04.04.2017, prin care a fost solicitată plata sumei de 3423 RON, care a fost acordată în dosarul de daună nr. x este menționată în borderoul nr. 2 reprezentând Anexa la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, respectiv poziția 196 .

Decizia nr. 16.517/27.08.2018 a fost comunicată reclamantei A., reclamanta nefăcând dovada contestării acesteia.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea acestuia din urmă la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017.

Prima instanță, reținând că cererea de plată a sumei de 3423 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2019, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanță în termen de 10 zile de la comunicare, iar nu prin Decizia nr. 18.140/28.01.2019, la care s-a raportat reclamanta când a formulat cererea de chemare în judecată și a motivat acțiunea în plata despăgubirilor, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibile.

Recurenta-reclamantă A. a criticat soluția de respingere a acțiunii, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., susținând în esență că, urmare a emiterii de către pârât a unui act administrativ vădit nelegal, este întemeiată cererea de reparare a prejudiciului pe care pârâtul i l-a cauzat prin emiterea actului respectiv.

Înalta Curte constată că sunt nefondate aceste critici formulate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că soluția primei instanțe care a reținut că inadmisibilitatea excepției de nelegalitate deoarece soluționarea acesteia nu ar genera nicio relație de dependență cu litigiul principal întrucât instanța nu ar putea dispune obligarea FGA la soluționarea pe fond a cererii de despăgubire, este corectă și nu se impune a fi reformată. Astfel, considerentele instanței de fond care a reținut că, în cauză, cererea de plată a fost inițial respinsă pentru atingerea plafonului de 450.000lei, printr-o decizie care nu a fost anulată, iar acordarea unor despăgubiri în condițiile în care actul administrativ pretins nelegal nu a fost anulat, sunt pertinente și nu se impun a fi modificate în calea de atac a recursului.

În acest context, din cuprinsul sentinței civile suspuse controlului judiciar în calea de atac a recursului, Înalta Curte nu identifică elemente care să se circumscrie încălcării de către prima instanță a regulilor de procedură de natura atrage nulitatea care să conducă la casarea hotărârii emise la fond.

Ulterior, în ceea ce privește motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, instanța de control judiciar constată că, deși este invocat acest motiv de recurs, relativ la nemotivarea hotărârii, sentința civilă atacată nu este lipsită de elementele esențiale care au determinat formarea convingerii proprii a judecătorului, acesta procedând la analiza probelor administrate în cauză, și relevând raționamentul juridic pentru care a pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerentele de drept.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant dar și de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum și silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de casare, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat și a acestuia cu argumentația ce va fi detaliată în cele ce urmează.

Din cuprinsul art. 19 alin. (1) al Legii 554/2004 reiese că este deschisă calea unei astfel de acțiuni, pentru solicitarea de despăgubiri, numai în acele situații în care persoana vătămată a cerut și a obținut anularea actului administrativ, însă nu a solicitat, concomitent cu anularea actului administrativ și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin actul administrativ tipic sau asimilat.

În practica sa Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat existența acestei condiții stabilind că "cererea întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este strict legată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, repararea pagubei fiind o latură intrinsecă a litigiului administrativ (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal - decizia 7215/12.11.2013 - www.x.ro) .

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată de față, câtă vreme Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată, nefiind anulată, actul bucurându-se de prezumția de legalitate, corect a reținut judecătorul fondului că în cauză nu este îndeplinită condiția premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata despăgubirilor potrivit art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea 554/2004.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare. Pentru a putea fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert, condiție impusă și de art. 1532 C. civ.., adică să se fi produs și să poată fi dovedit. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură. Condiția caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia.

Or, în aceste condiții, pentru a reține că recurente - reclamantă avea dreptul la despăgubiri pentru soluționarea cu întârziere a unei cereri ar fi trebuit ca FGA să fi recunoscut dreptul la despăgubire al acesteia cu privire la creanța principală.

Cu toate acestea, deși autoritatea pârâtă nu i-a recunoscut recurentei - reclamante dreptul la despăgubiri rezultat din raportul de asigurare, totuși reclamanta solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată accesorii - penalități și dobânzi.

Cu alte cuvinte, din perspectiva mecanismului juridic pentru care legiuitorul a creat dispoziția legală de la art. 18 din Legea nr. 554/2004, urmează a fi observat caracterul subsidiar, accesoriu al acțiunii în despăgubiri, care în raport de probatoriul administrat și de modul în care a fost reglementată procedura administrativă în cadrul căreia a fost emis actul contestat, precum și față de soluția de anulare a acestuia, dă naște dreptului la acordarea despăgubirilor pentru partea vătămată.

Prin urmare, în lipsa anularii actului administrativ vătămător, care în speța de față este reprezentat de Decizia FGA nr. 16517/27.08.201, apare ca nefiind fondată cererea formulată în cauză de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 de către recurenta - reclamantă.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că prima instanță în mod corect a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, având în vedere că acordarea de despăgubiri este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii și în raport de care, printr-o hotărâre judecătorească au fost recunoscute pretențiile persoanei vătămate, însă faptul că cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului de daună nr. x cu privire la suma de 3423 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018, nu poate fi asimilat unui refuz nejustificat al intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de a da eficiență cererii de plată prin raportare la o altă situație de fapt reținută de către instanța de judecată cu privire la un alt act administrativ (Decizia nr. 18140/28.01.2019, ce a fost desființată în dosarul nr. x/2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește noțiunea de "creanță de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noțiunea de "creditor de asigurare" precum și a art. 15 alin. (2) din același act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON.)

Ca atare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate prin prisma dispozițiilor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 592 din 18 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2023.