ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2887/2023

Ședința publică din data de 26 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea Rezoluției dată în lucrarea 7043/IJ/1750/DIP/2018 a Inspecției Judiciare.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1959 din 7 iunie 2019, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului recurentul arată că deși Curtea de Apel Ploiești retine susținerile sale cât și dovezile pe care se întemeiază, apreciază totuși că cei doi procurori nu și-au exercitat cu rea credință și gravă neglijență activitatea în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, deoarece informațiile furnizate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu au confirmat existența unor asemenea fapte.

În opinia recurentului, niciodată domnul Procuror General B., Procuror General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu va constata că domnul Prim Procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița domnul C. și doamna procuror D. și-au exercitat activitatea cu rea credință și gravă neglijență în cazul dosarului nr. x/2016 deoarece aceștia sunt părtași la falsificarea cauzei morții pacientei E. săvârșită cu implicarea medicului specialist F., de la Serviciul Județean de Medicină Legală Dâmbovița și a domnului G. directorul Institutului National de Medicină Legală "Mina Minovici".

Recurentul mai susține că Prim Procurorul C., în repetate rânduri în audiențele în care l-a primit i-a comunicat că nu poate să facă cercetări efective și imparțiale privind infracțiunile săvârșite împotriva vieții mamei sale torturată și omorâtă cu o sălbăticie greu de imaginat și înțeles de către medicii H. și I. cu toate că faptele acestora au fost dovedite de către excepționalul profesionist domnul procuror J. (actualmente pensionat).

De asemenea, recurentul arată că după pensionarea domnului procuror J., procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița au mușamalizat omorul pacientei E. folosindu-se de metoda falsificării lucrărilor medico-legale, aport și aviz, deși i-a atenționat că această metodă a fost criticată de către Curtea Constituțională a României în Decizia 48/2017 și Hotărârea CEDO Lazăr contra României.

Recurentul mai arată că procuroarea D. i-a spus explicit că nu-i pasă de cele două hotărâri care de altfel nu fac altceva decât să arate că nu există în cercetarea penală o proba cu caracter absolut și își va întemeia ordonanța de clasare pe cele două acte medico-legale falsificate cărora le va atribui un caracter absolut.

Într-o asemenea situație, omorul pacientei E., săvârșit de medicii H. și I. de la Spitalului Orășenesc Găești, a fost mușamalizat de actele medico-legale acoperitoare, întocmite în fals de către medicii F. și G. la comanda procurorilor Dinca și D. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița sub binecuvântarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin Ordonanța din data de 02.05.2019 dată în Dosarul nr. x/2016 a fost clasată plângerea reținându-se că tratamentul aplicat pacientei E. a fost corect cu toate că i-a provocat acesteia moartea precum și că medicii nu ar fi funcționari publici deși chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a pronunțat că aceștia sunt funcționari publici, în sensul art. 175 C. pen.

Astfel, cei doi magistrați nu au ținut cont de caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 26/2014 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie prin încheierea de ședință din data de 24 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2012, prin care în baza art. 476 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 475 din același cod, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea încadrării medicului chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 din C. pen., în categoria funcționarilor publici prevăzută de dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen. sau în categoria funcționarilor publici prevăzută de dispozițiile art. 175 alin. (2) din C. pen.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din probele administrate, s-a reținut că la data de 10.10.2018 la Inspecția Judiciară a fost înregistrată sub nr. x/2018 sesizarea formulată de recurentul-reclamant prin care își exprimă nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Prin Rezoluția nr. x/2018 din 9.11.2018, pârâta a dispus clasarea sesizării recurentului-reclamant, apreciind că nu se conturează indiciile săvârșirii vreuneia din abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată și modificată, de către procurorii reclamați.

La data de 01.09.2016, s-a înregistrat sub nr. x/2016 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Găești plângerea penală formulată de A., prin care sesiza infracțiunea de omor calificat pretins săvârșită la 19.08.2016 în ambulatoriul Spitalului Orășenesc Găești asupra mamei sale E..

Cauza a fost trimisă pentru cercetări Poliției orașului Găești care a dispus la 08.09.2016 începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen. și a procedat la audierea persoanei vătămate A. la data de 27.09.2016.

Prin ordonanța din 11.10.2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Găești a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor calificat, cauza (dosarul nr. x/2016) fiind repartizată procurorului J..

Intimata-pârâtă a reținut că nu are competența de a interveni în soluționarea unei cauze penale, de a verifica măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate de acesta, întrucât s-ar încălca principiul independenței procurorului, stipulat în dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu excepția situației în care își exercită funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, ceea ce nu a rezultat din verificările efectuate.

S-a mai reținut că independența justiției, fundament al statului de drep,t presupune asigurarea unor mecanisme și proceduri adecvate care să garanteze respectarea principiului separației puterilor în stat și protejarea sistemului judiciar de orice influențe politice, economice sau de altă natură, asigurarea independenței justiției la nivel de sistem și, nu în ultimul rând, garantarea independenței profesionale a fiecărui magistrat în parte, astfel încât, activitatea de înfăptuire a justiției să fie subordonată în exclusivitate aplicării legii.

De asemenea, potrivit art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii judiciari au ca atribuție efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecției Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraților ori în legătură cu încălcarea obligațiilor profesionale ale acestora, iar conform art. 72 alin. (1) din același act normativ, inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial.

Totodată, în cursul efectuării verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecției Judiciare pentru a stabili cu privire la existența unor indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare.

În urma verificărilor efectuate, în limitele conferite prin lege intimatei-pârâte, nu au fost constatate indicii de săvârșire a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 de către procurorii reclamați.

Astfel fiind, instanța de fond a respins acțiunea, soluție pe care o împărtășește și instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1959 din 07 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2023.