Decizia nr. 3177/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 706/2020 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată la data de 03.07.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 20183/04.06.2019 emise de paratul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care s-a respins cererea de plata depusă la data de 27.11.2018 si înregistrata sub nr. x/27.11.2018. Reclamantul a solicitat a solicitat anularea Deciziei cu nr. 20183/04.06.2019 contestate si, soluționând pe fond cererea de plata, sa fie admisă, obligând pârâtul la plata sumei de 68.000 RON reprezentând daune materiale si morale, suma stabilita in dosarul penal nr. x/2017 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, respectiv Curtea de Apel București (referitor totodată la dosar dauna nr. x-nr. unic x) și obligarea pârâtului in integrum la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de susținerea prezentului litigiu, precum, dar fără a se limita la a suporta costul onorariilor avocațiale, expertize, taxe judiciare de timbru,etc;

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 706 din 24 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX a de contencios administrativ și fiscal a respins contestatia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neintemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate a formulat recurs A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul formulează în esență, următoarele critici: Instanța de fond a achiesat la poziția procesuală exprimată de intimata pârâtă, considerând în mod eronat ca fiind tardiv formulată cererea sa de plata, prin interpretarea si aplicarea greșita a normelor de drept material fapt care a condus pe cale de consecința la stabilirea greșita a momentului obiectiv de la care se naște atât dreptul său de creanță, cât și a momentului de la care începe să curgă termenul de 90 de zile aferent formulării cererii de plata. Astfel, pârâta a considerat ca soluția tardivității se impune a fi adoptata prin raportare la art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, apreciind ca aceasta este supusă unui termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Instanța de fond în considerentele sale a reținut ca "data nașterii dreptului de creanță, de la care începe sa curgă termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plata, nu poate fi decât aceea la care a rămas definitiva hotărârea pronunțata in procesul penal, prin care asigurătorul a fost obligat la despăgubiri către reclamanta, respectiv data pronunțării deciziei in apel, nefiind relevanta data comunicării hotărârii judecătorești definitive, ci doar data pronunțării acesteia". Argumentația aferenta criticii sentinței instanțe de fond pe care se fundamentează recursul, in ceea ce privește nelegalitatea sentinței recurate, "este structura pe două paliere juridice, atât sub aspectul interpretării si aplicării greșite a legii naționale, cât și prin prisma neconformitătii cu normele dreptului; comunitar și practica jurisprudențiala în, materie, cu directa și imediata aplicabilitate în dreptul intern obiectiv pozitiv, conform art. 20 din Constituția României: (1),Dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația-Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România, este parte, si legile interne, au prioritatea reglementarilor internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. 1. In ceea ce privește greșita interpretare si aplicare a legii române, învederează faptul ca deschiderea procedurii de faliment împotriva societății B. S.A. a avut loc prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunțata la data de 16.02.2017 in dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a-II-a Civila, devenita definitiva la data de 17.03.2017, însa, opinează în sensul că nu acesta este momentul obiectiv de la care începe sa curgă termenul de 90 de zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii difinitive), așa cum în mod eronat a interpretat pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților. Situația reclamantului este diferită, deoarece, nu la acest moment se poate interpreta ca se născuse dreptul de creanța, sub aspectul întrunirii condițiilor caracterului cert, lichid si exigibil al acestui drept aferent despăgubirilor datorate. Acest drept a fost recunoscut si s-a născut ulterior, ca urmare a pronunțării hotărârilor judecătorești penale mai sus menționate, până la acel moment fiind doar titularul a cel mult unui drept eventual, nefiind întrunita condiția caracterului cert al creanței reclamate. In mod eronat s-a considerat că, depunând cererea de plata la data de 27.11.2018, "peste termenul stabilit de legislație", aceasta este tardivă, prin raportare la calcularea termenului de 90 de zile, termenul începând sa curgă de la data comunicării deciziei penale nr. 919/A/2018 și nu de la data pronunțării deciziei definitive a instanței penale de apel. Dispoziția legală la care se raportează pârâta și anume art. 14 din Legea 213/2015 este interpretată și aplicată eronat, în mod "trunchiat", pârâta omițând cu buna știința cea de a doua ipoteza pe care avut-o în vedere legiuitorul în cuprinsul paradigmei sale legale. Solicită să se cenzureze ca neîntemeiat argumentul conform căruia dreptul său de creanță s-a născut la momentul pronunțării deciziei penale nr. 919/20.06.2018 pronunțată în dosarul.nr x/2017 de către Curtea de Apel București, subsumat următoarelor argumente: Se impune a se aprecia în concret momentul obiectiv de la care se poate considera că a aflat de de conținutul hotărârii judecătorești, iar aceasta situație nu trebuie interpretata in mod abstract, absolutizat, strict de la momentul la care s-a pronunțat instanța prin hotărârea definitiva, ci de la momentul obiectiv legal procedural de la care părții îi este opozabilă hotărârea judecătorească, prin aceasta raportandu-se strict doar la momentul comunicării. Pronunțarea deciziei penale impune ca și formalitate procedurală prevăzută sub sancțiunea nulității, mențiunea "pronunțata în ședința publica", însa, niciodată această sentință nu s-a pronunțat in ședință publică. Nu exista nicio dispoziție legală care sa fie opozabila părții și în cuprinsul căreia să se instituie obligația procedurală a părtii, sub orice sancțiune de a se prezenta la serviciul Arhiva sau de a urmări pronunțarea in sistemul public de pe portalul electronic al instanței. Așadar, subsumat si acestui argument, cu atât mai mult apare ca fiind sustenabila teza conform căreia momentul obiectiv de la care incepe să curgă termenul de plata de 90 de zile este acela al comunicării hotărârii definitive penale. De asemenea, recurentul arată că nu exista nicio prevedere procedurala care sa instituție obligația părții sa fie prezenta in ședința publica sau care sa prevadă ca hotărârea este opozabilă, de, la momentul pronunțării in ședința publica cu excepția dispozitivului/sentinței care soluționează acțiunea penala. De aceea, aprecieză că, atâta timp cat legiuitorul a prevăzut obligația comunicării hotărârii judecătorești, doar acesta poate fi momentul obiectiv de la care poate sa fie opozabilă părții și totodată, acesta reprezintă momentul obiectiv de la care începe să curgă termen de 90 de zile pentru formularea și depunerea cererii de plata. 2. În ceea ce privește criticile de nelegalitate subsumate neconcordantei cu dreptul comunitar, învederează subsumat celei de a doua digresiuni juridice în susținerea criticilor, o analiza juridică ce antamează lipsa de compatibilitate și conformitate cu standardele și cerințele legislației și practicii jurisprudentiale comunitare, prin raportare la caracterul excesiv de oneros, restrictiv al termenului de plata de 90 de zile impus în legislația internă, ceea ce creează impedimente clare de natura a afecta exercițiul la acțiune și dreptul la liber acces la justiție si la o cale efectiva de atac. Arată că este cunoscut raportul de subsidiaritate si de conformitate a legislației naționale cu legislația europeana în material drepturilor omului si a tratatelor si convențiilor la care România este parte, prin aceasta învederând faptul ca atât practica jurisprudentiala în material dreptului comunitar, cât și cea în materia drepturilor omului se impune cu prioritate în cazul unor inadvertențe sau concordante în actul de înfaptuire a justiției, față de norma contrară din dreptul intern național obiectiv, sau de natura a avea efecte contradictorii celor convenționale . Predictibilitatea normei de drept, caracterul previzibil al acesteia, efectivitatea si rezonabilitatea acestuia sunt principii procesuale și garanții aferente exercitării liberului acces la justiție, care s-au cristalizat în practica judiciară comunitară europeană și care s-au impus ca fiind veritabile standarde de procedura instanțelor naționale ale statelor resortisante. Recurentul critică sentința instanței de fond prin prisma omisiunii de a califica în mod excesiv de restrictiv, momentul obiectiv si termenul de formulare a cererii de plata, raportat la circumstanțele obiective și particulare ale cauzei, omițând aceste principia diriguitoare, care trebuie luate în considerare în cadrul analizei caracteristicilor termenului în discuție în litigiul pendinte. Această analiză trebuia să privească două aspecte, și anume durata termenului de decădere stabilit de legiuitor și modalitatea reținută pentru a declanșa curgerea termenului respectiv daca termenul acordat trebuie să fie suficient din punct de vedere material pentru a permite persoanelor interesate să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Samba Diouf, C-69/10, EU:C:2011:524, punctul 66). Învederează, raportat la practica si reglementările comunitare, că s-a cristalizat teza juridică conform căreia, există un risc semnificativ ca termenul respectiv să expire fără justitiabilii vizați să își poată valorifica în mod efectiv și util drepturile pe cale jurisdicțională, în special din cauza faptului că nu cunosc sau nu percep, în realitate, întinderea exactă a acestor drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164, punctul 58 și jurisprudența citată), concluzionandu-se că astfel se încalcă principiul efectivității. (ECLIEUC2015731). De asemenea sub aspectul previzibilitatii și a egalității de tratament, s-a apreciat ca trebuie să existe o apropiere sub aspectul duratei rezonabile a unor termene de cele traditionale și de cele generale ale prescripției, pentru ca in situații identice sa nu se creeze premisele adoptării unor soluții diferite, discrepante tocmai prin natura termenelor procedural puse la dispoziția justitiabililor. Apreciază recreuntul că în cauza de față, instituirea unui termen de 90 de zile incalcă cerința rezonabilitatii, dat fiind ca stabilirea unui termen rezonabil de contestare pe cale judiciara constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, astfel încât termenele de decădere și de prescripție sa fie în principiu compatibile cu dreptul comunitar, în măsura în care modalitățile de aplicare a acestora respectă principiile efectului util și echivalenței. Or, raportat la aceasta rezonabilitate, instituirea unui termen de decădere de doar 90 de zile comparativ cu termenul general de prescripție de 3 ani, apare ca o condiție excesiva si nerezonabila ce nu oferă un caracter util si efectiv accesului la justiție. Principiul echivalenței înseamnă că, pe de o parte, condițiile materiale și formale stabilite de statele membre în domeniul reparării prejudiciilor nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiuni asemănătoare de drept intern. Or, o acțiune asemănătoare în dreptul intern este supusa unui termen de prescripție de 3 ani, ca termen general, si nu unui termen de decădere, special de doar 90 de zile. La rândul său, principiul efectivității este definit în sensul că aceste condiții nu pot fi organizate astfel încât să facă obținerea reparării prejudiciului practic imposibilă sau excesiv de dificilă. In principiu, controlul concret al conformității unei norme procedurale naționale cu aceste condiții citate anterior este de competența instanțelor naționale în cazul în care instanța națională constată că norma naționala nu este, din acest punct de. vedere, conformă cu dreptul comunitar, trebuie să renunțe la aplicarea acesteia, măsura pe care instanța de fond investita cu judecarea cauzei pendinte nu a adoptat-o, deși avea aceasta obligație prioritara de analiza, observare si aplicare cu prioritate a dreptului comunitar, raportat la legislația comunitara si la practica jurisprudentiala a Curții Europene de Justitie. in exercitarea obligației sale de a asigura aplicarea uniformă a dreptului comunitar. În ceea ce privește protecția principiului echivalenței, stabilirea unui termen de prescripție de trei ani, ca termen general in dreptul național roman si raportarea la acesta cu înlăturarea celui de 90 de zile nu suscită, în opinia recurentului, nicio controversă sau incompatibilitate cu principiile dreptului și practicii jurisprudentiale comunitare, întrucât acțiunile întemeiate pe dreptul comunitar sunt, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, tratate în același mod precum cele întemeiate pe dreptul intern. Tot Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat însă că aceste modalități trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164, punctul 50 și Hotărârea Barclays Bank, C-280/13, EU:C:2014:279, punctul 37). Principiile echivalenței și efectivității, ca limită a autonomiei procedurale a statelor membre, sunt deosebit de importante, astfel încât Curtea trebuie să garanteze respectarea lor strictă. De asemenea, tot Curtea a statuat ca principiul ignorancia iuris nocet nu se poate aplica sau, cel puțin, nu se poate aplica decât sub rezerva unor atenuări în scopul protejării drepturilor justitaibilor, exempli gratia, in material consumatorilor. Potrivit jurisprudenței Curții, obiectivul prevăzut la articolul 1 alin. (1) din Directiva 89/665, de a garanta existența unor căi de atac efective împotriva încălcărilor dispozițiilor aplicabile în materia atribuirii contractelor de achiziții publice, "nu poate fi atins decât daca termenele prevăzute pentru introducerea unor acțiuni încep sa curgă numai de la data la care reclamantul a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință despre pretinsa încălcare a dispozițiilor menționate" se vedea Hotărârea Uniplex (UK), punctul 32, precum și Hotărârea Idrodinamica Spurgo Velox și alții, C-161/13, EU:C:2014:307, punctul 37). In cuprinsul cauzei 334/12 Oscar Orlando Arango Jaramillo și alții împotriva Băncii Europene de Investiții (BEI) s-a statuat ca restrângerile menționate trebuie, în special, să răspundă efectiv obiectivelor de interes general și să respecte principiul proportionalității, limitările respective nu pot restrânge totuși accesul pe care îl are un justițiabil într-un astfel de mod sau într-o asemenea măsură încât să se aducă atingere înseși esenței dreptului său la o instanță, aceste limitări fiind conforme cu articolul 6 paragraful 1 din CEDO numai dacă au în vedere un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. In acest context, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că reglementările referitoare la termenele care trebuie respectate pentru a formula o acțiune vizează garantarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice, norme în legătură cu care particularii trebuie să se aștepte ca ele să fie aplicate, Curtea verifică totuși dacă efectivitatea accesului la instanță urmărită de articolul 6 paragraful 1 din CEDO nu este împiedicată, de exemplu, de o interpretare sau de o aplicare "deosebit de strictă" sau "excesiv de restrictivă" (36) a unor asemenea norme de procedură, care să determine excluderea examinării pe fond a unei acțiuni sau de natură să constituie "un fel de obstacol care împiedică justițiabilul să obțină soluționarea pe fond a litigiului de către instanța competentă" (37). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează, de exemplu, dacă un termen de introducere a unui recurs este suficient în raport cu locul de domiciliu al recurentului, daca refuzul unei instanțe naționale de a prelungi un termen prevăzut în prealabil de lege pentru introducerea unui.recurs: nu este nerezonabil, dacă normele referitoare la calcularea termenelor de introducere,a acțiunii sunt suficient de clare și de coerențe sau dacă erorile săvârșite de instanțele naționale la calcularea termenelor menționate, nu aduc atingere efectivității accesului la o instanță, prevăzută la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat recent ca "autoritățile trebuie să respecte și să aplice reglementarea internă într-o manieră previzibilă și coerentă" și că "elementele prevăzute trebuie să fie suficient de dezvoltate și de transparente în practică astfel încât să genereze securitate juridică și procedurală". Normele de procedură trebuie să servească obiectivul privind securitatea juridică și buna administrare a justiției. Ele nu trebuie să "formeze un fel de barieră care să împiedice justițiabilul să obțină soluționarea cauzei sale pe fond de către instanța competentă". Recurentul susține că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, securitatea juridică constituie un principiu general al dreptului Uniunii Europene, care impune în special ca o reglementare care produce consecințe defavorabile față de particulari sa fie clara și precisă, iar aplicarea acesteia sa fie previzibilă pentru justițiabili.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. În motivare, intimatul-pârât arată în esență că susținerile formulate prin cererea de recurs sunt total neîntemeiate și nu se pot circumscrie niciunui motive de casare din cele expres prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Intimatul-pârât face trimitere la prevederile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asjgurarilor menționează: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, rep cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Menționează că deschiderea procedurii de faliment împotriva B.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a ll-a Civila, devenind definitiva la data de 17.03.2017, termen de la care incepe a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive). Intimatul-pârât susține că sentința penala nr. 109/28.02.2018, pronunțata de Judecătoria Sectorul 1 București în dosarul nr. x/2017, a rămas definitiva la data de 20.06.2018, dată la care s-a născut dreptul de creanță, conform deciziei nr. 919/A/2018 pronunțată de Curtea de Apel București, petentul întelegând să depună cererea de plata la data de 27.11.2018, peste termenul de decădere stabilit de legislatie de 90 de zile, care, raportat la prevederile art. 14 din. Legea 213/2015 s-a împlinit in data de 20.09.2018. 5. Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 aprilie 2022, cu citarea părților. Recurentul-reclamant a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, o solicitare de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a format dosarul asociat nr. x/2019, iar, prin încheierea de ședință din 2 iunie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a admis cererea formulă de recurentul-reclamant și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015. 6. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu trimitere preliminară și soluția instanței cu privire la această cerere La data de 6 aprilie 2022, recurentul a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu următoarele întrebări preliminare: "1. Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea cuprinsă în articolul art. 14 din Legea nr. 213/2015, care stabileste un termen de decădere de 90 zile pentru formularea cererii de plata pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor de la Fondul de Garantare a Asiguratilor, termen care, in cazul creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a asiguratorului, ar incepe sa curga de la pronuntarea si nu de la data comunicarea catre persoana indreptatita a hotararii data in procesul penal, hotarare prin care asiguratorul declarat in faliment a fost obligat la despagubiri catre persoana indreptatita? 2. Principiul echivalenței trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea cuprinsă în articolul art. 14 din Legea nr. 213/2015, care stabileste un termen de decădere de 90 zile pentru formularea cererii de plata pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor de la Fondul de Garantare a Asiguratilor, in conditiile in care termenul general de prescriptie stabilit in dreptul intern pentru valorificarea creantelor civile este de 3 ani? 3. Principiul securitatii juridice, care se traduce in previzibilitatea si claritatea normei juridice, trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale precum cea cuprinsă în articolul art. 14 din Legea nr. 213/2015, care in cazul creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a asiguratorului, stabileste un termen de decădere de 90 zile pentru formularea cererii de plata pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor de la Fondul de Garantare a Asiguratilor, termen care este calculat "de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări", data nasterii dreptului de creanta nefiind indicata in mod concret prin norma juridica ? 4. Principiu securitatii juridice trebuie interpretat in sensul ca publicarea minutei unei hotarari a instantei nationale pe un portal de internet care preia automat informatiile din sistemul sistemul de gestiune a dosarelor în instanță - ECRIS CDMS poate fi considerată drept o formă suficientă de comunicare catre partile in proces a respectivei hotarari judecatoresti, care să îi asigure astfel caracterul opozabil si executoriu ?" În motivarea cererii, recurentul a arătat, în esență, că dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene impune, de asemenea, în caz de dubiu sau de dificultate, să se aprecieze condițiile de admisibilitate a acțiunilor astfel încât să fie favorizată analiza lor pe fond și, în consecință, un acces la instanță propriu-zis, întotdeauna sub rezerva drepturilor și a intereselor celorlalte părți din procedură. Această abordare trebuie, așadar, să determine instanța sesizată cu soluționarea unei acțiuni să se abțină să interpreteze dispozițiile care țin de termenele de introducere a unei acțiuni cu o rigoare excesivă și, în orice caz, să înlăture o interpretare ostilă admisibilității sale. Acesta este, de altfel, motivul pentru care, potrivit unei jurisprudențe constante, în mod normal data publicării efective a unui act este cea de la care încep să curgă termenele de introducere a unei acțiuni împotriva actului respectiv, chiar și în situația în care reclamantul ar fi avut cunoștință de conținutul său înainte de această publicare, data luării la cunoștință a unui act ca punct de plecare al termenului având un caracter subsidiar în raport cu data publicării sau cu data notificării actului. În aceste condiții, trebuie să se analizeze dacă formalitatea specifică a publicării minutelor hotararilor judecatoresti prin actualizarea informatiilor referitoare la dosarul de instanta pe site-ul internet "http:/portal.just.ro" poate fi considerată drept o formă suficientă de punere la dispozitie, respectiv comunicare a hotararilor judecatoresti catre partile din proces. In lipsa unei dispoziții care să reglementeze publicitatea pe internet și care să permită îndeosebi garantarea cu certitudine a datelor de postare online, precum și a autenticității, a integrității și a inalterabilității informațiilor postate online, o astfel de modalitate nu poate fi asimilată unei "publicări" veritabile cu toate consecințele juridice care decurg din aceasta. In analiza pertinentei si utilitatii adresarii catre C.J.U.E. a intrebarilor preliminare propuse, a solicitat a fi avute in vedere si sustinerile formulate in cadrul punctului 2 referitoare la criticile de nelegalitate subsumate neconcordantei cu dreptul comunitar, din dezvoltarea motivelor de recurs. Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu îndeplinesc cerința de a fi utile și pertinente pentru soluționarea litigiului. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată, CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Așadar, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se formulează doar în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Curtea de Justiție recunoaște instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale expuse, Înalta Curte reține lipsa de pertinență și de utilitate a solicitării recurentului-reclamant, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulate în cauză. Problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurentul prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce țin de modalitatea concretă în care instanța națională învestită cu soluționarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanțele specifice cauzei deduse judecății. Pentru aceste motive, din maniera în care au fost formulată cererea, reiese fără echivoc că finalitatea acesteia nu constă în interpretarea dreptului Uniunii, respectiv a Tratatului și a principiilor de drept UE, ci se solicită a se bsupune Curții o anumită interpretare a unor norme de drept național. Or, potrivit jurisprudenței CJUE, Cauza C-212/04 "nu aparține Curții să se pronunțe asupra interpretării dreptului intern, această misiune incumbând exclusiv instanței de trimitere, care, în consecință, trebuie să determine dacă exigențele amintite (în speță) sunt îndeplinite de dispozițiile reglementărilor naționale aplicabile". Așadar, conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor uniunii indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul A..

Soluția instanței cu privire la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepției de neconstituționalitate invocate de recurentul-reclamant Referitor la cererea de suspendare a judecății recursului, având în vedere sesizarea Curții Constituționale, în dosarul asociat nr. x/2019, pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată, în primul rând, că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu este obligatorie suspendarea judecății. Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri. În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune. Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Deci, este vorba despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri. În prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, invocată de recurentul reclamant, în condițiile în care motivele invocate vizează aspecte de interpretare și aplicare în concret a Legii nr. 213/2015. În eventualitatea în care Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate invocată, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamantul A. a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei cu nr. 20183/04.06.2019, prin care s-a respins ca tardiv formulată cererea de plată nr. x/27.11.2018 formulata de reclamant. Prima instanță a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca nefondată, reținând incidența dispozițiilor art. 14 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, în speță, de la 20.06.2018, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești reprezentată de decizia penală nr. 919/A/2018 Curții de Apel București. Criticile de nelegalitate formulate împotriva sentinței primei instanțe au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au vizat interpretarea greșită dată prevederilor art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, recurentul-reclamant susținând că dreptul său de creanță a luat naștere la data comunicării deciziei penale nr. 919/A/2018 Curții de Apel București, iar nu la data pronunțării acesteia (20.06.2018). Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, reținând că instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente speței, pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Înalta Curte reține că analiza cererii de plată s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment (când dreptul de creanță s-a născut anterior acestui moment), respectiv de la data nașterii dreptului de creanță (când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment). Termenul de 90 de zile este de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială este decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată. În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017. Însă, în raport de exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și de soluționarea acesteia în mod definitiv prin decizia penală nr. 919/A/2018 din 20.06.2018 a Curții de Apel București, Înalta Curte reține că, în cauză, ne regăsim în prezența unui drept de creanță născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești menționate anterior. În consecință, termenul de 90 de zile, stabilit expres și imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015, prevăzut și de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, pentru depunerea cererii de plată, s-a împlinit la data de 06.05.2019. Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora termenul legal de decădere de 90 de zile se calculează de la data comunicării deciziei penale nr. 919/A/2018 a Curții de Apel București, motivat de faptul că, odată cu depunerea cererii de plată, trebuia să depună și titlul din care izvorăște dreptul de creanță invocat, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, obligație imposibil de executat de vreme ce nu se afla încă în posesia acestui titlu. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 522 alin. (1) C. proc. pen., care arată în mod lămuritor care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale, cât și art. 553 alin. (1) același Cod, care prevede că decizia penală este definitivă și poate fi pusă în executare la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea sa, motiv pentru care Înalta Curte constată că alegațiile recurentului referitoare la pronunțarea deciziei în ședință publică sunt lipsite de relevanță juridică. Așadar, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoești, și nu comunicarea acesteia, prezintă relevanță în ceea ce privește stabilirea momentului nașterii dreptului de creanță. Față de dispozițiile art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.", recurentul-reclamant avea posibilitatea de a depune cererea de plată în termenul de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, indicând în cuprinsul cererii motivul imposibilității depunerii hotărârii judecătorești, respectiv lipsa comunicării acesteia. În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la FGA după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată nr. 20183/04.06.2019, emisă de paratul Fondul de Garantare a Asiguraților, este legală, iar criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant nu sunt în măsură să conducă la casarea sentinței atacate. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantul A. ca nefondat.