ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2560/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în data de 20.12.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1. Anularea în parte a deciziei nr. 22013/06.12.2019 emisă de pârât.

Obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere până la achitarea debitului principal, potrivit sentinței penale nr. 283/11.04.2019 pronunțate de Judecătoria sector 2 București, în dosarul nr. x/2018. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 435 din 17 iunie 2020 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 435 din 17 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere. În motivarea recursului arată că prima instanță a făcut o interpretare greșită a sintagmei "creanțe de asigurare", apreciind că penalitățile de întârziere au fost acceptate la plată, astfel cum au fost menționate în hotărârea judecătorească definitivă, dar condiționată de modul de calcul, respectiv de la data de 12.04.2016 și până la data de 16.02.2017, data deschiderii procedurii insolvenței față de societatea de asigurare. Astfe, instanța de fond a omis aplicarea efectelor unei hotărâri judecătoreaști definitive și executorii și faptul că instanța penală nu a limitat întinderea penalităților.

Apărările intimatului-pârât Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate. În esență, susține că prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt și a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. In data de 28.01.2015 a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a conducătorului autovehiculului înmatriculat cu nr. x (asigurat RCA la B.), prin care a fost avariat autovehiculul înmatriculat cu nr. x condus de reclamantul A.. Prin sentința penală nr. 283/11.04.2019 pronunțată de Judecatoria Sector 2 Bucuresti, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor, prin decizia penală nr. 891/A/19.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, partea responsabilă civilmente B. S.A. a fost obligată la plata către partea civilă A., a sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la plata penalităților de 0,2%/zi de întârziere, calculate la suma de 35.000 euro, de la data de 12.04.2016 pănă la achitarea efectivă a debitului. Prin cererea de plata nr. x/25.06.2019, reclamantul a solicitat pârâtului FGA plata sumelor anterior menționate. Prin decizia nr. 22013/06.12.2019 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) cererea a fost admisă numai în parte, în privința daunelor morale de 35.000 euro, a cheltuielilor de judecată și a penalităților de numai 23.800 euro, calculate însă numai până la data de 16.02.2017 (data deschiderii procedurii falimentului împotriva societății de asigurare), cu motivarea că potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii" . Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplății la timp a despăgubirii) și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, penalitățile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei. Din acest punct de vedere, aserțiunea instanței de fond în sensul că reclamantul nu avea "de plano" dreptul la despăgubiri din partea FGA pentru penalitățile de întârziere generate de conduita ilicită a societății de asigurare, acestea nereprezentând creanțe de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este corectă. Cu toate acestea, pârâtul FGA a recunoscut reclamantului, parțial, dreptul la acordarea penalităților, deși atât prin întâmpinarea de la fond, cât și prin cea formulată în recurs, a neagat de principiu acest drept, afirmând că penalitățile nu reprezintă creanțe de asigurare. In ceea ce priveste modul de calcul al penalităților, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că hotărârea judecătorească penală nu este obligatorie pentru FGA, întrucât FGA nu a fost parte în respectivul proces. Totodată, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări (în ipoteza în care penalitățile pot constitui creanțe de asigurare) poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2). Așadar, reclamantul are posibilitatea aplicării procedurii reglementată de dispozițiile legale anterior citate în cazul în care pretențiile sale nu sunt acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraților. Totodată, Înalta Curte reține că pârâtul FGA a stabilit în mod corect în cuprinsul deciziei contestate plata parțială a penalităților de întârziere, respectiv de la data de 12.04.2016 și până la data de 16.02.2017, data deschiderii procedurii insolvenței față de societatea de asigurare, în acor cu dispozițiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit carora: "Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii". În acest context, susținerile reclamantului, reiterate și în cererea de recurs, în sensul că instanța penală nu a limitat întinderea penalităților, deși cunostea că asiguratorul era deja în procedura falimentului (presupunând că hotătârea penală ar fi opozabila FGA-ului) nu poate fi reținută, dat fiind ca instanța penală nu a analizat incidența art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (nefiind purtată vreo discuție pe acest aspect), întinderea penalităților fiind stabilită numai din perspectiva art. 37 si 38 din Norma ASF nr. 23/2014 care nu limitează în timp penalitățile (ceea ce este firesc, deoarece obiectul de reglementare al Normei ASF nu îl constituie falimentul societăților de asigurare). Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 435 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.