ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 940/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 16.12.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei nr. 25148/25.11.2020, obligarea pârâtului la plata sumei de 570,71 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 629 din data de 20 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins atât excepția tardivității, cât și acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise, în esență, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat recurenta admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 570,71 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În contextul expunerii pe scurt a argumentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte. În cadrul unei prime critici, recurenta a arătat că raționamentul judecătorului fondului reprezintă o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de ICCJ în Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept. Făcând referire la considerentele reținute la pct. 123 și pct. 124 ale Deciziei nr. 29/2020 a ICCJ, recurenta-reclamantă a susținut că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. și cu privire la care FGA a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. își exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanță prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoașterii și valorificării dreptului său de regres. Așadar, atât textul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213./2015 cât și Decizia nr. 29/2020 se suprapun perfect pe situația din speță, iar Decizia nr. 29/2020 este pe deplin aplicabilă cauzei pendinte. Recurenta a mai arătat că, analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și intenția legiuitorului față de formularea textului, ICCJ a stipulat expres că în definiția creanței de asigurare, cu privire la care subzistă obligația de plată în sarcina FGA, intră atât obligațiile principale de plată a despăgubirilor, cât și orice alte obligații accesorii acestora, așa cum este cazul sumelor solicitate în speța de față. În opinia recurentei, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ și textului legal. În continuare, recurenta a invocat încălcarea, de către instanța de fond, a prevederilor Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015 și a principiilor generale de drept. Recurenta a argumentat și în sensul că interpretarea primei instanțe în sensul că prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul nu a stabilit în sarcina FGA obligația de a achita cheltuielile de judecată, întrucât acestea sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și aceste obligații de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, așa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015. Din această perspectivă, recurenta a opinat că, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent dacă ele erau despăgubiri propriu-zise, penalități sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare. De asemenea, recurenta a arătat că nu se poate susține că astfel de cheltuieli de judecată ar fi situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci au natura accesoriilor obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. A mai arătat recurenta că nici legea nu face vreo distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare, motiv pentru care, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA, care acționează ca un garant. A mai arătat recurenta că art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 și art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenția legiuitorului în definirea întinderii obligației de plată a FGA. Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu orice sume plătite ulterior termenului legal general, iar detaliind aceste sume legea stipulează expres: orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. Așadar, în opinia recurentei, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri și orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită și de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Din formularea acestui normativ rezultă atât faptul că în noțiunea de creanțe de asigurări intră și dobânzile și alte cheltuieli, cât și cel că legiuitorul a anticipat că Fondul va plăti, din disponibilitățile sale, și dobânzi și alte cheltuieli. De asemenea, recurenta a argumentat și în sensul că Fondul nu s-ar putea înscrie la masa credală a asigurătorului falit decât cu dobânzi sau cheltuieli plătite de Fond, dar ocazionate de culpa asigurătorului falit, iar nu cu sume decurgând din culpa proprie, această din urmă situație echivalând cu o flagrantă încălcare a drepturilor creditorilor

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, intimatul a susținut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Totodată, în opinia sa, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceeași Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele ce trebuiau plătite de asigurat, cu titlu de dezdăunare, persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") sub nr. x/16.03.2016, recurenta – reclamanta a solicitat plata sumei de 1263,24 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 457,29 RON cu titlu de penalități de întârziere și a sumei de 113,42 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, exhibând, drept titlu executoriu, sentința civilă nr. 13066/05.10.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015. Prin decizia nr. 25148 din 25.11.2020, cererea de plată a fost admisă doar în parte de pârât, în privința sumei de 1263 RON, fiind, însă, respinsă pentru suma totală de 570,71 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, iar prin sentința civilă nr. 629 din data de 20 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentei – reclamante. Instanța a apreciat, în esență, că pretențiile reclamantei nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, ci au doar natura unor obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A. Analizând sentința atacată prin raportare la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate. Deși, prin memoriul de recurs reclamanta – reclamantă a susținut teza pronunțării unei astfel de hotărâri judecătorești cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 și ale Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte nu poate împărtăși astfel de alegații, în contextul în care prima instanță a realizat atât o justă interpretare, cât și o corectă aplicare a acestora. Înalta Curte amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015: (1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate. De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme. Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În acest sens sunt și aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Așadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existența unei societăți de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile FGA se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări și FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Din textul legal menționat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare. Totodată, după cum corect a reținut și instanța de fond, întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În cauza de față, din considerentele sentinței civile nr. 13066/05.10.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015 rezultă că o astfel de instanță a obligat asigurătorul B. S.A. la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, plus cheltuieli de judecată nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci drept efect al culpei sale în executarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, recurenta - reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurare rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități și cheltuieli de judecată, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului. Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, relevante sunt și prevederile art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (forma în vigoare la data învestirii instanței cu cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015) conform cărora: Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător. Norma specială nu a prevăzut o garanție legală în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanțe de asigurări și sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată. Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispozițiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noțiunii de "creanță de asigurare" și în privința penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată. Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți și nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiții indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanțe de asigurări. Pe cale de consecință, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile și/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept creanțe de asigure. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare și care vizează doar părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 123 și 124, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabilește că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, prin intermediul său fiind doar dezlegate aspecte privind interpretarea art. (4) alin. (1) lit. a) și b) si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de 450.000 RON, iar nu din cea a aspectelor deduse judecății în prezenta cauză. De altfel, printr-un astfel de punct al antereferitei decizii se reține doar că legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, în definirea noțiunii specifice de "creanță de asigurare" să indice în mod clar că elementul care generează apartenența unei creanțe la o astfel de categorie este ca aceasta să rezulte din contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25148 din 25.11.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În concluzie, constatând că sentința recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 629 din data de 20 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cât privește solicitarea intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei de judecată a recursului, aceasta urmează a fi respinsă, față de neîndeplinirea condiției impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.