ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 215/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 ianuarie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea art. 2 din Decizia nr. 17923/07.01.2019, emisă de pârât și obligarea acestuia și la plata sumei de 200 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 174 din 17 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 174 din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta invocă prevederile art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care nu fac vreo distincție cu privire la sumele achitate de FGA și nu interzic plata penalităților de întârziere. Textul de lege face referire atât la contractele de asigurare facultativă, cât și la cele de asigurare obligatorie. Creanța societății reclamante este generată în urma unei subrogații legale și, în consecință, i se aplică regulile Normei ASF nr. 23/2014, privind răspunderea civilă obligatorie auto, care, la art. 38, prevede plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere.

Consideră recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cuprind în sfera creanțelor de asigurări nu doar debitul inițial, ci și penalitățile de întârziere, iar art. 13 alin. (3) din același act normativ impun FGA să acționeze conform normelor aplicabile în materie în momentul efectuării plăților către creditori, adică să țină cont de dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, arată recurenta-reclamantă, din conținutul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 rezultă că FGA achită și penalități, dobânzi și alte cheltuieli.

În sprijinul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă solicită a fi avută în vedere soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, de către Curtea de Apel București, prin care reclamantei i-a fost admisă o acțiune similară, fiind obligat pârâtul FGA la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/10.03.2017, reclamanta A. S.A. a

solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 3.583,96 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate asiguratului deținător al poliței de asigurare facultativă CASCO emisă de A. S.A. ("A."), suma de 200 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, precum și suma reprezentând cheltuieli de judecată (200 RON taxă judiciară de timbru), stabilite conform sentinței civile nr. 588/25.01.2017, pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr. x/2016, prin care asigurătorul A. a fost obligat la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 17943/07.01.2019, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce privește despăgubirea în sumă de 3.583,96 RON, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menținută de instanța de fond, care a reținut că creanțele conexe, precum penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată generate de litigiul reclamantei cu asigurătorul, nu au natura unor creanțe de asigurare.

Este de observat că, deși prin cererea de plată reclamanta a solicitat și acordarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, prin cererea de chemare în judecată nu a contestat decât neacordarea de către FGA a penalităților, fără a mai critica soluția din decizia contestată, de respingere a cheltuielilor de judecată.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul A. pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului, la masa credală a asigurătorului falit, cu sume reprezentând dobânzi și/sau cheltuieli achitate din fondurile proprii, nereferindu-se la penalitățile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători.

Cât privește invocarea de către recurenta-reclamantă a unei soluții favorabile poziției sale procesuale, pronunțate într-o speță similară, Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 4233 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost reformată în recurs, de către Înalta Curte, care, prin decizia nr. 4269/2021, a admis recursul declarat de pârâtul FGA și a respins cererea de chemare în judecată, reținând că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu au natura unor creanțe de asigurări.

Totodată, se impune a menționa că jurisprudența Înaltei Curți este constantă în dezlegarea dată acestei probleme de drept, sens în care indicăm, cu titlu exemplificativ, deciziile nr. 2487/2020, nr. 4457/2020, nr. 4049/2020, nr. 211/2021, nr. 212/2021.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalități contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 174 din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.