ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1419/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a CAF la data de 16.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 24711/26.10.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a solicitat anularea deciziei contestate și pe fond, admiterea în totalitate a cererii de plată, respectiv obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere si cheltuielilor de judecata în cuantum de 2.531,25 RON.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 847 din 31 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și anularea deciziei atacate. S-a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea nr. 847/2021 din data de 31.05.2021, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Decizia de respingere a cererii de plată emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților este nelegală, având în vedere faptul că penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecată sunt cereri accesorii despăgubirilor principale, astfel că derivă din creanța de asigurare, trebuind a fi achitate de către FGA. Prin plată făcută asiguratului, reclamanta s-a subrogat în poziția juridică a acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 2210 C. civ., potrivit cărora, în limitele indemnizației plătite asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. S-a arătat că penalitățile de asigurare și cheltuielile de judecată dispuse de instanță și solicitate de reclamantă rezultă din achitarea cu întârziere a debitului principal de către societatea B. S.A., prin urmare sunt accesorii cererii principale care deriva dintr-un contract de asigurare facultativ, trebuind a fi achitate tot de către FGA. S-a arătat că referirea expresă la contractul de asigurare din conținutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, și nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă și clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor. În susținerea recursului s-a invocat și decizia nr. 29 din data de 2.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, respinsă în ședință publică, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute. Astfel, făcând trimitere la scopul Fondului reglementat prin Legea nr. 213/2015, intimatul a apreciat că este ținut să plătească doar sumele reprezentând despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, penalitățile de întârziere nerezultând din contractul de asigurare și nereprezentând creanțe de asigurare în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător. Obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecință directă a preluării riscului asigurat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin sentința civilă nr. 18034/25.11.2014 Judecătoria Sectorului 3 București a admis acțiunea privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. si intervenientul forțat C., a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 46,29 RON reprezentând penalități de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la 12.03.2014 la care se adaugă penalitățile de 0,1% pe zi aferente debitului principal de 5143,25 RON ce se vor calcula de la data de 14.03.2014 și până la data plății efective, 22.10.2014 și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 382,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și 961 RON, onorariu de avocat. Față de faptul că B. S.A. a intrat în procedura falimentului prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare a asiguraților sub nr. x/25.04.2016 reclamanta a solicitat suma de 2531,25 RON, din care 1188,09 RON penalitati de întârziere si 1.343,16 RON - reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia 24711/26.10.2020, contestată în prezenta cauza, cererea de plată a fost respinsă în ceea ce privește penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecată, avand în vedere faptul că acestea nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii 213/2015, iar pârâta nu este o continuatoare/mandatară/succesoare a asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii, noi, și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând, în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului B. S.A. Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA. Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a prevederilor Normei ASF nr. 23/2014 și a art. 2210 C. civ., prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o împărtășește ca atare. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii și cheltuielile de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate. Această concluzie nu este infirmată nici de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", întrucât sancțiunile în discuție ar fi aplicabile exclusiv asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate. Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În concluzie, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al societății de asigurare pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.