ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1993/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2015, la data de 21.12.2015 reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării Uniunea Naională a Barourilor din România și Baroul București contestație prin care a solicitat: - anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015; - constatarea faptului că există discriminare între funcția reclamantului de jurist (consilier jurist la Consiliul Legislativ) și juriștii din Ministerul Justiției, Ministerul Administrației și Internelor și din toate autoritățile și instituțiile centrale ale statului; - obligarea pârâților U.N.B.R. și Baroul București la repararea prejudiciilor materiale și morale pricinuite prin abuz, respectiv la 22.000 Euro despăgubiri materiale pentru perioada octombrie 2010 - octombrie 2014 și 11.000 Euro despăgubiri morale.

Prin sentința civilă nr. 1576/11.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 s-a admis excepția lipsei de interes pentru capătul 1 de cerere privind anularea hotărârii nr. 541/18.11.2015 și s-a respins acest capăt de cerere pentru lipsă de interes, iar celelalte cereri au fost respinse ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 934/26 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1576 din 11 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și s-a dispus casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. din perspectiva nemotivării sentinței.

În rejudecare, prin sentința nr. 2490 din 04 noiembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a hotărât următoarele:

"Respinge excepția lipsei de interes, invocată de pârâta U.N.B.R. ca neîntemeiată.

Respinge excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourlor din România, Baroul București, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Obligă reclamantul la plata către pârâta U.N.B.R. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu apărător.

Obligă reclamantul la plata către pârâtul Baroul București a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu apărător."

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Hotârârii C.N.C.D. nr. 541/2013, constatării existenței discriminării provocate cu vinovăție de către pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România și obligării acestora la plata despăgubirilor materiale și morale pricinuite.

În motivarea recursului s-a arătat că din analiza structurii și conținutului sentinței recurate se poate observa că aceasta conține preluarea identică și aproape integrală a susținerilor, temeiurilor, argumentelor, considerațiilor juridice, concluziilor, actelor și dovezilor în baza cărora reclamantul justifică temeinicia, legalitatea și admisibilitatea pretențiilor și nu prezintă sub nici o formă susținerile argumentele, temeiurile și dovezile prin care cei trei pârâți încearcă să combată pretențiile și motivațiile cererii de chemare în judecată.

Prin sentința recurată se resping excepțiile lipsei de interes, autorității de lucru judecat pe aspectul danunelor materiale și morale prin motivații, pe de o parte lipsite de temei, iar pe de altă parte, prin invocarea unor aspecte străine de natura cauzei de discriminare și fără a se face nici o apreciere în privința precizărilor reclamantului pe aspectul excepției autorității de lucru judecat, depuse la dosar la data de 02.10.2019, astfel încât, în opinia recurentului hotărârea primei instanțe nu îndeplinește cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, nelegal formulat este și dispozitivul sentinței recurate, întrucât, acesta trebuia să dispună clar și concis cu privire la ceea ce s-a solicitat prin acțiune, respectiv anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015 (anulează sau nu anulează hotârârea în cauză), constatarea discriminării pretinse (constată, respectiv, nu constată existența faptei de discriminare) și cu privire la prejudiciile materiale și morale (acordă sau nu acordă reparații pentru prejudicii materiale și morale) și, nu doar să respingă cererea.

În același timp judecătorul fondului nu a respectat dispozițiile instanței care a dispus casarea și trimiterea spre rejudecare, iar modalitatea de motivare uzitată denotă în fapt, necercetarea fondului cauzei.

Invocând erori formale ale instanței de rejudecare, ce pot induce percepții eronate pe fondul cauzei, recurentul a arătat că instanța a reținut eronat că Hotârârea C.N.C.D. nr. 541/2015 ar fi fost emisă în executarea sentinței nr. 2608/17.09.2015. În realitate prin Hotârârea nr. 541/2015, ce exprimă un "punct de vedere", cu rol pur consultativ, C.N.C.D. refuză să pună în executare sentința definitivă nr. 2608/17.09.2015, executorie de drept.

O astfel de punere în executare s-ar fi realizat numai în situația în care prin hotârârea sa, producătorare de efecte juridice, iar nu printr-un punct de vedere, Consiliului director al C.N.C.D. ar fi soluționat Petiția nr. 6351/20.12.2012, în sensul de a stabili fie că se confirmă fapta de discriminarea cu care a fost sesizat, fie că nu se confirmă fapta de discriminare, cu motivațiile legale corespunzătoare, lucru pe care din anul 2012 această autoritate de stat cu atribuții pe discriminare nu l-a făcut.

Instanța de rejudecare a reținut eronat că reclamantul s-a adresat C.N.C.D. în anul 2012 cu privire la o discriminare în temeiul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, când, din contră, reclamantul a solicitat primirea în profesia de avocat fără examen în temeiul acestui articol și, niciodată nu a invocat faptul că este discriminat urmare acestui articol, constituțional potrivit Deciziei CCR nr. 949/13.10.2012.

De asemenea, s-a reținut eronat că pârâtul C.N.C.D. ar fi soluționat prin Hotărârea nr. 97/28.02.2013 petiția înregistrată sub nr. x/20.12.2012, în fapt, C.N.C.D. refuzînd să soluționeze petiția în cauză, invocând nelegal excepția necompetenței sale.

În privința excepției autorității de lucru judecat și a efectului pozitiv al lucrului judecat, recurentul a arătat că soluționarea cauzei din această perspectivă nu este admisibilă, întrucât între prezenta judecată din domeniul discriminării și judecata anterioară privind primirea în profesia de avocat fără examen și anulare de acte administrative, invocată de instanța de rejudecare, există diferențe ce nu pot fi ignorate, atât prima judecată, cât și a doua judecată, fiind supuse unor reglementări normative diferite.

Pe fondul cauzei deduse judecății, recurentul a arătat că, în mod nelegal, constatând că deși pârâtul C.N.C.D. nu a soluționat petiția nr. 6351/20.12.2012, astfel cum s-a dispus definitiv prin dentința nr. 2608/2/17.08.2013, instanța de rejudecare a apreciat că anularea hotârârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015 nu poate fi dispusă în cauza ce face obiectul judecății sale, pe considerentul că reclamantul nu ar fi făcut dovada existenței faptei de discriminare din partea pârâților U.N.B.R. și Baroul București. Instanța de rejudecare nu a observat că sentința nr. 4456/2012, dosarul nr. x/2012, confirmă existența discriminării pretinse și, chiar pârâta U.N.B.R., recunoaște prin întâmpinarea sa, existența discriminării pretinse.

Aceeași instanță a refuzat să anuleze Hotârârea C.N.C.D. nr. 541/18.11.2013 de neexecutare a sentinței definitive nr. 2608/2013, având convingerea că nici Hotârârea C.N.C.D. nr. 97/28.02.2013 nu ar fi fost anulată prin sentința nr. 2608/2013, percepție greșită, indusă instanței de rejudecare, de către ce cei 3 pârâți prin repetarea obsesivă a neadevărului. Soluția instanței de rejudecare pe acest aspect, este contrazisă chiar prin sentința menționată, care în finalul considerentelor, stabiliește că, în situația în care C.N.C.D. apreciază că fapta cu care a fost sesizat nu constituie discriminare (încadrându-se în această situație inclusiv refuzul C.N.C.D. ce recidivează de două ori pe acest aspect, de a nu soluționa sesizarea de discriminare - Petiția nr. 6351/20.12.2013 și Petiția nr. 5023/22.07.2015), cu ocazia soluționării acțiunii prin care reclamantul solicită anularea hotârârii C.N.C.D., instanța în urma probatoriului aministrat, stabilește dacă există sau nu fapta de discriminare cu care a fost sesizată, în înțelesul O.G. nr. 137/2000.

Totoată, trebuie reținută din considerentele sentinței nr. 2608/2013, susținerea potrivit căreia "Caracterul neîntemeiat al capetelor de cerere având ca obiect obligarea celor doi pârâți la plata de despăgubiri materiale și morale, va fi reținut prin prisma caracterului accesoriu pe care îl au în raport cu solicitările privind constatarea existenței discriminării și înlăturării consecințelor acestora", aspecte ce conduc la concluzia că, în situația prevăzută la pct. 4, dacă instanța de judecată constată că discriminarea pretinsă se confirmă și se face dovada existenței prejudiciilor și a vinovăției celui ce a determinat discriminarea se pot solicita și acorda reparații pentru prejudicii materiale și morale, în cauză, fiind dovedite atât prejudiciile materiale cât și cele morale.

În cauză se impune obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru prejudiciile de natură morală suferite, inclusiv în temeiul art. 8 alin. (1) și (2) din C.E.D.O., drepturile protejate de Convenție fiind afectate substanțial pe perioda celor 4 de discriminare.

Intimatul-pârât Baroul București a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Demersul judiciar inițiat de reclamantul din prezenta cauză vizează anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015, constatarea existenței situației de discriminare invocate de reclamant prin petiția nr. 6351/20.12.2012 și obligarea pârâților U.N.B.R. și Baroul București la repararea prejudiciilor materiale și morale.

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamant împotriva soluției de respingere a acțiunii formulate, Înalta Curte reține că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, iar prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, sentința recurată conține o analiză a tuturor argumentelor invocate de părțile implicate, inclusiv a celor formulate de către pârâte, iar aspectele reținute în motivarea soluției asupra excepțiilor invocate nu sunt străine de natura cauzei, ele fundamentând în mod corect soluția adoptată.

De asemenea, Înalta Curte subliniază faptul că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care sentința recurată o îndeplinește.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, prin petiția nr. 6351/20.12.2012 reclamantul s-a adresat pârâtului C.N.C.D. cu privire la discriminarea directă la care a fost supus în cadrul procedurii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, iar prin Hotărârea nr. 97/28.02.2013 pârâtul a soluționat petiția, în sensul admiterii excepției de necompetență materială ridicată din oficiu și clasării dosarului.

Prin sentința civilă nr. 2608/17.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului, s-a admis în parte cererea și s-a dispus obligarea C.N.C.D. să soluționeze petiția reclamantului înregistrată sub nr. x/20.12.2012, fiind respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Procedând la punerea în executare a sentinței menționate, C.N.C.D. a adoptat Hotărârea nr. 541/18.11.2015 contestată în prezenta cauză, reținând că nu există discriminare între recurentul-reclamant și alți juriști din Ministerul Justiției, Ministerul Administrației și Internelor și alte autorități și instituții centrale ale statului, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, dar și faptul că art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în urma abrogării, nu mai conține discriminarea invocată de petent.

În urma propriului demers de analiză a situației expuse de reclamant, prima instanță a interpretat în mod corect dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și a reținut că a discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă, sau a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. Acest tratament diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

În prezenta cauză, prin petiția adresată C.N.C.D., recurentul a susținut că pârâții Baroul București și U.N.B.R., prin respingerea cererii nr. x/18.10.2010 de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, l-au supus unui tratament discriminatoriu în raport cu persoane care se aflau în situații identice și care au primit din partea acestora o soluționare favorabilă a unor astfel de cereri sau care puteau fi primite în profesie cu scutire de examen.

Ulterior, actele administrative prin care pârâții au exprimat refuzul inițial de primire în profesie cu scutire de examen au fost anulate, iar instanța sesizată a reținut interpretarea eronată a dispozițiilor legale incidente din partea pârâților și, nicidecum, o pretinsă faptă de discriminare din partea acestora, întrucât simpla interpretare și aplicare eronată a unor dispoziții legale de către o autoritate nu poate fi considerată discriminare, în condițiile în care nu sunt dovedite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentului conform cărora existența faptei de discriminare ar fi fost confirmată prin sentința nr. 4456/2012, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Baroul București la soluționarea cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât hotărârea judecătorească menționată a reliefat o interpretare logică (aplicarea regulilor logicii formale) și sistematică (stabilirea înțelesului unor norme prin coroborarea lor cu alte norme) a unor norme juridice, pe baza căreia instanța a concluzionat că dispozițiile legale în vigoare la data formulării cererii de primire în profesie nu erau suficient de clare cu privire la încadrarea funcției ocupate de reclamant în funcțiile enumerate de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru a se putea imputa pârâților aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale.

De asemenea, chiar și în măsura în care chiar dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 ar fi fost discriminatorii, în sensul că nu ar fi permis primirea în profesie cu scutire de examen decât persoanelor cu o vechime de 10 ani în anumite profesii juridice, pârâții nu ar fi putut refuza aplicarea întocmai a acestor dispoziții pe acest motiv, dată fiind Decizia CCR nr. 818/03.07.2008 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și s-a statuat că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În mod similar, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentului referitoare la plata daunelor morale și materiale și, în acord cu cele reținute de prima instanță, constată caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, față de capătul principal de cerere având ca obiect constatarea unei discriminări. Cum acest capăt de cerere este formulat exclusiv în contradictoriu cu pârâții U.N.B.R. și Baroul București și este fundamentat pe încălcarea dreptului la muncă în perioada de 4 ani cuprinsă între momentul formulării cererii de primire în profesie și primirea efectivă în profesia de avocat, cu privire la această împrejurare, instanța de fond a reținut în mod just că în cadrul dosarului nr. x/2012, s-a constatat în mod definitiv că "reclamantul nu a dovedit un prejudiciu moral și material cauzat cu vinovăție de pârâți", dar și faptul că "prin admiterea acțiunii s-a reparat și eventuala pagubă pe care reclamantul a suferit-o prin refuzul pârâtului".

Or, în contextul în care în prezenta cauză nu a fost dovedită situația de discriminare invocată de către recurent, o astfel de constatare nu mai permitea instanței să acorde despăgubiri pentru pretinsele prejudicii materiale și morale.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentințe primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească intimatului Baroul București cheltuieli de judecată în cuantum de 400 RON, iar intimatei Uniunea Națională a Barourilor din România cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu avocat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2490 din 04 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Obligă recurentul A. să plătească intimatului Baroul București cheltuieli de judecată în cuantum de 400 RON, iar intimatei Uniunea Națională a Barourilor din România cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2022.