ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1498/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 din 3.05.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, solicitând următoarele: - anularea dispozițiilor din OMJ nr. 603/C/2018, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale; - obligarea pârâtului MJ la emiterea unui nou ordin prin care să-i fie stabilite drepturile în concordanța cu Legea nr. 153/2017 în sensul adăugării unui cuantum total al sporurilor de 30%; - obligarea pârâtului MJ să aloce pârâtei DNP fondurile necesare plății drepturilor salariale restante stabilite conform acestei hotărâri, la care se adaugă rata inflației și dobânda legală; - obligarea pârâtei DNP la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației; - obligarea pârâtei DNP la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale; -obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 206 din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Națională de Probațiune și Ministerul Justiției. A obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi, calculate potrivit Ordinelor Ministrului Justiției nr. 2883/C/2018 și nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective. A respins primele două capete de cerere ca rămase fără obiect. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.".

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 206 din 22 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția Națională de Probațiune a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În cuprinsul cererii de recurs se invocă două motive de recurs, respectiv motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la primul motiv de recurs potrivit căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității se invocă încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. Conform acestor dispoziții obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Or, dreptul fiind deja acordat prin modificarea OMJ 603/2018 prin OMJ nr. 3396/2018, instanța nu a avut posibilitatea efectuării unei cercetări a fondului, motiv pentru a dispus respingerea ca fiind rămasă fără obiect a solicitării, prin urmare nu putea obliga DNP la plata diferențelor salariale. Recurenta arată că în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în luna septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru reclamantă plata "diferenței dintre drepturile salariate cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate". Recurenta arată că a formulat calea de atac de față, criticând hotărârea pronunțată de instanța de fond sub aspectul actualizării cu indicele de inflație la data plății a sumelor achitate, precum și în ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe, având în vedere că prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., care obligă creditorul la repararea prejudiciului doar în situația întrunirii condițiilor răspunderii civile. Astfel, în cazul de față, pentru a putea obliga pârâta DNP la actualizarea sumelor datorate cu rata inflației și la plata dobânzilor legale, era necesar ca instanța să fi constatat nelegala emitere a OMJ nr. 603/C/2018, or, aceasta a reținut în considerentele hotărârii contrariul, apreciind că "se impune și acordarea inflației și a dobânzilor legale, dar nu ca urmare a constatării vreunei ilegalități săvârșite la emiterea Ordinului MJ nr. 6031 CI08.08.2018, ci ca urmare a emiterii Ordinului MJ nr. 3396/CI30.08.2018", prin acest din urmă act administrativ fiind majorate sporurile reclamantei, din motive de oportunitate, spre limita maximă prevăzută de lege per ordonator de credite, respectiv 30% din salariul de bază. Recurenta solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile și, pe cale de consecință, nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflației și nici acordarea dobânzilor legale. Astfel cum s-a arătat mai sus, OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază intimata-reclamantă a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia "Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi (1) Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz". În ceea ce privește acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, solicită să se constate caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale, având în vedere că în conformitate cu art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V - Familia Ocupaționalâ de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională din Legea - cadru nr. 153/2017, sporurile care i se cuvin intimatei-reclamante, potrivit legii, nu sunt de 25%, respectiv de 5%, existând posibilitatea ca acestea să fie stabilite și în procent mai mic, întrucât sunt ...până la 25%", respectiv ".. până la 5%", după cum urmează: "(...) personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până ta 5%, aplicate la salariul de bază lunar (...)". Mai mult, Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator terțiar de credite, are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...). Într-o speță similară (sentința civilă nr. 4197/2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018), instanța a reținut că "(...) în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor în discuție și câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului corect al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile. Or, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a uneii autorități, astfel că în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale". Solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile și pe cale de consecință nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflației și nici acordarea dobânzilor legale. Într-adevăr, actualizarea drepturilor salariate cu rata inflației reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plății, însă neexistând o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii. În ceea ce privește plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Or, așa cum s-a arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care nu se justifică nici plata acestora. Decizia ÎCCJ nr. 2/2014, invocată de instața de fond, nu este aplicabilă în speță întrucât intimata-reclamantă nu se află în posesia unui titlu executoriu, iar în considerentele acestei decizii s-a reținut că: "existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar". Prin notele scrise depuse la data de 09.03.2022, recurenta - pârâtă Direcția Națională de Probațiune a solicitat respingerea, ca rămas fără obiect, a capătului de cerere privind plata diferențelor salariale acordate în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, arătând că diferențele restante pentru perioada 01.01.2018 - 30.06.2018 au fost achitate integral la data de 10.10.2018, iar pentru luna iulie 2018 au fost achitate integral la data de 10.10.2018, odată cu drepturile salariale aferente lunii septembrie 2018, iar pentru lune august 2018 și în continuare, drepturile salariale au fost achitate lunar, la data plății salariului. În privința actualizării sumelor cu rata inflației și plata dobânzilor legale, solicită a se constata că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea, ca rămas fără obiect, pentru sumele deja achitate, a capătului de cerere vizând diferențele salariale acordate în temeiul OMJ nr. 2883/2018 și ca prematur, în ceea ce privește termenele de plată scadente în anii următori.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu prealabil, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei-pârâte în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi salariale în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv prematuritatea acestui capăt de cerere prin raportare la termenele de plată scadente, întrucât înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferențe pot reprezenta executarea sentinței, însă nu există toate elementele probatorii de natură a-i forma convingerea instanței că a fost executată integral hotărârea în privința plății respectivelor drepturi salariale. Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea dispozițiilor din OMJ nr. 603/C/2018, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale, obligarea pârâtului MJ la emiterea unui nou ordin prin care să-i fie stabilite drepturile în concordanța cu Legea nr. 153/2017 în sensul adăugării unui cuantum total al sporurilor de 30%, obligarea pârâtului MJ să aloce pârâtei DNP fondurile necesare plății drepturilor salariale restante stabilite conform acestei hotărâri, la care se adaugă rata inflației și dobânda legală, obligarea pârâtei DNP la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației, obligarea pârâtei DNP la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de fond a reținut că ulterior introducerii acțiunii în instanță a fost emis de către ministrul justiției Ordinul 2883/2018 care a recunosut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare. Astfel: OMJ nr. 2883/C/19.07.2018, prin care a fost majorată valoarea de referință sectorială pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, s-au acordat valori de referință sectoriale mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv s-a stabilit că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 personalul de probațiune beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON, în perioada 01.12.2015-31.12.2017 prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON, iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON; OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază reclamanta a fost stabilită în procent total de 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017. Ordinul Ministrului Justiției nr. 3396/C/30.08.2018 a fost emis în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, având în vedere Ordinul ministrului justiției nr. 2883/C/2018 referitor la stabilirea drepturilor salariale în raport de o valoare de referință sectorială majorată, astfel că s-a dispus ca începând cu data de 1.01.2018 personalul de probațiune menționat în anexe să beneficieze de drepturile salariale precizate în anexe (reclamanta este în anexa 337), aplicându-se corespunzător prevederile art. 4 din Ordinul nr. 2883/C/2018 privind modalitatea de plată a drepturilor salariale. S-au modificat corespunzător, în ceea ce o privește pe reclamantă, dispozițiile Ordinului ministrului justiției nr. 603/C/2018, prin care s-au stabilit începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale ale personalului de probațiune. În raport de aceste împrejurări, instanța de fond a respins capetele 1, 2 și 4 de cerere ca rămase fără obiect, a respins capetele de cerere 3 și 6 ca neîntemeiate și a obligat pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform Ordinului ministrului justiției nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective, reclamanta neformulând recurs. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin primul motiv de recurs se invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 9 alin. (2) și art. 22 pct. 6 C. proc. civ.). Sub acest aspect se arată că instanța de fond nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect vreo solicitare în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018, fiind învestită doar cu anularea (rectificarea) OMJ nr. 603/2018 din perspectiva majorării sporurilor. Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Din analiza hotărârii recurate, Înalta Curte constată că prima instanță nu a depășit limite învestirii, ci s-a pronunțat asupra petitelor astfel cum acestea au fost formulate, având în vedere că pretențiile privind obligarea recurentei-pârâte la plata diferențelor de drepturi, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective, au fost menționate în cererea de chemare în judecată. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta invocă faptul că prima instanță în mod greșit a dispus obligarea acesteia la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit celor două ordine atacate, întrucât nu s-a analizat fondul cauzei, pentru că dreptul fusese deja acordat, ca urmare a emiterii acestora. Or, chiar prin ordinele invocate s-au stabilit diferențele salariale datorate, potrivit solicitării reclamantei, prin urmare nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în condițiile în care s-a pronunțat asupra capetelor de cerere astfel cum au fost formulate, în limita învestirii, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte constată că într-adevăr, principalul capăt al cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin. Cu privire la acest capăt de cerere pârâtul a recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare și a emis Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/2018, și s-au stabilit noile drepturi salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probațiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018. Instanța de control judiciar constată că, prima instanță a reținut faptul că actul contestat nr. 603/C/2018 nu își mai produce efectele deoarece a fost înlocuit de Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, iar pretenția reclamantului de a-i fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor Legii - cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, a fost satisfăcută. În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către recurentul-pârât Ministerul Justiției a Ordinului nr. 3396/C/30.08.2018, prin care dispozițiile Ordinelor ministrului justiției nr. 603/C/2018, 746/C/2018, 605/C/2018 etc. au fost modificate în mod corespunzător sub aspectul recunoașterii dreptului de acordare a sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care poate beneficia personalul de probațiune, cu respectarea imperativului încadrării în limita de 30% stabilită prin art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017, mărimea procentuală a celorlalte sporuri urmând a fi modificată în mod corespunzător, cu încadrarea în limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare dintre acestea, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamant, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar privind emiterea unui alt ordin de salarizare a fost respinsă, în mod corect de prima instanță, ca rămasă fără obiect, reținându-se recunoașterea de către acest intimat-pârât a caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială, și asupra contravalorii sporurilor. Înalta Curte, văzând că ordinele în discuție au recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială, împărtășind opinia judecătorului fondului, observă că, prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportată la valorile de referință sectoriale cuvenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în înțelesul art. 1.531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii pârâtei fiind îndeplinite, critici cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1531 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) C. civ. referitor la actualizarea sumelor cuvenite reclamantului cu indicele de inflație și la acordarea dobânzilor legale neputând fi reținute. Prin urmare, reclamantul are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența dintre venitul pe care l-ar fi obținut și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015, pentru perioada anterioară lunii ianuarie 2018, recurenta-pârâtă nefăcând dovada îndeplinirii obligației de plată astfel cum a fost stabilită prin sentința recurată. Astfel, în mod corect a fost obligată pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale la această sumă. În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009. Prin urmare, în mod judicios, prima instanță a dispus obligarea la plata sumelor datorate actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.