ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1360/2023

Ședința publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.11.2020, reclamanta A. a formulat contestație împotriva rezoluției emise de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin care s-a dispus, în temeiul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respingerea plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare nr. 2193/A din data de 22 iulie 2020, emisă în Dosarul nr. x, înregistrată la Inspecția Judiciară sub nr. C20-1257 la data de 21.09.2020, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluțiilor Inspectorului judiciar și a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare dosarul nr. x, cu trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 698 din 27 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței și, după rejudecare, admiterea contestației.

În motivarea recursului, a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 7 din C. proc. civ. coroborat cu art. 28 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care consacră principiul supremației dreptului Uniunii Europene astfel cum acesta a fost interpretat prin Hotărârea Curții Europene de Justiție din 18 mai 2021.

A susținut recurenta că numirea inspectorului-șef în baza unui act normativ contrar dreptului Uniunii Europene atrage nulitatea numirii și, în consecință, actele confirmate sau emise de un astfel de organ administrativ sunt ineficiente, nefiind conforme cu legea. Sentința recurată a vizat controlul judecătoresc al actelor confirmate sau emise de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare. În consecință, a apreciat recurenta că acestea sunt lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat recurenta că motivarea sentinței nu răspunde la argumentele prezentate. Astfel, sentința nu cuprinde o motivare proprie, o argumentare temeinică asupra aspectelor și circumstanțelor săvârșirii abaterilor, astfel cum acestea sunt reflectate în cuprinsul sesizării. Sentința reproduce pasaje întregi din cuprinsul rezoluțiilor.

A menționat recurenta că sentința cuprinde fie reproducerea dispozițiilor normative incidente, fie dezlegări teoretice care reflectă un simplu dubiu cu privire la sensul unei norme de drept. Totodată, sentința recurată cuprinde argumente care se referă la aspecte formale, cu caracter teoretic, general valabile ale condițiilor procedurale și ale standardelor de probă privind verificarea unei sesizări adresate Inspecției, fără să reflecte analiza circumstanțelor concrete la care se referă sesizarea.

A mai arătat recurenta că sentința reflectă aprecieri judiciare privind dezlegări date în judecată de către magistrații împotriva căror s-a formulat sesizarea, deși astfel de dezlegări sunt străine naturii controlului judiciar instituit de lege prin care instanțele verifică activitatea de cercetare prealabilă a sesizărilor în materie disciplinară efectuate de inspecția judiciară.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurenta că este incidentă reglementarea prevăzută de art. 99 din Legea nr. 304/2004. Instanța este competentă să verifice dacă s-au făcut verificări complete, în situația concretă, dacă s-au respectat limitele verificărilor și dacă motivarea dată rezoluțiilor corespunde legii față de situația relevată de sesizare.

A menționat recurenta că legea nu permite aplicarea acestei reglementări pentru a se verifica dacă sunt sau nu întrunite, în concret, condițiile legale ale unei abateri disciplinare concrete, astfel cum se procedează în sentință.

În speță nu a fost imputată orice fel de tangență a prevederilor legale refuzate a fi aplicate în litigiul care s-a aflat pe rolul instanței, ci este vorba despre prevederi legale și dezlegări judiciare obligatorii date în procedura legală de unificare a practicii judiciare a căror observare nu permitea desființarea efectelor hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care recurentei i s-a recunoscut judiciar dreptul de proprietate.

A apreciat recurenta că se impunea o analiză riguroasă în care să fie luată în calcul de inspecție conduita concretă de refuz al exercitării corecte a atribuțiilor de serviciu prin neexaminarea apărărilor opuse în apel. Procedura efectiv urmată de inspectorul judiciar nu a fost corectă și completă, acesta s-a limitat la verificarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Sentința recurată a refuzat un control judecătoresc efectiv al actelor inspecției contestate, s-a refuzat verificarea și stabilirea caracterului complet/incomplet al procedurii efectiv urmate de inspecție în verificarea prealabilă sesizării.

În speță, sentința a validat situația în care inspectorul judiciar a făcut o cercetare a fondului sesizării, respectiv dacă sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare imputate, deși legea impune să se constate numai dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare.

A mai menționat recurenta că prevederile legale în materie impun un standard de probă specific etapei verificării prealabile a sesizării, care vizează numai o abordare de ansamblu a dovezilor atașate sau indicate în sesizare, și nu analiza și interpretarea în mod izolat, prin extragere din context, a elementelor probatorii care ar constitui elementele constitutive ale abaterilor imputate prin sesizare și încadrate într-un tipar legal prestabilit de către cel care face sesizarea.

Soluționarea contestației s-a efectuat având la bază premisa că pe calea sesizării Inspecției s-ar intenționa modificarea hotărârii judecătorești pronunțate prin săvârșirea abaterilor în discuție.

O astfel de premisă a raționamentului logico-juridic al instanței a determinat analiza și interpretarea în mod izolat, prin extragere din context, a elementelor probatorii care au stat la baza identificării de indicii de săvârșire a abaterilor disciplinare precizate atât în sesizare, cât și în contestație și a permis interpretarea incorectă a prevederilor de drept substanțial ce configurează indiciile de săvârșire a abaterilor definite de art. 99 lit. ș) și lit. t) din Legea nr. 304/2004.

A apreciat recurenta că, în speță, există un refuz nejustificat de aplicare a legislației publicate, ori a deciziilor ICCJ și CCR, prezumate legal ca fiind cunoscute de judecător.

Prevederile art. 99 lit. ș) și lit. t) din Legea nr. 304/2004 nu permit interpretarea potrivit căreia existența/inexistența încălcării îndatoririlor de serviciu ale magistraților trebuie să se verifice exclusiv prin controlul hotărârii care a finalizat judecata efectuată de cei reclamați.

A susținut recurenta că nu corespunde legii nici motivarea conform căreia pot face obiectul unei acțiuni disciplinare exclusiv acele aspecte exterioare hotărârilor judecătorești în care s-a săvârșit o greșeală gravă neîndoielnică și căreia îi lipsește cea mai slabă justificare fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale, astfel încât aspectele privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, deși nu sunt supuse controlului judiciar, nu pot fi verificate decât în raport de alte probe relevante, acte ale organelor de urmărire penală sau hotărâri judecătorești care să releve pretinsele încălcări ale legii.

A apreciat recurenta că sesizarea sa a fost examinată doar formal, deși a vizat răspunderea disciplinară a judecătorilor care au săvârșit abateri disciplinare evidente și că sentința recurată ignoră toate situațiile care nu au fost verificate de intimată și preia în considerente fragmente întregi din rezoluții sau din întâmpinare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a formulat contestație împotriva rezoluției emise de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin care s-a dispus, în temeiul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respingerea plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare nr. 2193/A din data de 22 iulie 2020, emisă în dosarul nr. x, înregistrată la Inspecția Judiciară sub nr. C20-1257 la data de 21.09.2020, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluțiilor Inspectorului judiciar și a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare dosarul nr. x, cu trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Soluționând cauza, Curtea de apel a respins contestația reclamantei ca neîntemeiată.

O primă critică a recurentei privește faptul că, în opinia sa, s-au încălcat dispozițiile art. 7 din C. proc. civ. coroborat cu art. 28 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care consacră principiul supremației dreptului Uniunii Europene astfel cum acesta a fost interpretat prin Hotărârea Curții Europene de Justiție din 18 mai 2021. Astfel, a menționat recurenta că numirea inspectorului-șef în baza unui act normativ contrar dreptului Uniunii Europene atrage nulitatea numirii și, în consecință, actele confirmate sau emise de un astfel de organ administrativ sunt ineficiente, nefiind conforme cu legea. Cum sentința recurată a vizat controlul judecătoresc al actelor confirmate sau emise de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, a apreciat recurenta că acestea sunt lovite de nulitate absolută.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține, că, în considerarea Hotărârii CJUE din 18 mai 2021, pronunțate în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la interpretarea art. II din O.U.G. nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv dacă se poate aprecia că această procedură este de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și procurorilor sau de control politic al acestei activități. În subsidiar, în cazul în care răspunsul la prima întrebare era afirmativ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost întrebat dacă reglementarea supusă analizei a fost de natură să afecteze legalitatea actelor emise în perioada interimatului.

Prin Decizia nr. 15 din 14 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "Dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități".

În considerentele deciziei menționate s-a reținut: (i) "fără a constata neconcordanța Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene, CJUE a decis că, în cele din urmă, «revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente ale contextului de fapt și de drept național, dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal a avut ca efect să confere guvernului național o competență directă de numire în aceste funcții și dacă a putut da naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități» (paragraful 206 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021)" (par. 48 din decizie); (ii) "contextul situațiilor de fapt și de drept care au condus la adoptarea ordonanței de urgență relevă, pe de o parte, existența unui vid legislativ în privința interimatului funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare, iar, pe de altă parte, o ipoteză particulară fără corespondent legal, în care vacantarea celor două funcții de conducere la 1 septembrie 2018, generată de imposibilitatea de finalizare a concursului pentru ocuparea funcțiilor în termenul legal din cauza unor proceduri judiciare referitoare la regulamentul de concurs, nu își găsea rezolvare normativă." (par. 58 din decizie); (iii) "ipoteza «încălcării procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național», la care a făcut trimitere CJUE atunci când a furnizat elementele de interpretare a dreptului Uniunii Europene în raport cu care să fie evaluate efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, nu se regăsește în contextul legislativ existent la momentul adoptării acestui act normativ" (par. 61 din decizie); (iv) "atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât și în jurisprudența sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situații de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanța europeană (paragraful 203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condițiilor de fond și de procedură în care se realizează numirile respective. Însă, chiar și în aceste condiții, se impune a fi subliniat faptul că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare. Acest act normativ nu conține dispoziții propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcțiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae", "este evident că legiuitorul delegat a urmărit completarea cadrului normativ existent cu norme cu aplicabilitate generală și permanentă, iar nu doar la acel moment. Drept urmare, soluția normativă introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 se regăsește în prezent în fondul activ al legislației, constituind forma actuală a art. 67 din Legea nr. 317/2004." (par. 66-67 și 69 din decizie); (v) "dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu produc un alt efect decât cel pe care l-ar fi produs, în absența lor, dispozițiile art. I din ordonanța de urgență, context în care este superfluu a se discuta despre potențialul risc de a conferi Guvernului competența de numire directă în funcțiile de conducere vacante la data intrării lor în vigoare" (par. 74 din decizie); (vi) "nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 ar conferi sau ar fi conferit la momentul respectiv Guvernului competența directă de numire în funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare" (par. 75 din decizie); (vii) "În privința celui de-al doilea standard probatoriu instituit de CJUE referitor la îndoiala legitimă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că împrejurările în care au fost adoptate prevederile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 reprezintă situații obiective excepționale, ce nu pot fi privite ca elemente care să poată reliefa conduita sau intenția Guvernului de a-și aroga, prin adoptarea ordonanței de urgență, competența de numire directă în funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare de o manieră care «să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități" (paragraful 200 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021)» (par. 76 din decizie); (viii) "un asemenea potențial risc nu poate fi luat în discuție în condițiile în care aceeași persoană, numită inițial de CSM, a exercitat funcția de conducere până la momentul vacantării (1 septembrie 2018) și a fost numită ulterior în funcție de CSM în urma concursului organizat și desfășurat în temeiul art. 67 alin. (1)-(3) din Legea nr. 317/2004. Așadar, soluția normativă adoptată a urmărit ca interimatul să fie asigurat de către persoane care au dat dovada competenței profesionale și manageriale, exercitând deja funcțiile respective, având o cunoaștere aprofundată a activității Inspecției Judiciare și susținând un concurs, atât la momentul numirii inițiale, cât și la momentul reînvestirii pentru un nou mandat, în condițiile legii" (par. 83 din decizie); (ix) "se cuvine a fi luat în considerare și faptul că, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în funcția de inspector-șef al Inspecției Judiciare nu poate fi numit decât un judecător, a cărui întreagă carieră profesională este girată de CSM, garantul independenței justiției, conform art. 133 alin. (1) din Constituție, și singura instituție cu competențe în numirea, promovarea, transferul și sancționarea judecătorilor, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituție, ceea ce înseamnă că persoana respectivă răspunde exigențelor specifice corpului magistraților, prezentând garanțiile de imparțialitate și independență în exercitarea funcției. Astfel, deși este necontestat faptul că interimatul celor două funcții de conducere a fost exercitat în temeiul dispozițiilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, Executivul nu a avut nicio implicare în selectarea sau numirea persoanelor care au asigurat interimatul, motiv pentru care nu se poate reține incidența ipotezei avute în vedere de CJUE la paragraful 202 din Hotărârea din 18 mai 2021. Ca urmare, nu se poate vorbi despre o numire într-o funcție de conducere efectuată direct de puterea executivă, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de lege, ci de adoptarea unui act normativ, în baza unei abilitări constituționale, în considerarea unor situații extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată" (par. 87-89 din decizie).

În consecință, susținerile recurentei cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că motivarea sentinței nu răspunde la argumentele prezentate. Astfel, a susținut că sentința nu cuprinde o motivare proprie, o argumentare temeinică asupra aspectelor și circumstanțelor săvârșirii abaterilor, astfel cum acestea sunt reflectate în cuprinsul sesizării; sentința reproduce pasaje întregi din cuprinsul rezoluțiilor și cuprinde fie reproducerea dispozițiilor normative incidente, fie dezlegări teoretice care reflectă un simplu dubiu cu privire la sensul unei norme de drept. Totodată, a arătat recurenta că sentința recurată cuprinde argumente care se referă la aspecte formale, cu caracter teoretic, general valabile ale condițiilor procedurale și ale standardelor de probă privind verificarea unei sesizări adresate Inspecției, fără să reflecte analiza circumstanțelor concrete la care se referă sesizarea. În opinia recurentei, sentința cuprinde aprecieri judiciare privind dezlegări date în judecată de către magistrații împotriva căror s-a formulat sesizarea, deși astfel de dezlegări sunt străine naturii controlului judiciar instituit de lege prin care instanțele verifică activitatea de cercetare prealabilă a sesizărilor în materie disciplinară efectuate de inspecția judiciară.

Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Astfel, faptul că prima instanță nu a răspuns punctual la fiecare susținere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanțe a interpretării date de reclamantă dispozițiilor legale apreciate de acesta ca fiind incidente în cauză nu este de natură să ducă la concluzia că sentința nu este motivată corespunzător.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanța de fond nu echivalează cu lipsa de raționament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Susținerile recurentei în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât prima instanță a preluat argumentele pârâtei sunt nefondate, dat fiind faptul că preluarea de către instanță a unora dintre argumentele unei părți pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate, de vreme ce, în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății.

În fine, constată instanța de control judiciar că în cauză nu se identifică nici motive străine de natura pricinii, instanța aplicând dispozițiile legale incidente situaței de fapt deduse judecății.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod temeinic și legal că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau din gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În acest context, în mod corect a apreciat prima instanță că petiționara a criticat de fapt soluția instanței de apel, or, cum s-a reținut în mod corect de către inspectorul judiciar, incidența normelor legale și aplicabilitatea lor la situația de fapt dedusă judecății reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente, atribut esențial al judecătorilor învestiți cu soluționarea litigiului și a activității de judecată propriu-zisă.

În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare fiind, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate, în concret fiind invocate aspecte privind:

- faptul că cei doi magistrați au nesocotit principiul disponibilității în procesul civil în sensul că nu s-au pronunțat asupra a ceea ce au cerut reclamanții apelanți, în sensul anulării art. 3 din Dispoziția nr. 3925/17.11.2017, emisă de Primar și obligării Primarului să emită o nouă dispoziție prin care să admită Notificarea nr. x/11.02.2002 înregistrată la Primăria Constanta; din dispozitivul Deciziei nr. 137/C/14 noiembrie 2019 rezultă că instanța de apel a anulat și art. 2 din Dispoziția Primarului, anulare care nu are nici un corespondent în considerentele deciziei pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția. S-a sustinut de parte că instanța de apel a acordat apelanților ceea ce nu au cerut, vătămând grav interesele legitime ale reclamantei și efectele executorii ale sentinței civile nr. 1229/24.11.2009; prin constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite cu cota de 3/8 din imobilul situat în Constanța, str. x, proprietate a reclamantei A., instanța a acordat apelanților ce nu au cerut, lezând grav dreptul tutelar al reclamantei, înscris în cartea funciară;

- faptul că persoanele reclamante din procesul invocat și-au întemeiat contestația pe dispozițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013 ce instituiau un termen de decădere de 120 de zile, ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională statuând că termenul de 120 de zile este rezonabil având în vedere scopul său (Decizia nr. 252/07.04.2015);

- faptul că instanța de apel a omis cu știință să se pronunțe asupra decăderii reclamanților din acest drept si asupra efectului executoriu al sentinței civile nr. 1229/24.11.2009, având în vedere că imobilul fusese scos din inventarul centralizat al patrimoniului privat al Municipiului Constanța și dreptul de proprietate al reclamantei fusese înscris în evidențele de carte funciară.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar subliniază că hotărârile judecătorești sunt supuse controlului judiciar exercitat de către instanțele judecătorești, neputând fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale, pentru a se substitui în activitatea jurisdicțională, care aparține instanțelor judecătorești, evaluarea actelor, probelor și stabilirea soluției neputându-se realiza în afara controlului judecătoresc, care oferă toate garanțiile procesuale (drepturi procesuale, apărare, contradictorialitate etc.) tuturor părților din procesul judiciar.

Măsurile de supraveghere realizate de Inspecția Judiciară pot fi considerate admisibile în mod excepțional, numai dacă este vorba de o greșeală neîndoielnică, evidentă, căreia îi lipsește chiar și cea mai slabă justificare, cu alte cuvinte, să existe un element de rea-credință sau de gravă neglijență, susținut de deturnarea scopului în vederea căruia au fost edictate legile sau bazat pe elemente dolosive, iar nu să se rezume la un simplu act al expunerii unor argumente, dedus din modul de interpretare și de aplicare a legii.

Adoptarea unor soluții de către judecători pe baza interpretării probelor și aplicării dispozițiilor legale incidente, în lipsa unei alte exteriorizări a voinței acestora prin care să urmărească vătămarea intereselor legale ale vreuneia dintre părți, nu poate fi asimilată cu o faptă ilicită și implicit, nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară.

Instanța de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reținut în mod corect că Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, aceasta privește nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

Recurenta a apreciat că, în speță, există un refuz nejustificat de aplicare a legislației publicate, ori a deciziilor ICCJ și CCR, prezumate legal ca fiind cunoscute de judecător.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că această abatere nu poate fi interpretată extensiv, ci trebuie limitată la obiectul cererii petiționarei de constatare a încălcării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007 în mod expres și limitativ, prin raportare la considerentele soluției instanței.

În raport de acestea, în mod corect s-a apreciat că inspectorul judiciar a efectuat verificări față de cele susținute de petiționară, cu respectarea competențelor acestei autorități, reținând justificat că instanța de apel a interpretat prevederile Legii nr. 10/2001 prin raportare la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv a Deciziei XX/2007, Legea nr. 10/2001 fiind aplicabilă speței întrucât erau deduse judecății notificările distincte efectuate de parți în baza acestei legi.

Totodată, instanța de apel a avut în vedere Decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție în sensul:

"Referitor la aceste apărări, așa cum s-a arătat anterior, într-adevăr, în materia Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile dispozițiile unanimității ceea ce înseamnă că nici reclamanții de față și nici pârâta (în situația în care ambele părți formulaseră notificări diferite) nu aveau obligația de a formula împreună o eventuală contestație sau o cerere de soluționare pe fond a notificării în considerarea Deciziei XX din 19.03.2017 pronunțate de Înaltă Curte de Casație si Justiție - Secții Unite."

Cu privire la susținerea recurentei-reclamante că judecătorii care au compus completul de apel ar fi încălcat Decizia Curții Constituționale nr. 252/07.04.2015, instanța de control judiciar apreciază că nu poate fi reținută, întrucât excepția tardivității acțiunii fusese respinsă de prima instanță prin încheierea pronunțată la data de 12.10.2018, încheiere ce nu a fost apelată de niciuna dintre parți, deci a intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel era ținută să se pronunțe in limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

În acest context, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă care vizează nemulțumirea acesteia cu privire la refuzul magistraților de a aplica, în soluționarea dosarului civil nr. x/2017, a unor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României.

În concluzie, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 698 din 27 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 698 din 27 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 martie 2023.