ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2502/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului șef (număr de lucrare C19-2099/27.06.2019) și a rezoluției nr. 949 A/08.04.2019 de clasare, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, precum și cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1175 din 18 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că s-au încălcat dispozițiile art. 10, art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, coroborat cu dispozițiile art. 94, art. 101, art. 103, art. 104 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin HCSM nr. 1375/2015.

În concret, a criticat faptul că, începând cu data de 20.10.2019, în cauză s-au schimbat 4 judecători, că nu cunoaște care este completul căruia i-a fost repartizat inițial dosarul, că există o hotărâre de desființare a completului C 19 fond, fără o motivare obiectivă, că nu există acte legale de schimbare a judecătorului/judecătorilor care au primit dosarul inițial, în mod aleatoriu; că nu s-a respectat principiul continuității.

Cu referire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., a invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 69, art. 269 C. proc. pen., art. 6&1 CEDO, art. 14 alin. (6) C. proc. civ. și dreptul la apărare.

În esență, crtiticile au vizat lipsa de motivare a hotărârii, susținând că nu au fost analizate cele trei elemente invocate, respectiv: - nemotivarea în fapt și în drept a ordonanței procurorului de respingere a cererii de recuzare; - rezolvarea cererii de recuzare peste termenul legal; - cercetarea penală peste limitele termenului rezonabil. În opinia recurentului-reclamant, sentința este nelegală, pentru că nu stabilește pentru primul element sesizat dacă există fapta, pentru a doua situație nu este examinat textul legal aplicabil, iar al treilea element a fost total omis de la examinare.

În mod greșit s-a reținut că a criticat raționamentul logico-juridic al procurorului, ceea ce a criticat de fapt este nemotivarea în fapt și în drept a ordonanței în care trebuia să fie utilizat un asemenea raționament.

În ceea ce privește latura subiectivă a problemei disciplinare a arătat că aceasta nu poate fi discutată până nu se stabilește dacă există sau nu fapta. Atât inspecția judiciară, cât și judecătorul fondului s-au legat de latura subiectivă fără să stabilească dacă există fapta și acest aspect nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.

S-a mai criticat faptul că motivarea judecătorului primei instanțe care se referă la modul de aplicare al art. 69 coroborat cu dispozițiile art. 269 C. proc. civ. este greșită, fiind copiată din actele atacate (rezoluțiile Inspecției Judiciare).

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 269 C. proc. pen. și că s-a interpretat greșit art. 69 raportat la art. 269 C. proc. pen. și art. 14 C. proc. civ.

În concret, a susținut că dispozițiile art. 269 C. proc. pen. nu au fost respectate, motivarea instanței este total inexistentă cu privire la acest aspect care nu a fost examinat, nici de inspecție și nici de judecătorul care a motivat sentința atacată, deși erau clar expuse în toate actele de sesizare. La fel este și situația dispozițiilor art. 8 din C. proc. pen. cu privire la rezonabilitatea termenului de efectuare a cercetării penale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciră a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a procurorului B., pentru comiterea abateriilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) și r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 949 A/08.04.2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, nefiind conturate indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) și r) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția nr. C19-2099/27.06.2019 emisă de inspectorul șef.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 949 A/08.04.2019 și a rezoluției inspectorului șef nr. C19-2099/27.06.2019, cererea fiind respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată.

Primul motiv de nelegalitate invocat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea hotărârii se poate cere:

"dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii".

Înalta Curte constată că prima teză a acestui articol, care prevede situația când hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului nu este incidentă în cauză. În acest sens, se reține faptul că dezbaterea pe fond a procesului a avut loc în ședința publică din 18.11.2020, la care a participat doamna judecător C., aceasta fiind și magistratul care a pronunțat, la același termen de judecată, hotărârea civilă nr. 1175 care face obiectul prezentului recursului.

Nici cea de-a doua teză a articolului anterior menționat, respectiv dacă hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, nu se regăsește în speță, cauza fiind soluționată de un complet legal investit. Astfel, la dosarul primei instanțe se află atașat procesul-verbal din data de 04.09.2020 prin care, având în vedere Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel București nr. 382/01.09.2020, s-a dispus desființarea Completului 19 Fond, dosarul fiind repartizat prin sistemul ciclic Completului 14 Fond, pentru continuarea judecății, conform dispozițiilor art. 104 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Pentru aceste considerente, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că există acte legale de schimbare a completului care a primit dosarul inițial (procesul-verbal din 04.09.2020 aflat la fila x care a avut la bază Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel București nr. 382/01.09.2020), că există motive obiective care au dus la schimbarea completului inițial (desființarea acestuia) și că s-a respectat principiul continuității.

Criticile de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. sunt, în mare parte, similare, astfel că, Înalta Curte le va structura și le va analiza în funcție de legătura lor logică.

În concret, s-a invocat o nemotivare/o motivare insuficientă a sentinței atacate susținându-se că nu au fost analizate cele trei elemente invocate, respectiv: - nemotivarea în fapt și în drept a ordonanței procurorului de respingere a cererii de recuzare; - rezolvarea cererii de recuzare peste termenul legal; - cercetarea penală peste limitele termenului rezonabil.

În opinia recurentului-reclamant, sentința este nelegală, pentru că nu stabilește pentru primul element sesizat dacă există fapta, pentru a doua situație nu este examinat textul legal aplicabil, iar al treilea element a fost total omis de la examinare.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a mai criticat de către recurentul-reclamant faptul că motivarea judecătorului primei instanțe care se referă la modul de aplicare al art. 69 coroborat cu dispozițiile art. 269 C. proc. civ. este greșită, fiind copiată din actele atacate (rezoluțiile Inspecției Judiciare).

Înalta Curte nu poate primi nici această critică, faptul că judecătorul instanței de fond și-a însușit punctul de vedere/argumentația intimatei-pârâte cu privire la modul de aplicare al art. 69 coroborat cu dispozițiile art. 269 C. proc. civ. nu este un motiv de nelegalitate a sentinței câtă vreme soluția pronunțată în dispozitiv a fost explicată, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a invocat încălcarea dreptului la apărare, motivat de faptul că judecătorul fondului și inspecția judiciară au analizat latura subiectivă a problemei disciplinare fără să stabilească dacă există fapta, acest aspect nefiind pus în discuția contradictorie a părților.

Contrar acestor susțineri, inspecția judiciară, a stabilit prin cele două rezoluții, că nu există indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) și r) din Legea nr. 303/2004, prima instanță confirmând legalitatea actelor administrative contestate în cauză. Cu alte cuvinte, s-a stabilit în mod neechivoc, că nu există fapta/faptele invocate prin sesizare, de natură să atragă răspunderea administrativă a procurorului de caz.

Față de argumentele prezentate anterior, Înalta Curte constată că, în speță, nu se poate reține că a fost încălcat dreptul la apărare, astfel cum este reglementat de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., câtă vreme recurentul-reclamant a avut cunoștiință de conținutul rezoluțiilor inspecției judiciare, le-a atacat în instanță și a putut discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului. Faptul că, în considerentele hotărârii, s-a făcut referit la aspectul laturii subiective al faptei și s-a analizat dacă acesta este întrunită în cauză, ține de modul în care judecătorul fondului a înțeles să-și structureze motivarea soluției, ceea ce nu poate fi pus în discuția contradictorie a părților, așa cum susține recurentul-reclamant.

În analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în esență, a reluat susținerile din sesizare și plângere, fiind nemulțumit de soluția de clasare precum și de cea de respingere a plângerii.

În concret, recurentul este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) și r) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl privește pe magistratul procuror ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Astfel fiind, în mod corect inspectorul de caz, în soluționarea sesizării, a efectuat verificări în raport de susținerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. t) și r) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. t) "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni";

lit. r) "neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.

" (1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Or, în cauza de față, în mod corect instanța de fond a apreciat că, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a acestor abateri, în condițiile prezentate.

Criticile formulate de recurentul-reclamant prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare au vizat modul de întocmire și motivare a ordonanței din 04.12.2018 emisă de procuror în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, prin care a fost soluționată cererea de recuzare a organului de cercetare penală, precum și termenul în care a fost soluționată această cerere. În concret, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 69 C. proc. pen. și, respectiv, interpretarea greșită a art. 69 raportat la art. 269 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor 69 C. proc. pen.:

"(1) Asupra abținerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunță procurorul care supraveghează urmărirea penală.

(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.

(3) Procurorul soluționează abținerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac."

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a procurorului în legătură cu modul de soluționare a cererii de recuzare, și că nu poate fi pusă în discuție legalitatea și temeinicia ordonanței de respingere din 04.12.2018, prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecția Judiciară, câtă vreme această ordonanță nu este supusă niciunei căi de atac.

Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile (inclusiv cele de abținere/recuzare), excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentului-reclamant privind nerespectarea de către procuror a termenului de soluționare a cererii de recuzare. Din verificările prealabile efectuate a rezultat că cererea a fost predată de poștă parchetului la data de 29.11.2018, ora 12:00. Ziua de 30.11.2018 a fost declarată liberă (Sfântul Andrei), iar zilele de 1 și 2.12.2018, sâmbătă și duminică au fost libere, cererea fiind repartizată procurorului în data de 03.12.2018 și soluționată la data de 04.12.2018.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1175 din 18 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.