ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1281/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.10.2019, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Cabinet Individual de Insolvență A., în calitate de administrator judiciar al societății B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 279/16.07.2019 emise de A.N.A.F - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, de respingere a contestației administrative înregistrate sub nr. x/09.07.2019 formulate împotriva obligațiilor fiscale stabilite suplimentar în sarcina B. S.R.L. în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/19.06.2015 și prin Decizia de impunere nr. x/22.06.2015 și în consecință, admiterea contestației administrative nr. ASLP 1748/09.07.2019, în sensul anularii/desființării totale a documentelor contestate.

La data de 21.09.2020, C. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei, solicitând anularea Deciziei nr. 279/16.07.2019 prin care a fost respinsă ca tardivă contestația administrativă formulată de administratorul judiciar împotriva Raportului de inspecție fiscală și Deciziei de impunere.

Prin încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2020, instanța de fond a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, emitenta deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală contestate.

La termenul de judecată din data de 18 martie 2021, Curtea de Apel Constanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantului, formulată de intervenientul C..

Prin sentința civilă nr. 66 din data de 1 aprilie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal promovată de către reclamantul C.I.I. A., în calitate de administrator judiciar al societății B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, ca nefondată.

Totodată, a respins și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C., în interesul reclamantului.

Împotriva sentinței civile nr. 66 din data de 1 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L și intervenientul C., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii în parte a acțiunii și a cererii de intervenție accesorie în sensul anulării Deciziei nr. 279/2019 și trimiterii cauzei la organul fiscal în vederea soluționării în fond a plângerii prealabile.

3.1. Recursul declarat de reclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L

În susținerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că sentința recurata este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurentului-reclamant, prima instanță a reținut o situație de fapt legată de controlul fiscal la care a fost supusă societatea B. în anul 2015, într-o interpretare proprie care nu era conformă cu realitatea, preluând susținerile intimatelor în sensul că, în urma încercării de comunicare prin poștă, plicul s-ar fi întors cu mențiunea "lipsă domiciliu", contrar dovezilor atașate la dosar, de unde rezultă că plicul respectiv purta mențiunea "societate desființată".

Recurentul-reclamant a mai arătat că nu a fost legală comunicarea prin publicitate, întrucât la momentul restituirii plicului, organul fiscal avea obligația să facă demersuri pentru a afla starea societății. Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat desființată, citarea prin publicitate nu își avea rostul, iar dacă se constata că societatea este în ființă, procedura de comunicare prin poștă trebuia reluată, or, la dosarul cauzei nu există nicio dovada a unui demers al autorității fiscale în acest sens.

Totodată, a apreciat că procedura de comunicare a fost viciată pentru următoarele considerente:

- scrisul de pe cele două fețe ale confirmării de primire este complet diferit, adresa este incompletă, nefiind menționat numărul camerei;

- nu există nicio ștampilă de confirmare (nici cu data depunerii, nici stampila poștei), astfel că nu există nicio dovadă că acel formular de confirmare de primire ar fi fost efectiv folosit;

- din anunțul individual depus la dosar, lipsește CUI-ul societății, fapt ce contravine Ordinului MFP nr. 94/2006 și este trecută greșit data deciziei de impunere, 29.06.2015, deși decizia avea numărul F-CT 565 din data de 19.06.2015 (7200/22.06.2015). Orice dubiu trebuie să profite debitoarei, conform principiului de drept binecunoscut și, în plus, erorile de redactare creează o impresie puternică de întocmire a actelor ulterior, pro causa.

- adresa de înaintare a anunțului în vederea afișării a fost emisă la data de 13.06.2015, deși actele administrative au fost încheiate la data de 19.06.2015;

- nu există un proces-verbal care să ateste efectuarea afișării pe site și la sediul emitentului, astfel cum impune Ordinul 94/2006 și din care să rezulte data retragerii anunțului și adresa web la care a fost afișat acesta;

- la dosar a fost depus un raport privind societatea B. S.R.L., nedatat, din care rezultă că societatea și-a mutat sediul abia prin Hotărârea AGA din octombrie 2015, înregistrată la O.R.C. în decembrie 2015 - astfel cum rezultă din Certificatul ORC aflat la dosar (până atunci sediul fiind în Valu lui Traian, str. x, camera 2).

Toate acestea reprezintă dovezi ca procedura de citare nu a fost legal efectuată, fiind încălcate prevederile art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

Totodată, consideră că instanța de fond a încălcat principiul "in dubio pro reo", aplicabil și în materia comunicării actelor administrativ fiscale.

Prin decizia civilă nr. 1502/30.11.2006, Curtea de Apel București a statuat că sarcina de a se asigura că există o dovadă de comunicare, cu dată certă, revine emitentului actului, nu destinatarului, iar în cazul în care emitentul nu a făcut această dovada, dubiul astfel existent profită debitorului, conform principiului "in dubio pro reo".

Prima instanță a reținut că "faptul că pe înscrisul ce reprezintă copia plicului de întoarcere a comunicării la organul fiscal există mențiunea «societate desființată», nu înlătura cele consemnate în cuprinsul deciziei de respingere a contestației, în sensul că mențiunea «lipsa domiciliu » este posibil să fi existat pe un alt document ce nu a mai putut fi prezentat". Instanța nu a făcut însă nicio dovadă în acest sens, înlăturând singura dovadă, a plicului, doar pe baza unor simple susțineri ale A.N.A.F.

Date fiind consecințele pecuniare importante pe care le au aceste acte, Curtea

Constituțională a statuat că în cazul comunicării unor astfel de acte către contribuabil se impune probarea dincolo de orice îndoială rezonabilă a împrejurării că organul fiscal și organul poștal au făcut toate demersurile pentru a se asigura înștiințarea contribuabilului cu privire la actul fiscal. Or, organul fiscal nu a făcut demersuri în acest sens, respectiv nu a reluat procedura de comunicare.

Comunicarea prin poștă are un caracter subsidiar și nu poate suplini nelegalitatea comunicării actului prin poștă, la sediul contribuabilului. Instanța de fond trebuia să analizeze în ce măsura intimatele au făcut dovada imposibilității reale de comunicare prin poștă a actelor administrative.

Mai mult decât atât, instanța de fond a reținut numeroase erori și neconcordanțe ce reprezintă vicii ale procedurii de citare prin publicitate care ar fi trebuit să-i profite debitoarei, însă a considerat că nu sunt suficiente pentru a afecta legalitatea comunicării.

Potrivit art. 45 alin. (2) Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat în acord cu prevederile art. 44 din același act normativ, nu îi este opozabil contribuabilului și nu produce niciun efect juridic, astfel încât singura comunicare valabilă rămâne cea din 15.04.2019, în raport de care contestația administrativă a fost depusă cu respectarea termenului prevăzut de lege.

În condițiile în care organul fiscal nu a făcut dovada comunicării legale prin poștă a actului administrativ fiscal, nu poate acoperi o astfel de neregulă prin utilizarea subsecventă a procedurii de comunicare prin publicitate fără a face în prealabil toate demersurile necesare pentru a obține confirmarea primirii de către destinatarul corespondenței, respectiv comunicarea personală a actului către destinatar. Adăugând la aceste argumente si viciile procedurii de comunicare prin publicitate, recurentul consideră ca societății B. nu i s-au comunicat legal Raportul de inspecție fiscala și Decizia de impunere și, astfel, nu se poate reține tardivitatea contestării acesteia.

3.2. Recursul declarat de intervenientul C.

Recurentul-intervenient a susținut, în esență, că sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, a arătat că, criticile sale de nelegalitate vizează exclusiv procedura de comunicare a actului administrativ fiscal, respectiv termenul de formulare a contestației, nu și fondul acesteia, instanța de fond reținând corect, în raport de prevederile O.G. nr. 92/2003 că nu poate proceda la soluționarea în fond a contestației, dat fiind faptul că aceasta a fost respinsă ca tardivă de către organul fiscal.

În susținerea recursului, recurentul-intervenient a arătat că instanța de fond a reținut o situație de fapt bazată de împrejurări neconforme cu realitatea, ignorând apărările acestuia prin care a susținut că nu a avut cunoștință de controlul fiscal desfășurat în anul 2015 la societatea B.. În acest sens, a arătat că nu există nicio dovadă de convocare a societății, prin administrator, pentru prezentarea documentelor contabile și efectuarea controlului din anul 2015, nicio dovadă de deplasare la sediul societății în scopul controlului, ci doar se menționează in RIF discuții telefonice și adrese din anul 2014 care sunt irelevante, câtă vreme sunt anterioare însăși emiterii ordinului de control.

Mai mult decât atât, instanța de fond a preluat susținerile intimatelor în sensul că, în urma încercării de comunicare prin poștă, plicul s-ar fi întors cu mențiunea "lipsă domiciliu" contrar dovezilor aflate la dosar, deși, în realitate, plicul poartă mențiunea "societatea desființată", ceea ce produce alte consecințe în procedura de comunicare.

În continuare, a arătat că procedura de comunicare prin publicitate nu este legală întrucât plicul s-a întors cu mențiuni nereale ("societate desființată"), iar organul fiscal nu a făcut niciun demers pentru a verifica această informație sau pentru a reface procedura de comunicare; scrisul de pe cele două fețe ale confirmării era diferit; adresa era incompletă și nu există nicio ștampilă care să ateste că acel formular de confirmare de primire ar fi fost efectiv folosit.

De asemenea, a mai invocat și faptul că, în anunțul individual depus la dosar nu era menționat CUI-ul societății, era greșită data deciziei de impunere, adresa de înaintare a anunțului în vederea afișării era anterioară emiterii actelor administrative, nu există un proces-verbal care să ateste efectuarea afișării pe site și al sediul emitentului conform Ordinului nr. 94/2006, la dosar a fost depus un raport nedatat, din care rezultă că societatea și-a mutat sediul abia prin Hotărârea AGA din octombrie 2015, înregistrata la ORC in decembrie 2015, ulterior efectuării procedurii de comunicare.

Instanța de fond nu a ținut cont de niciunul din aceste motive, care, dacă nu dovedesc cu prisosința viciile comunicării, cel puțin induc un dubiu puternic cu privire la legalitatea procedurii de comunicare, refuzând în mod nelegal să le dea eficiență juridică, deși Curtea Constituțională a statuat că este apanajul exclusiv al instanțelor judecătorești constatarea folosirii abuzive a comunicării prin publicitate a actelor administrative.

În speță, a fost încălcat și principiul "in dubio pro reo", care este un principiu complementar prezumției de nevinovăție și care se aplică și în materia comunicării actelor administrativ fiscale, astfel cum s-a reținut în mod constant în practica judiciară a instanțelor.

Prima instanța a reținut în mod eronat că citația s-a întors cu mențiunea "lipsă domiciliu" și a înlăturat singura probă în acest sens, plicul, pe baza unor simple afirmații ale părților adverse, nedovedite. În opinia sa, indicarea pe dovada de comunicare a unui motiv nereal pentru imposibilitatea de comunicare prin poștă echivalează cu lipsa oricărui motiv, intimatele nefăcând niciun demers pentru a afla starea societății.

Referitor la mențiunile care trebuie să însoțească anunțul, recurentul-intervenient a susținut că instanța a ignorat prevederile Ordinului MFP nr. 94/2006- Anexa 2, pt. 8.

Conform art. 45 alin. (2) Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului și nu produce niciun efect juridic, astfel încât singura comunicare valabilă rămâne cea din 15.04.2019, față de care contestația administrativă a fost depusă în termenul prevăzut de lege.

În concluzie, întrucât societății B. nu i s-au comunicat legal Raportul de inspecție fiscală și Decizia de impunere, nu se poate reține tardivitatea contestării acesteia de către reclamant.

Intimatele-pârâte D.G.R.F.P. Galați- A.J.F.P. Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală au înregistrat la dosarul cauzei întâmpinări, în cuprinsul cărora au solicitat respingerea recursurilor deduse judecății, ca nefondate.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererilor de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant C.I.I. A., în calitate de administrator judiciar al societății B. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anulare a Deciziei de soluționare a contestației administrativ fiscale nr. 279/16.07.2019 emisă de A.N.A.F.-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care autoritatea pârâtă a respins contestația înregistrată sub nr. x/09.07.2019, ca tardivă.

În limitele învestirii, respectiv doar cu privire la corecta soluționare a contestației, fără cercetarea fondului acesteia, prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată, motiv pentru care a respins acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.

Împotriva sentinței instanței de fond, au declarat recurs, reclamantul CII A. și intervenientul C., invocând, în esență, neîndeplinirea de către organele fiscale a demersurilor necesare efectuării procedurii de comunicare a deciziei de impunere la sediul societății B. S.R.L. și prin publicitate, în acord cu dispozițiile legale incidente.

Având în vedere că motivele de nelegalitate expuse de reclamant și de către intervenient sunt similare, Înalta Curte le va analiza printr-un singur rând de considerente. Trebuie subliniat însă că prezenta decizie se bazează pe considerente referitoare exclusiv la procedura de comunicare a actelor administrative fiscale, fără să analizeze alte aspecte, care privesc fondul contestației administrative.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 44 alin. (2), (2

2

) și (3) din O.G. nr. 92/2003 (forma în vigoare la data emiterii actelor contestate):

(2) Actul administrativ fiscal se comunică prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(2

2

) În cazul în care comunicarea actului administrativ fiscal nu a fost posibilă potrivit alin. (2

1

), aceasta se realizează prin publicitate.

(3) Comunicarea prin publicitate se face prin afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afișarea se face, concomitent, la sediul acestora și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului județean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului."

Prin Decizia nr. 536/2011, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul a prevăzut că actele administrative fiscale pot fi comunicate prin publicitate și în cazul în care domiciliul contribuabilului este cunoscut. În acest caz, însă, trebuie ca, anterior recurgerii la această modalitate, să fi fost respectată cu strictețe ordinea prevăzută în art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât comunicarea prin publicitate să reprezinte doar o modalitate ultimă și subsidiară. Curtea Constituțională a reținut că în mod evident intenția legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menționată în text, obligația organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2).

Așadar, în cazul actelor administrative fiscale, este posibilă comunicarea prin publicitate numai dacă comunicarea nu s-a putut realiza prin celelalte modalități prevăzute de textul amintit.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că pârâta a procedat la comunicarea raportului de inspecție fiscală nr. x/19.06.2015 și a deciziei de impunere nr. x/22.06.2015 în condițiile art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 1 iulie 2015.

Comunicarea s-a efectuat la sediul social al societății situat în Satul Valu lui Traian, Str. x, jud. Constanța, astfel cum acesta a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului, la data comunicării.

Întrucât scrisoarea recomandată a fost restituită organului fiscal, la data 13.07.2015, acesta a procedat la comunicarea actului administrativ-fiscal prin publicitate în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților cu privire la mențiunile aflate pe plic sau pe formularul de confirmare a primirii nu sunt relevante în prezenta cauză, singurul aspect relevant constituindu-l faptul că organele fiscale au respectat procedura prevăzută de art. 44 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, procedând la comunicarea prin publicitate, doar după ce au constatat imposibilitatea comunicării prin poștă.

În ceea ce privește împrejurarea că scrisul din cuprinsul formularului de confirmare a primirii este diferit și că informațiile consemnate pe plic nu erau reale, Înalta Curte constată că recurenții nu s-au înscris în fals împotriva mențiunilor efectuate de factorul poștal deși legea prevede o astfel de posibilitate.

De asemenea, Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurenților cu privire la obligația organelor fiscale de a face demersurile necesare pentru a verifica starea societății și sediul acesteia, în vederea refacerii procedurii de comunicare.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că organele fiscale au procedat la comunicarea actelor administrative la sediul înregistrat la Registrul Comerțului, la acel moment, nefiind notificate, în prealabil, cu privire la o eventuală modificare a sediului, conform art. 31 alin. (3) indice 1 din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea unei cereri de modificare a domiciliului fiscal, însoțită de acte doveditoare ale informațiilor cuprinse în aceasta.

În concret, chiar și în situația în care societatea debitoare își desfășura activitatea la un alt sediu, aceasta nu a îndeplinit formalitățile pe care legea le impunea în sarcina sa, în vederea schimbării sediului social fiscal, neefectuând înregistrările prevăzute pentru opozabilitate. Abia prin hotărârea A.G.A. nr. 1/12.10.2015 s-a decis modificarea sediului social al societății B. S.R.L., însă aceasta a avut loc ulterior datei la care s-a efectuat comunicarea actelor administrative fiscale.

Mai mult decât atât, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, la dosarul de fond, s-a consemnat că nu s-a putut proceda la verificarea societății, întrucât administratorul utilizează un sediu fictiv, în vederea sustragerii de la controlul fiscal.

În atare condiții, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod corect au procedat la comunicarea prin publicitate a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală societății B. S.R.L., în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, dată fiind imposibilitatea de comunicare prin poștă la singurul sediu cunoscut al societății.

Referitor la faptul că adresa societății la care s-a efectuat comunicarea era incompletă, respectiv Valu lui Traian, str. x, în loc de Valu lui Traian, str. x, camera 2, Înalta Curte constată ca prima adresă coincide cu cea prevăzută în fișa contribuabilului și în raportul de inspecție fiscală și că reclamantul nu a făcut dovada înregistrării unei alte adrese la Registrul Comerțului.

Totodată, instanța de control judiciar constată că nu constituie viciu de procedură nici împrejurarea că anunțul individual cuprindea o eroare materială în ceea ce privește data deciziei de impunere, recurentul-reclamant nedovedind nicio vătămare decurgând direct și exclusiv din acest fapt. Mai mult decât atât, nu poate conduce la o altă concluzie nici faptul că, în cuprinsul anunțului nu a fost precizat CUI-ul societății, câtă vreme au fost menționate denumirea și sediul societății, aceste elemente fiind suficiente pentru putea fi identificată societatea vizată.

În ceea ce privește adresa comunicată de ANAF către DGRFP Constanța, Înalta Curte constată că această reprezintă o dovadă clară a afișării concomitente anunțului individual pe site-ul autorității fiscale și la sediul D., începând cu data de 15 iulie 2015, chiar și în lipsa unui proces-verbal prevăzut de Ordinul nr. 94/2006. Mențiunea în cuprinsul acestei adrese de înaintare a datei de 13 iunie 2015 în loc de 13 iulie 2015 reprezintă o eroare materială, care însă nu a produs niciun prejudiciu recurentului-reclamant, nefiind probat faptul contrar.

În concluzie, întrucât nu au fost identificate vicii de procedură cu privire la comunicarea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurenților potrivit cărora data de la care a început să curgă termenul de formulare a contestației este reprezentată de data primirii, la solicitarea administratorului societății debitoare, a unor copii ale actelor administrative fiscale.

Având în vedere situația de fapt prezentată anterior și dispozițiile legale citate, potrivit cărora actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului, respectiv la data de 29.07.2015, Înalta Curte apreciază că depunerea contestației la data de 17 mai 2019, conform dovezii aflate la dosar, s-a făcut cu depășirea termenului imperativ de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru considerentele arătate anterior, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate dereclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L și de intervenientul C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L împotriva sentinței civile nr. 66 din data de 1 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de intervenientul C. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.