ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1063/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.05.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. S.A., B. și C. au solicitat anularea Deciziei nr. 150/06.03.2019 adoptată de intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2018, cu consecința anulării sancțiunii amenzii de 5000 RON stabilită în sarcina societății A. și a anulării sancțiunii avertismentului contravențional aplicat contestatoarelor B. și C.; au solicitat, de asemenea, obligarea la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1178 din 18 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind contestația formulată de contestatorii A. S.A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 150/06.03.2019 pronunțată de intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în contradictoriu și cu intimata Alianța Sindicatelor din Tehnologia Informațiilor și Comunicații Antic în numele membrului de sindicat D., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele B., C. și A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii și anularea Hotărârii CNCD nr. 150/06.03.2019.

În motivarea recursului, recurentele au susținut, în esență, următoarele:

3.1. Prima instanță a apreciat în mod greșit că ar fi îndeplinită condiția existenței unui tratament diferit pentru situații similare.

Presupusul tratament diferențiat aplicat d-nei D. nu se datorează apartenenței sale la un grup socio-profesional specific - acela de membru sindicat.

Sub un prim aspect, calitatea de lider de sindicat nu poate fi asimilată apartenenței la o categorie socio-profesională, ca atare nu se poate reține că ar constitui un criteriu de diferențiere. Nu mai puțin, liderul de sindicat nu beneficiază de vreun privilegiu în fața altor salariați în privința îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Sub un al doilea aspect, Curtea de Apel București a reținut neîntemeiat că situația comparabilă în prezenta speță este dată de liderii sindicali care nu au beneficiat de mărire salarială în condițiile diminuării activității acestora.

În primul rând, prima instanță a reținut greșit că situația comparabilă este dată de calitatea de apartenență sindicală a intimatei. Or, motivul pentru care intimata nu a beneficiat de majorările salariale pe care consideră că le-ar merita este dat de activitatea sa în îndeplinirea obligator de serviciu și nicidecum de către apartenența la un sindicat.

Prima instanță a omis cu desăvârșire să efectueze o analiză a argumentelor societății reclamante referitoare la modalitatea (defectuoasă) în care intimata și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, motiv pentru care au fost necesare redistribuiri interne ale anumitor sarcini punctuale și implicarea altor membri ai echipei pentru îndeplinirea normei de muncă.

Astfel, modul în care intimata și-a îndeplinit sarcinile de serviciu reprezintă singura cauză pentru care aceasta nu și-a atins obiectivele de performanță, neavând o creștere profesională care ar fi dus la creșterea salariului.

În al doilea rând, chiar și in ipoteza situației comparabile reținute de prima instanță, societatea reclamantă a demonstrat că ceilalți lideri sindicali și-au îndeplinit toate atribuțiile de serviciu, nefiind incidentă ipoteza diminuării volumului de muncă și respectiv a salariului acestora. Or, dacă societatea ar practica discriminarea liderilor sindicali, nu exista niciun motiv pentru care ar discrimina pe președintele unui sindicat de mică anvergură (SL-TC nu este sindicat reprezentativ) și nu ar discrimina și pe ceilalți lideri sindicali.

La o analiză comparativă cu situația celorlalți lideri sindicali rezultă fără dubiu că apartenența la acest grup socio-profesional nu a fost un impediment în vederea obținerii unei evaluări pozitive. Liderii sindicali care sunt angajați ai societății reclamante au fost evaluați atât din perspectiva performanței cât și prin Feedback 360, iar evaluările acestora au fost cel puțin "bune". De asemenea, venitul acestora a crescut în funcție de rezultatul evaluării sau în funcție de rezultatul evaluării 360.

Societatea a făcut dovada faptului pozitiv contrar (performanța altor lideri de sindicate) pentru a demonstra un fapt negativ determinat (lipsa existenței situației comparabile reținute de prima instanță).

Prin urmare, Curtea de Apel București a sancționat nelegal reclamanta pentru o pretinsă nedovedire a unui fapt negativ.

Sub un al treilea aspect, pentru a se reține o faptă de discriminare în sarcina reclamantei, motivul ("mobilul") aplicării unui tratament diferit ține de apartenența la un anumit grup social/economic.

Prima instanță a reținut neîntemeiat că motivul pretinsului tratament diferențiat a fost dat de apartenența la sindicat, în condițiile în care A. a susținut, cu probe, că reducerea volumului de muncă a fost justificată în mod obiectiv de neimplicarea intimatei în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

În plus, societatea recurentă a dovedit că ceilalți lideri sindicali au obținut o evaluare pozitivă indiferent de apartenența sindicală a acestora.

De asemenea, s-a mai invocat și faptul că intimatei D. nu i s-a creat un dezavantaj față de ceilalți angajați și nu i s-a încălcat vreun drept, volumul de muncă fiind diminuat ca urmare a faptului că aceasta nu își îndeplinea în mod corespunzător atribuțiile de serviciu.

Totodată, creșterea salariului nu reprezintă un drept al salariatului, iar absența unei majorări s-a datorat îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Cu privire la fapta de a nu soluționa contestația formulată de salariată, recurentele au susținut că aceasta nu are ca motiv calitatea de membru sindical; cel mult, lipsa soluționării contestației în termenul prevăzut prin contractul colectiv de muncă poate fi calificată drept o neîndeplinire a atribuțiilor de serviciu.

3.2. Recurentele au mai susținut că tratamentul diferențiat aplicat intimatei are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Astfel, reducerea volumului de muncă s-a datorat poziției asumate de aceasta de lider sindical. Potrivit protocolului semnat între E. și sindicat, pentru activitatea prestată în interesul sindicatului, intimata era plătită de societate, iar norma de lucru era redusă corespunzător.

Apoi, ineficiența și îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către intimată a determinat repartizarea sarcinilor intern (fiind preluate de superiorul intimatei sau repartizate altor salariați), în scopul protejării societății în ansamblu.

Nu mai puțin, creșterea salarială nu reprezintă un drept. În realitate, creșterea nivelului salarial reprezintă o prerogativa/un drept al angajatorului, care își impune și urmărește criterii obiective. În acest scop, societatea a implementat programul de evaluare 360°.

Aceste criterii au fost avute în vedere la momentul oferirii bonusurilor. Faptul că datorită conduitei intimatei aceste criterii nu au fost îndeplinite nu poate fi imputat societății recurente.

Referitor la pretinsa nesoluționare a contestației intimatei, recurentele au arătat că Departamentul Resurse Umane a analizat informațiile oferite la cererea de lămuriri cu privire la motivele care au condus superiorul ierarhic la emiterea unei evaluări cu calificativ "slab" și a constatat că nu este întemeiată petiția salariatei. Pentru că petiția/contestația salariatei nu a fost găsită întemeiată și pentru că nu există o procedură internă din care să rezulte că aceasta ar fi trebuit analizată de o comisie de contestații care să emită un răspuns, contestatoarei nu i s-a comunicat un răspuns oficial.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Recurentele-reclamante au apreciat că hotărârea emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și care face obiectul prezentului dosar, este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Instanța de fond a apreciat că, prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut în mod corect fapte de discriminare și hărțuire.

Instanța de control judiciar amintește că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din analiza textului legal citat, în raport de jurisprudența CEDO în materia discriminării, rezultă că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Prin raportare la textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferențiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.

În cazul discriminării diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se consideră discriminată, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar, după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (CEDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; CEDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (CEDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9).

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Astfel, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Este adevărat că principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, este garantat și prin exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

De aceea, O.G. nr. 137/2000 prevede că "sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare".

În aceste condiții se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele și actele de discriminare, precum și criteriile de discriminare.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față este vorba de aplicarea unui tratament discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Din probele administrate, și raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, având în vedere și argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident o discriminare a intimatei-pârâte D., în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiția juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de către intimata-reclamantă constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers, îndreptat împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, "hărțuirea" este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reținând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării contestate.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea recurentelor față de intimată se bazează pe criteriul invocat de către aceasta din urmă - faptul că este lider sindical, ceea ce reprezintă un criteriu socio-profesional, ce intră în sfera de reglementare a sintagmei "sau orice alt criteriu" prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, de natură să califice această atitudine ca fiind de discriminare și hărțuire.

Totodată, instanța de control judiciar observă că legătura de cauzalitate dintre criteriu și tratament este evidențiată inclusiv de alegațiile recurentelor - reclamante din cuprinsul memoriul de recurs privind modalitatea în care s-a derulat raportul de muncă cu intimata, prin raportare inclusiv la activitatea sindicală pe care aceasta o realiza.

De altfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 20 alin. (6) din ordonanță "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice", iar conform art. 327 C. proc. civ. "Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut". Cu alte cuvinte, în cazul prezumțiilor ne aflăm în prezența unor "consecințe" sau concluzii ce presupun, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin și conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumției.

În cadrul sarcinii probei partajate între petentă și societatea reclamată (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 și ampla jurisprudență în materia atât a CJUE, a instanțelor naționale în materie și a CEDO), odată ce petenta care a invocat discriminarea pe bază apartenenței sale la sindicat a stabilit o prezumție de discriminare (discriminare prima facie), sarcina revine celui împotriva căruia s-a formulat sesizarea să demonstreze că diferența de tratament nu este discriminatorie. S-a reținut în mod constant în jurisprudența europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumție de discriminare și, în cazul în care această situație se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalității impune ca sarcina probei să revină celui vizat de sesizare.

Pornind de la prezumția de discriminare dovedită de intimata - pârâtă prin raportare la elementele expuse, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aspectele evocate prin memoriul de recurs nu are aptitudinea de a răsturna, în vreo modalitate, o astfel de prezumție.

Recurentele au susținut că tratamentul diferențiat nu se datorează apartenenței sindicale a intimatei; diminuarea volumului de muncă coroborat cu neacordarea unor creșteri salariale a fost cauzată de modalitatea defectuoasă în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, iar în ceea ce privește nesoluționarea contestației, s-a susținut că este justificată obiectiv, având în vedere că nu există o procedură internă din care să rezulte că aceasta ar fi trebuit analizată de o comisie de contestații care să emită un răspuns.

Însă, din perspectiva situațiilor comparabile/analoage, instanța de fond în mod corect a reținut că reclamantele nu au probat cum au procedat în situații similare, și anume cum a procedat societatea reclamantă atunci când a redus volumul de muncă pentru alte persoane care au calitatea de lideri de sindicat, neacordând nici creșteri salariale în aceeași ipoteză. De asemenea, recurentele nu au probat aspectul că nici altor persoane care au contestat evaluarea nu au primit răspuns.

În raport de aceste considerente, în mod corect prima instanță a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 150 din 06.03.2019.

În condițiile în care recurentele-reclamante nu au adus dovezi în fața instanței de recurs care să demonstreze că măsurile luate au fost justificate obiectiv de un scop legitim, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. S.A. împotriva sentinței nr. 1178 din 18 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.