ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 90/2022

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 10 iunie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L. - în insolvență, prin lichidator judiciar D.., a solicitat să constate: nulitatea absolută a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012 și a încheierii de rectificare nr. 14/08.02.2013 încheiate de B.N.P. E. și F. între pârâtul B., cetățean italian, și pârâta C. S.R.L., prin care pârâtul B. a dobândit 11 terenuri agricole situate în intravilan, în suprafață totală de 8.610,71 m.p., cu prețul de 1.171.000 RON (echivalent a 260.182 Euro), 133,59 RON/mp, preț diminuat prin încheierea de rectificare la valoarea de 347.802,75 RON, respectiv 39,67 RON/mp, teren compus din loturile: 170, 171, 172, 173, 193, 205, 210, 226, 227, 228, 234, toate din parcela x, zona "G.", orașul Năvodari, jud. Constanța.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1235, 1236, 1238 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 844 din 9 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L. - în insolvență, prin lichidator judiciar D..

A constatat nulitatea absolută a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012 la B.N.P. E. și F., precum și a încheierii de rectificare autentificate sub nr. x/08.02.2013 la B.N.P.A. E. și F..

A obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 12.104 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat - 4.500 RON, taxă judiciară de timbru - 7.600 RON și timbru judiciar - 4 RON).

Împotriva sentinței civile nr. 844 din 9 mai 2019, pârâtul B. a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța la 31 iulie 2019, sub nr. de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost îndrepată, din oficiu, prin încheierea din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată sesizarea din oficiu cu privire la suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a cauzei civile nr. x/2014, aflată pe rolul Tribunalului București.

A respins ca nefondat apelul formulat de apelantul B., în contradictoriu cu intimații A. și C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva sentinței civile nr. 844 din 9.05.2019 a Tribunalului Constanța.

A obligat apelantul la plata către intimata A. a sumei de 4000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel Constanța.

Cu referire la necesitatea suspendării cauzei, autorul recursului consideră că în mod nelegal a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului București.

Astfel, în opinia recurentului, Curtea de Apel a apreciat în mod nelegal că soluționarea cererii de anulare a actelor de dare în plată (care au la bază o creanță a recurentului) are prioritate față de soluționarea cererii prin care se analizează existența și cuantumul creanței sale față de societatea C. S.R.L.

Arată că, atâta timp cât societatea C. S.R.L. și A. au contestat existența creanței recurentului, în baza căreia s-a realizat darea în plată, stabilirea existenței și a cuantumului creanței respective are prioritate, știut fiind că stabilirea creanței se va putea realiza doar în cadrul procedurii insolvenței societății C. S.R.L., conform Legii nr. 85/2014.

Cu referire la necesitatea efectuării unei expertize tehnice evaluatorii, autorul recursului consideră că în mod nelegal curtea de apel a apreciat asupra valorii derizorii a terenurilor date în plată, în condițiile în care nu s-a realizat o expertiză tehnică evaluatorie.

Arată că, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să stabilească valoarea terenurilor la momentul dării în plată, chiar și în condițiile în care reclamanta a renunțat la această probă.

Mai mult, susține că, deși dispozițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ. prevăd faptul că rămâne la latitudinea judecătorului dacă, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesară părerea unor specialiști, în practica judiciară, stabilirea valorii de piață a unui imobil se realizează printr-o expertiză, și nu prin aprecierea judecătorului față de rezultatele unui raport de expertiză realizat cu un an în urmă.

Astfel, arată că raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul nr. x/2012, la care face referire instanța de apel, a stabilit valoarea imobilelor la momentul 31.01.2012, în funcție de natura respectivului litigiu și nu poate fi extrapolat și în litigiul de față, cu atât mai mult cu cât pot surveni multe împrejurări care să determine diminuarea valorii de piață a unui teren în decursul unui an.

Totodată, autorul recursului subliniază faptul că instanța de apel face referire la o valoare a metrului pătrat rezultată din împărțirea valorii totale a celor 29 de loturi la suprafața totală. Așadar, arată că instanța de apel nu a analizat doar valoarea celor 11 loturi de teren care au făcut obiectul contractului de dare în plată, în condițiile în care prețul pe metru pătrat poate fi diferit în funcție de lotul evaluat.

Cu referire la nulitatea parțială, autorul recursului arată că, în susținerea soluției de respingere a apelului, Curtea de Apel Constanța face trimitere doar la valoarea pe metru pătrat a terenurilor indicate în încheierea de rectificare din 08.02.2013, respectiv de 39,67 RON/mp, fără a lua în considerare și dispozițiile art. 1255 din C. civ. (2009) privind nulitatea parțială.

În măsura în care s-a apreciat că prețul pe metru pătrat indicat în încheierea de rectificare din 08.02.2013 a fost unul derizoriu, iar actul respectiv este lovit de nulitate, recurentul apreciază că soluția legală o reprezenta menținerea Actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012. Anularea actului inițial de dare în plată în temeiul unui preț derizoriu ar fi trebuit să fie justificată în baza analizei prețului pe metru pătrat indicat în acel act, aspect pe care instanța de apel nu l-a realizat.

Cu referire la puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2012 de Tribunalul București privind valoarea pe metru pătrat a terenurilor la data de 31.01.2012, reținută de instanța de apel, autorul recursului arată că înțelege să conteste valoarea atribuită de instanța de apel terenurilor la momentele 25.09.2012 și 08.02.2013, date ulterioare celei analizate în dosarul nr. x/2012.

Mai mult, recurentul arată că, nefiind parte în dosarul nr. x/2012, hotărârea pronunțată în acel dosar nu-i poate fi opozabilă, sens în care, în opinia sa, consideră că nu se poate invoca puterea de lucru judecat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată în data de 3 septembrie 2020 atât intimatei A., cât și societății C. S.R.L., prin lichidator judiciar D..

La 9 septembrie 2020, intimata C. S.R.L. a depus, în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

La 30 septembrie 2020, intimata A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu dispozițiile art. 488 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neindicarea în concret a motivelor de casare și neîncadrarea motivelor din memoriul de recurs în ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., inadmisibilitatea apărărilor noi în recurs, cu încălcarea principiilor "omisso medio" și "tantum devolutum quantum iudicata", solicitând, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, atașând dovezi în acest sens.

Față de întâmpinările depuse la dosar și comunicate recurentului, autorul căii extraordinare de atac nu a uzat de dreptul de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat, în scris, punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 9 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, stabilind, totodată, termen de judecată la 25 ianuarie 2022, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza criticilor în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește critica referitoare la necesitatea suspendării cauzei, prin care autorul prezentului demers judiciar a susținut că în mod nelegal a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014 (având ca obiect contestațiile formulate de B. împotriva tabelului preliminar și tabelului preliminar corectat al obligațiilor debitoarei C. S.R.L.), în realitate, nu a existat o astfel de cerere, ci, la termenul din 17 octombrie 2019, conform încheierii de dezbateri, instanța a fost cea care pus în discuție (din oficiu) suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., față de precizările formulate cu privire la stadiul contestației la tabelul preliminar.

În altă ordine de idei, suspendarea pe care instanța a pus-o în discuție este o suspendare facultativă, și nu o suspendare de drept, așa cum lasă de înțeles recurentul (în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), aceasta deoarece obiectul cauzei deduse judecății este constatarea nulității absolute a unui act de dare în plată încheiat între recurentul-pârât și intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., și a încheierii de rectificare, prin care pârâtul recurent a dobândit mai multe terenuri agricole situate în intravilan, la un preț diminuat, obiect ce nu se circumscrie noțiunii de creanță care tinde a se realiza asupra averii debitorului, avută în vedere de art. 75 din Legea nr. 85/2014.

De altfel, motivul de nulitate a actului de dare în plată a cărui anulare a fost solicitată nu vizează doar lipsa/inexistența creanței, ci și caracterul ilicit al cauzei.

În plus, în cadrul contestației la tabelul preliminar se verifică cuantumul creanțelor deținute de asociatul majoritar al debitoarei împotriva societății la data deschiderii procedurii, în anul 2014 nu existența și întinderea creanței aceleiași părți, în anul 2012, la data încheierii actului de dare în plată.

Prin urmare, având în vedere că dezlegarea prezentei cauze nu depindea de soluționarea dosarului mai sus amintit, pentru rațiunile înfățișate, critica formulată nu va putea fi reținută.

Cu referire la critica vizând necesitatea efectuării unei expertize tehnice evaluatorii, prin care autorul prezentului demers judiciar a susținut că, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să stabilească valoarea terenurilor la momentul dării în plată, chiar și în condițiile în care reclamanta a renunțat la această probă, instanța de recurs subliniază că, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., "…părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii." Așadar, rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, substituindu-se părții în efectuarea unui act procedural, cu atât mai mult cu cât acestea au înțeles să renunțe la administrarea lor.

Mai mult, pentru a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța de judecată are obligația, conform art. 22 alin. (2), (6) din C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialității, precum și celelalte principii procesuale, printre care și cele privind disponibilitatea, egalitatea părților, inclusiv în plan probator, în cauza pendinte aceste obligații fiind îndeplinite.

În altă ordine de idei, valoarea probatorie dată de instanța de apel raportului de expertiză (întocmit în dosarul nr. x/2012) este exclusiv o chestiune de temeinicie, și nu de nelegalitate, motiv pentru care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs. În plus, instanța de apel a valorificat raportul de expertiză din dosarul nr. x/2012 cu privire la valoarea imobilelor, în contextul în care a reținut că operează efectul pozitiv al lucrului judecat raportat la cele statuate de instanța judecătorească prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2012, apreciind că reținerea acestui caracter derizoriu al prețului are relevanță în stabilirea caracterului ilicit al cauzei actului juridic dedus judecății.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel a făcut referire la o valoare a metrului pătrat rezultată din împărțirea valorii totale a celor 29 de loturi, în condițiile în care aceasta trebuia să analizeze exclusiv valoarea celor 11 loturi de teren care au făcut obiectul contractului de dare în plată, recurentul susținând că prețul pe metru pătrat poate fi diferit în funcție de lotul evaluat, instanța de recurs nu poate reține critica formulată. Aceasta întrucât nici în actul de dare în plată nu a fost prevăzut un preț distinct pentru fiecare lot, ci toate cele 11 terenuri agricole a căror suprafață a fost însumată au fost vândute la un preț global, și nu defalcat pe fiecare lot în parte.

Prin urmare, procedând în acest mod, instanța de apel nu a încălcat vreo regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Cu referire la nulitatea parțială, autorul recursului arată că, în susținerea soluției de respingere a apelului, Curtea de Apel Constanța face trimitere doar la valoarea pe metru pătrat a terenurilor indicate în încheierea de rectificare din 08.02.2013, respectiv de 39,67 RON/mp, fără a lua în considerare și dispozițiile art. 1255 din C. civ. (2009) privind nulitatea parțială, astfel încât, în măsura în care s-a apreciat că prețul pe metru pătrat indicat în încheierea de rectificare din 08.02.2013 a fost unul derizoriu, iar actul respectiv este lovit de nulitate, soluția legală o reprezenta menținerea actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012. Așadar, în accepțiunea recurentului, anularea actului inițial de dare în plată în temeiul unui preț derizoriu ar fi trebuit să fie justificată în baza analizei prețului pe metru pătrat indicat în acel act, aspect pe care instanța de apel nu l-a realizat.

Răspunzând criticii formulate, instanța de recurs reține că, în speță, actul inițial de dare în plată nu poate fi tratat ca un act de sine stătător în condițiile în care prin acest act au fost vândute 11 terenuri agricole situate în intravilan, în suprafață totală de 8.610,71 m.p., cu prețul de 1.171.000 RON (echivalent a 260.182 Euro), 133,59 RON/mp, iar prin încheierea de rectificare, prețul a fost diminuat la valoarea de 347.802,75 RON, respectiv 39,67 RON/mp.

Prin urmare, având în vedere că prin încheierea de rectificare s-a modificat prețul, așa cum a fost stabilit pentru cele 11 terenuri prin actul de dare în plată (global, nu defalcat), acesta din urmă nu mai are capacitatea de a atesta ceea ce a fost prevăzut inițial în conținutul său, încheierea de rectificare făcând corp comun cu actul rectificat.

De altfel, obiectul acțiunii constă în constatarea nulității actului juridic, în sens de negotium, nu a înscrisului ce îl constată (act de dare în plată, încheiat în formă autentică ulterior îndreptat prin încheierea de rectificare). Așadar nu se pune problema incidenței vreunei nulități parțiale, în sensul art. 1255 C. civ., ce ar viza doar anumite clauze contractuale neesențiale ale convenției.

Printr-o ultimă critică, recurentul susține că, nefiind parte în dosarul nr. x/2012, hotărârea pronunțată în acel dosar nu îi este opozabilă, sens în care apreciază că instanța de apel nu putea invoca puterea de lucru judecat.

Critica nu este întemeiată întrucât relativitatea hotărârilor judecătorești nu antrenează consecința inopozabilității față de terți. În acest sens, sunt dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

În speță, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 455/03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1369/18.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) din același Cod, potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în prezenta cauză, considerentele sentinței civile nr. 455/03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, se impun prin prisma efectului pozitiv al autorității lucrului judecat.

Însă, contrar susținerilor recurentului, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu presupune obligatoriu identitatea tuturor părților, ci doar cel puțin a uneia dintre acestea, astfel încât, nu are importanță că, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, recurentul din prezenta cauză nu a fost parte, întrucât în acel litigiu a figurat atât reclamanta din prezenta cauză, cât și societatea înstrăinătoare C. S.R.L. Așadar, efectul pozitiv a fost opus acelora dintre părți ce au figurat în primul litigiu, iar nu recurentului. În ce îl privește pe acesta, cele statuate prin hotărârea anterioară i-au fost opuse sub aspect probator întrucât, în speță, acesta nu a reușit să facă dovada contrară.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna din criticile formulate de autorul prezentului demers judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. de obligare a recurentului B. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosar recurs și 134 vol. II din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 7000 RON.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2022.