ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 794/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.800 RON, reprezentând contravaloarea avansului achitat pârâtei, conform contractului de prestări servicii nr. x/10.09.2015 și a facturii nr. x/09.11.2015, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345 și următoarele din C. civ. (2009).

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca nefondată. În subsidiar, în cazul în care va cădea în pretenții, a solicitat, în temeiul art. 72 din C. proc. civ., chemarea în garanție a societății D. S.R.L. care, prin contractul nr. x/10.09.2015 și-a asumat obligația de a presta lucrări de montaj și punere în funcțiune instalații de ardere și automatizare la cuptoare tehnologice la E., Yemen pentru suma de 170.000 RON ce a reprezentat avans în temeiul acestui contract.

La 27 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L. a depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a precizat că înțelege să invoce și să-și întemeieze în drept cererea pe dispozițiile legale privitoare la răspunderea civilă contractuală, arătând că, atâta timp cât a plătit avansul prevăzut de art. 5 din contractul de prestări servicii nr. x/10.09.2015, iar pârâta în mod culpabil nu a îndeplinit în contraprestație niciuna dintre obligațiile asumate conform art. 3 din contract, consideră că solicitarea sa este întemeiată atât în fapt, cât și în drept.

La 22 noiembrie 2017, pârâta C. S.R.L. a formulat precizare și completare a cererii de chemare în garanție, arătând, în esență, că adevăratul beneficiar al avansului achitat de reclamantă a fost D. S.R.L. și, prin urmare, acesta ar trebui să plătească avansul solicitat. A mai arătat că se poate considera că, între părți, a intervenit o înțelegere prin care plata finală să se facă de fapt către D. S.R.L., de aici și succesiunea de contracte încheiate între părți și succesiunea de plăți, iar, în cazul în care se va considera că pârâta nu a efectuat lucrările prevăzute în contractul nr. x/10.09.2015 în beneficiul A. S.R.L. și va fi obligată să restituie avansul reclamantei, înseamnă că, de fapt, D. S.R.L. nu și-a respectat obligațiile asumate prin contract, în sensul de a executa aceste lucrări, astfel că solicită ca societatea chemată în garanție să fie obligată la restituirea avansului de 170.000 RON către pârâtă, fapta sa fiind producătoare de prejudicii.

La rândul său, chemata în garanție D. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L., solicitând respingerea cererii, ca nefondată.

Prin încheierea din 7 iunie 2018, instanța a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă solicită și rezoluțiunea contractului sau altă modalitate de desființare și să comunice această precizare.

Prin adresa depusă la 11 septembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat rezoluțiunea contractului cu efect retroactiv, ceea ce determină restituirea prestațiilor deja efectuate, respectiv, avansul achitat de aceasta.

Prin sentința civilă nr. 3221 din 19 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

Totodată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 375A din 28 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar împotriva sentinței civile nr. 3221/19.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 250.800 RON cu titlu de avans achitat în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/10.09.2015.

A menținut, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Împotriva deciziei instanței de apel, intimata-pârâtă C. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, autoarea recursului a arătat că:

Primul motiv de recurs vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Detaliind, a arătat că, în data de 29.06.2016, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2016, dosarul de insolvență al reclamantei, fiind deschisă procedura generală a insolvenței la data de 05.07.2016, iar la data de 12.12.2016, s-a dispus trecerea la faliment a debitoarei, dizolvarea societății și ridicarea dreptului de administrare.

A mai arătat că izvorul acțiunii este Contractul de prestări servicii nr. x din 10.09.2015 cu o valabilitate expresă de 12 luni, ajuns la termen în data de 10.09.2016.

Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că instanța de apel în mod greșit nu a apreciat întreg materialul probator și a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece contractul la care a făcut referire reclamanta era ajuns la termen și nu putea constitui obiect al respectivei cereri de chemare în judecată.

În continuare, recurenta își exprimă nedumerirea față de împrejurarea că lichidatorul judiciar nu i-a adus la cunoștință că a fost numit la acea dată și pentru că nu i-a solicitat vreo lămurire cu privire la situația de lucrări sau cu privire la factura nr. x/09.11.2015, documente de care administratorul judiciar ar fi trebuit să aibă cunoștință.

Cu toate acestea, arată că, fără să îi aducă la cunoștință situația reclamantei, abia în data de 13.09.2017, respectiv, după un an de la încetarea contractului și de la numirea acestuia în calitate de lichidator, a introdus prezenta cerere de chemare în judecată care, în opinia recurentei, este formulată fără niciun temei legal.

Se mai arată că, în data de 13.09.2017, contractul la care se face referire nu mai era în vigoare și nici nu se putea cere denunțarea unilaterală a contractului nr. x/10.09.2015, deoarece termenul contractului era împlinit în data de 10.09.2016.

Mai mult, afirmă că, din lecturarea cererii de chemare în judecată, se poate observa că nu se solicită decât plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea avansului achitat.

În continuare, recurenta menționează că, la solicitarea instanței de fond, abia după un an de la promovarea cererii de chemare în judecată, reclamanta, prin lichidatorul judiciar, formulează precizări în sensul că solicită rezoluțiunea contractului cu efect retroactiv, fapt care ar determina restituirea prestațiilor deja efectuate, respectiv avansul achitat de reclamantă, rezoluțiune pe care nu a solicitat-o prin denunțarea unilaterală, în care precizează că se solicită "denunțarea unilaterală pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contract".

Față de cele mai sus arătate, recurenta afirmă că Tribunalul București a pronunțat o sentință legală, apreciind că nu se poate pune problema rezilierii contractului deoarece nu există o culpă a pârâtei pentru neexecutare, răspunderea fiind înlăturată ca urmare a cauzei de forță majoră reprezentată de războiul din Yemen.

În opinia recurentei, sunt greșite și nelegale considerentele instanței de apel prin care au fost reținute ca întemeiate criticile apelantei în sensul că pârâta a executat parțial lucrările convenite și că această executare folosește cocontractantului, astfel încât este îndreptățită să rețină avansul primit în schimbul acestor lucrări, deoarece, în opinia recurentei, reclamanta nu era îndreptățită să solicite o sumă de bani achitată ca avans, pentru lucrări care au fost executate.

Se mai arată că executarea lucrărilor a fost dovedită la instanța de fond, iar instanța de apel nu a verificat întreg materialul probator administrat în cauză, reținând în mod greșit faptul că intimata pârâtă nu a depus la dosar niciun înscris care să ateste îndeplinirea vreunei lucrări constând în punerea în funcțiune și montajul cuptoarelor tehnologice la rafinăria din Yemen, precizând că, la instanța de fond, au fost depuse înscrisuri în acest sens.

În continuare, autoarea recursului susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu au fost depuse niciun fel de înscrisuri de la beneficiarul lucrării deoarece, atâta timp cât acesta din urmă nu a reclamat neexecutarea contractului, nefiind parte în litigiu, nu putea să depună documente justificative, deoarece lucrările au fost executate, iar singurul care ar fi putut să reclame o eventuală neexecutare a contractului ar fi fost beneficiarul lucrării, respectiv societatea italiană F., cei care, de altfel, au și plătit avansul pentru lucrare, și nu reclamanta, care a fost doar un intermediar, deoarece aceasta nu a deținut niciodată suma de bani și nici nu a fost beneficiarul lucrării, așa cum rezultă chiar din contract.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a apreciat în mod greșit că incumbă pârâtei obligația de a proba lucrările efectuate, deoarece și aceasta la rândul său a încheiat un contract de prestări servicii nr. x/10.09.2015 cu societatea D. S.R.L., pentru suma de 170.000 RON, conform facturii nr. CSE nr. x/17.11.2015, pentru lucrări de montaj și punere în funcțiune instalații de ardere și automatizare la cuptoare tehnologice la E., lucrările fiind, astfel, dovedite.

Mai mult decât atât, recurenta susține că instanța de apel greșește prin aceea că nu ia în considerare faptul că beneficiarul lucrării (societatea din Italia) era singurul care ar fi putut să solicite înscrisuri cu privire la lucrări, însă, mai arată recurenta, există un nonsens, deoarece acesta nu avea cum să solicite aceste dovezi întrucât lucrările au fost executate, iar beneficiarul nu a solicitat restituirea avansului, deoarece pentru avans au fost executate lucrările de logistică, iar derularea contractului a fost oprită datorită războiului din Yemen.

Mai arată că, deși Tribunalul a constatat în mod corect că justificarea pârâtei este reprezentată de procesul-verbal nr. x/15.11.2016, instanța de apel a menționat că acest înscris nu are putere probatorie deoarece nu este un înscris însușit prin semnătură de către reprezentantul legal al reclamantei.

Însă, în accepțiunea recurentei, ceea ce nu a avut în vedere Curtea este aspectul că, la momentul semnării procesului-verbal, numitul G. avea calitatea de director în societatea reclamantă A. S.R.L., iar la momentul semnării acelui proces-verbal, lichidatorul judiciar nu înaintase nicio adresă în sensul numirii sale sau a denunțării vreunui contract dintre părți.

Mai arată că, în opinia instanței de apel, înscrierea sumei de 250.800 RON în contabilitatea pârâtei și plata impozitului aferent nu reprezintă o apărare.

În acest sens, afirmă că, dacă a cenzurat aceste aspecte, instanța de apel ar fi trebuit să verifice și faptul că reclamanta, fiind un intermediar ca și pârâta, nu a achitat impozitele aferente pentru suma mai-sus menționată, ceea ce denotă reaua-credință a acesteia și interesul reclamantei de a se îmbogăți fără just temei.

În altă ordine de idei, se mai arată că instanța de apel a cenzurat în mod greșit afirmația că numai beneficiarul lucrării putea cere restituirea sumelor de bani, deoarece reclamanta a fost un intermediar, nefiind niciodată beneficiara lucrării, nedeținând suma de bani, aceasta fiind virată de către beneficiarul lucrării, societatea F..

În cele ce urmează, recurenta supune atenției motivarea nelegală a instanței de apel care a considerat că prezintă relevanță împrejurarea că suma de 250.800 RON a fost plătită de către aceasta dintr-un cont al cărei titular este, conform extrasului, neprimind susținerile societății recurente în sensul lipsei calității de proprietar al reclamantei asupra sumei de bani solicitate a fi restituită.

Mai arată că, atât la fond, cât și pe calea întâmpinării, a susținut că suma de bani a cărei restituire se cere de către reclamantă nu a aparținut niciodată acesteia, fiind dată ca avans de către beneficiarul lucrării (F.), neputându-i aparține, oricum, nefiind beneficiara contractului. Însă, mai arată recurenta, ca să aprecieze în acest mod, Curtea ar fi trebuit să solicite de la reclamantă contractul dintre această societate și societatea beneficiară a lucrării (societatea italiană).

Cu referire la motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră că instanța de apel a ignorat faptul că temeiul de drept pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea a fost art. 1345 C. civ., și anume îmbogățirea fără justă cauză, sens în care recurenta reproduce un pasaj considerat a fi relevant din susținerile reclamantei:

"pârâta și-a îmbogățit patrimoniul cu suma de 250.800 RON, în dauna patrimoniului reclamantei..."; "reclamanta nu are la acest moment nici un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite".

Se mai arată că, în calea de atac a apelului, reclamanta a susținut că sentința primei instanțe de fond este nelegală și netemeinică, invocând art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 1516 alin. (1) C. civ., temei care nu a fost indicat în cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel a motivat hotărârea raportându-se la temeiul indicat de către reclamantă în apel, acesta nefiind invocat la instanța de fond.

Mai arată că reclamanta a susținut că ar fi suferit un prejudiciu, fără a preciza care este prejudiciul invocat. În acest sens, evocă faptul că, potrivit art. 1537 C. civ., dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, asta în cazul în care reclamanta ar fi avut calitatea de creditor, însă, conform susținerilor recurentei, pentru a fi creditor, reclamanta trebuia să justifice prejudiciul suferit, or, în speța de față, singurul care ar fi putut fi prejudiciat ar fi fost beneficiarul lucrării, respectiv F. SCA, și nu un intermediar, care nu a avut niciodată suma de bani pretinsă.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, în cazul în care ar fi obligată la plata acestei sume, cea care s-ar îmbogăți fără just temei este reclamanta.

În încheiere, solicită admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate, cu menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală, dar și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 10 februarie 2022, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, la 17 februarie 2022, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a formulat în scris punct de vedere.

Prin rezoluția din 14 martie 2022, a fost stabilit termen la 5 aprilie 2022, în vederea examinării admisibilității recursului, în completul de filtru, fără citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puțin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, în ceea ce privește primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Față de ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în niciuna din cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, ci, a reproșat instanței de apel faptul că aceasta nu a apreciat/verificat întreg materialul probator, reținând o altă situație de fapt.

În acest sens, relevante sunt următoarele susțineri ale recurentei, anume că: instanța de apel în mod greșit nu a apreciat întreg materialul probator; în mod greșit instanța de apel a reținut ca întemeiate criticile apelantei în sensul că pârâta a executat parțial lucrările convenite; executarea lucrărilor a fost dovedită la instanța de fond, iar instanța de apel nu a verificat întreg materialul probator administrat în cauză, reținând în mod greșit faptul că intimata pârâtă nu a depus la dosar niciun înscris care să ateste îndeplinirea vreunei lucrări; instanța de apel a reținut că nu au fost depuse nici un fel de înscrisuri de la beneficiarul lucrării; instanța de apel a apreciat în mod greșit că incumbă în sarcina pârâtei obligația de a proba lucrările efectuate; instanța de apel a menționat în privința procesului-verbal nr. x/15.11.2016 că nu are putere probatorie deoarece nu este un înscris însușit de reprezentantul legal al reclamantei; instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, la momentul semnării procesului-verbal, numitul G. avea calitatea de director în cadrul societății reclamante, iar, la momentul semnării acelui proces-verbal, lichidatorul judiciar nu înaintase nicio adresă în sensul numirii sale sau a denunțării vreunui contract dintre părți; instanța de apel ar fi trebuit să verifice și faptul că reclamanta, fiind un intermediar ca și pârâta, nu a achitat impozitele aferente pentru suma mai sus menționată, ceea ce denotă reaua-credință a acesteia și interesul reclamantei de a se îmbogăți fără just temei; instanța de apel a cenzurat în mod greșit afirmația că numai beneficiarul lucrării putea cere restituirea sumelor de bani, deoarece reclamanta a fost un intermediar; instanța de apel a apreciat că prezintă relevanță împrejurarea că suma de 250.800 RON a fost plătită de către aceasta dintr-un cont al cărei titular este, neprimind susținerile recurentei în sensul lipsei calității de proprietar al reclamantei asupra sumei de bani solicitate a fi restituită, dar și că instanța de apel ar fi trebuit să solicite de la reclamantă contractul încheiat cu societatea italiană.

Prin urmare, se constată că recurenta nu numai că nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării, ci a invocat exclusiv chestiuni ce țin de temeinicia deciziei recurate, de apreciere a probatoriului, a situației de fapt, față de care instanțele devolutive sunt suverane, neputând face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Analizând cele susținute în memoriul de recurs, subsumat celui de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că singurele critici care, doar în mod aparent, ar antama o chestiune de nelegalitate vizează neconcordanța între temeiul de drept al cererii de chemare în judecată și temeiul de drept susținut în apel, pe care instanța de apel și-a motivat decizia, conform susținerilor recurentei.

Cu toate că, prin această critică, recurenta sugerează o pretinsă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar tinde și prin această aparentă critică de nelegalitate la rejudecarea fondului, toate acestea în condițiile în care, la dosarul primei instanțe, există o cerere modificatoare, comunicată la data de 25.10.2017 (a se vedea filele x din volumul I al dosarului tribunalului), prin care reclamanta și-a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, arătând că își întemeiază pretențiile pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă contractuală (art. 1350 C. civ., fiind menționat și art. 1516 alin. (1) C. civ. de care face vorbire recurenta), cerere față de care pârâta C. S.R.L. a formulat și întâmpinare (a se vedea filele x din volumul I al dosarului tribunalului).

Așa fiind, Înalta Curte reține că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci doar fie critici de temeinicie, referitoare la evaluarea probatoriului, fie critici care, în mod evident, sunt nepertinente, prin raportare la cadrul procesual și la considerentele deciziei atacate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 375A din 28 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 375A din 28 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2022.