ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1586/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 99 din 27 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Târgoviște s-a admis în parte cererea de arbitrare, sub aspectul cererii privind penalitățile solicitate pentru întârzierea plății parțiale.

A fost obligată pârâta B. S.A, la plata sumei de 578,10 RON, reprezentând diferența de despăgubire neplătită, sumă aferentă dosarului de daună x și a penalităților de întârziere de 0,2%/zi începând cu data de 13.03.2019, până la plata integrală a debitului principal.

De asemenea, a fost obligată pârâta și la plata sumei 550,00 RON, reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate reclamantei.

Prin sentința nr. 9 din data de 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II - a civilă pronunțată în dosarul nr. x/2022 s-a admis cererea în anulare formulată de reclamanta B. S.A.

A fost anulată hotărârea arbitrală nr. 99 din 25 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat-sediul Zonal Târgoviște, fiind trimisă cauza la Judecătoria Oradea, competentă material și teritorial.

Cu titlu prealabil, recurenta a invocat, în temeiul art. 810 C. civ., excepția lipsei calității de reprezentant legal în ceea ce privește directorul general al reclamantei din acțiunea în anulare, solicitându-se a se constata și lipsa împuternicirii legale de la dosar a consilierilor juridici mandatați să reprezinte societatea de asigurare.

În argumentarea memoriului de recurs, după expunerea situației de fapt, sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum și dispoziții ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susținut că sentința este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât și cel național au prevăzut ca oricare dintre părțile unui litigiu de natura celui de față să poată utiliza un mijloc alternativ de soluționare, care poate fi procedura C. sau arbitrajul, într-o situație ca cea de față. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opțiune al reclamantului, fiind indiferent consimțământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În continuare, și-a ilustrat susținerile citând dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) și (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4), reiterând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susținut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

A invocat, în continuare, dispozițiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării acestora, părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 si 6, care fac referire expresă la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forța obligatorie a contractului, sprijinindu-și concluzia pe dispozițiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluționarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-și susținerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Intimata B. S.A. nu a depus întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 21 martie 2023.

Pentru soluționarea recursului, prin rezoluția din 16 mai 2023, s-a acordat termen de judecată, în ședință publică, la data de 21 iunie 2023, cu citarea părților.

Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant legal, întemeiată pe dispozițiile art. 810 C. civ., în ceea ce privește directorul general al reclamantei din acțiunea în anulare, invocată de recurentă, solicitându-se a se constata, în consecință, lipsa împuternicirii consilierilor juridici mandatați să reprezinte reclamanta, se constată că recurenta reiterează în recurs susținerile nedovedite din etapa procesuală anterioară.

Mai mult, semnatarii acțiunii în anulare formulate împotriva hotărârii arbitrale au formulat și întâmpinarea cu privire la cererea de arbitrare or, în fața tribunalului arbitral, nu s-a invocat nicio neregularitate sub aspectul dreptului de reprezentare în ceea ce privește persoanele care au acționat în numele societății de asigurare.

În continuare, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenței de soluționare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenției arbitrale.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare formulată de recurentă a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Deși articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, nici titularul inițial al creanței și nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituția arbitrală ca "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susține interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative neangajante de soluționare a disputelor.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei și, în acord cu curtea de apel, reține că, într-un litigiu de natura celui de față, inițiat de un profesionist, în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de legislația specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

Recurenta invocă dispoziții de drept unional care nu sunt aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecție juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privește distribuția de asigurări, nefiind justificată încălcarea regulii priorității dreptului european față de dispozițiile din dreptul național.

Mai mult, legislația Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern. Or, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel, nu a respectat dispozițiile legale din dreptul intern, față de care nu se poate susține incidența unor norme derogatorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 9 din 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 9 din 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.