ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1822/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 10.02.2022 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 2.306,46 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului înmatriculat sub nr. x, a penalităților de întârziere de 4.305,74 RON, calculate începând cu 03.07.2019 și până la 08.02.2022, și, în continuare, a penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, până la plata integrală a debitului datorat.

Prin încheierea din 29.06.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a respins excepția necompetenței sale materiale, iar prin hotărârea arbitrală nr. 85/25.07.2022, a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.306,46 RON, reprezentând diferență de despăgubire în dosarul de daună x, a penalităților de întârziere în sumă de 4.291,91 RON, pentru perioada 06.07.2019-08.02.2022, a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând cu 09.02.2022 și până la plata integrală a debitului principal, precum și a sumei de 814,48 RON, taxe arbitrale.

Prin cererea înregistrată la 14.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., anularea încheierii prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale și a hotărârii arbitrale nr. 85/25.07.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2022

Prin sentința nr. 115/06.12.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis cererea, a anulat hotărârea arbitrală atacată, a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București, a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta să plătească reclamantei 2.480 RON, cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva sentinței amintite, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare.

Introductiv, a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, întrucât, în viziunea recurentei, împrejurarea că asigurătorul nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Autoarea recursului a susținut că sentința este lipsită de fundament juridic, din moment ce recurgerea la mecanismele alternative de soluționare a litigiilor - procedura SAL-FIN sau arbitrajul -, materializează dreptul exclusiv de opțiune al persoanei păgubite, consimțământul pârâtului fiind indiferent.

În continuare, a arătat Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerința încheierii convenției arbitrale, suplinind-o, și îndrumă părțile spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. A citat dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4), 5, 6 alin. (4), (7) alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, afirmând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Recurenta a susținut că, spre deosebire de alte situații, nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în cazul asigurărilor, legea nu interzice încheierea de convenții arbitrale.

Evocând noțiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., și de "petiție", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, autoarea căii de atac a afirmat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale, conchizând, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., că sub rezerva încălcării alin. (1) al textului legal, părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie pe cea arbitrală.

A afirmat că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condițiile în care art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017 fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenții sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

În continuare, a dedus, pe baza art. 11 din Constituția României și art. 203 al Directivei 2009/138/CE, că tribunalul arbitral are competența de a soluționa petițiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forța obligatorie a contractului.

A arătat că Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017 stabilesc clauzele generale și speciale ale contractului RCA, fără a reglementa clauze privind soluționarea eventualelor litigii, iar de aceea norma A.S.F. acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Recurenta a conchis că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, cu titlu introductiv și necesar față de modul de prezentare a căii de atac, că recursul îndreptat împotriva unei sentințe pronunțate în temeiul art. 613 C. proc. civ. este supus unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supus exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același act normativ și obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinței, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

De aceea, prin prezenta decizie vor fi analizate exclusiv criticile care fac referire la considerentele hotărârii atacate, sens în care instanța supremă reține că soluționarea recursului presupune a dezlega dacă titularul unei cereri de despăgubire formulate în temeiul art. 20 din Legea nr. 132/2017 și nemulțumit de soluționarea acesteia de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului astfel generat, în lipsa unei convenții arbitrale.

Pentru considerentele ce succedă, Înalta Curte de Casație și Justiție găsește recursul nefondat, impunând, în acord cu curtea de apel, concluzia că, într-un astfel de litigiu, în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmărește obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârșirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Persoana vătămată a înaintat, la 05.06.2019, pârâtei o cerere de despăgubire în sumă de 7.362,17 RON, satisfăcută numai parțial de aceasta, context în care, la 10.02.2022, a sesizat "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat".

În cauză, este nedisputată lipsa unei convenții arbitrale, în sensul Titlului II - Cartea a IV-a a C. proc. civ., iar susținerea esențială a recurentei este că Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare (în continuare, "Norma A.S.F. nr. 18/2017" sau "Norma") înlocuiește convenția arbitrală.

Soluționând, prin încheierea din 29.06.2022, excepția necompetenței materiale, tribunalul arbitral a reținut că obligația de reparare a prejudiciului de către pârâtă derivă din încheierea unui contract de răspundere civilă auto - al cărui conținut este stabilit prin lege și care, deci, nu poate fi completat printr-o convenție arbitrală -, astfel încât Norma A.S.F. nr. 18/2017 dă dreptul părților să opteze pentru soluționarea litigiului prin conciliere, arbitraj sau mediere.

S-a reținut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este competent să soluționeze cauza", iar prin hotărârea arbitrală nr. 85/25.07.2022, cererea reclamantei a fost admisă.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acțiunii în anulare, a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, statuând că tribunalul arbitral a soluționat cauza în lipsa unei convenții arbitrale, a anulat hotărârea arbitrală și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 2 București. A reținut că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu poate deroga de la prevederile C. proc. civ. în materia arbitrajului și nu permite jurisdicția arbitrală în lipsa unei convenții încheiate între părțile litigante.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, în lipsa unor critici concrete subsumate lui - prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei -, apare invocat formal și nu va fi analizat.

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuție atribuirea prin lege a competenței de soluționare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât interesează dimensiunea procesuală a convenției arbitrale.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind vădit nefondat.

Contrar susținerilor recurentei, Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017.

Această concluzie este permisă de art. 4 alin. (3), care scoate de sub incidența Normei petițiile a căror rezolvare antamează modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor. În cazul acestora, dispoziția evocată impune A.S.F. să îndrume persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul non bancar, iar pe cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

De la dispozițiile art. 548 C. proc. civ., care impun forma scrisă pentru convenția arbitrală, nu derogă nici art. 7 alin. (4) lit. d) din Normă, întrucât acesta stabilește numai cu titlu de principiu în sarcina conducerii executive a societăților și brokerilor și a coordonatorului colectivului de analiză și soluționare a petițiilor obligația de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

În cauză, cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Dar determinarea momentului plății despăgubirii prin raportare la "acordul entității de soluționare a litigiului" nu este de natură să susțină demersul interpretativ al recurentei.

Distinct de faptul că autoarea căii de atac nu a argumentat că instituția arbitrală sesizată ar fi o "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015, litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, din moment ce nici titularul inițial al creanței și nici recurenta nu pot fi calificați drept "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Articolul 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 se opune și el interpretării recurentei. Dispunând că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor (...), asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului (...)", prevederea nu este susceptibilă să trimită la arbitraj, care, potrivit art. 606 C. proc. civ., se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative neangajante de soluționare a disputelor.

Nici susținerile privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări nu sunt fondate, întrucât stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu face decât să le semnaleze existența, fără a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Acceptarea interpretării propuse de recurentă ar nesocoti dreptul la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, sunt utile statuările și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului cu privire la condițiile în care art. 6 al Convenției permite înființarea de instanțe arbitrale pentru soluționarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 și 49, din care rezultă, pe de o parte, că justițiabilii nu pot fi împiedicați să renunțe la dreptul lor de a se adresa unei instanțe judecătorești în favoarea uneia arbitrale - cu condiția ca această renunțare să fie liberă, licită și fără echivoc -, iar pe de altă parte că, dacă se referă la un arbitraj impus de lege, forțat, când părțile nu au nicio posibilitate de a a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție.

Legislația națională reglementează structuri arbitrale pe care părțile le pot accesa pentru soluționarea disputelor derivând din anumite raporturi juridice.

Caracterul exhaustiv și precis, ca și adoptarea reglementărilor prin lege sunt suficiente pentru a deduce lipsa de temeinicie a interpretării propuse de recurentă în cauza de față. Astfel, comisie centrală de arbitraj ce funcționează în domeniul sănătății este organizată pe baza art. 307 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, iar regulamente de organizare și normele de procedură sunt stabilite de Guvern și, respectiv, de Ministerul Justiției.

Vor fi înlăturate și criticile care impută curții de apel greșita interpretare a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare).

Dispozițiile de drept unional invocate nu sunt aplicabile cauzei, din moment ce art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecție juridică, iar Directiva (UE) 2016/97 privește distribuția de asigurări.

De altfel, în ansamblu, legislația de care s-a prevalat recurenta, permite procedurile de soluționare extrajudiciară a litigiilor, în măsura în care sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern, or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, ca atare.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, o va obliga la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă S.C. B. S.A., în sumă de 3.570 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 115/06.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.