ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, la data de 22.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Societatea "A." S.R.L. Oradea a solicitat obligarea pârâtei Societatea "B." S.A. la plata sumei de 3.294,06 RON, contravaloarea reparațiilor autoturismului cu nr. de înmatriculare x, a penalităților de întârziere de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, începând cu 20.02.2019 și până la plata integrală a debitului și a cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 55/05.04.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de pârâta "B." S.A.; a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.294 RON, reprezentând diferența de despăgubire neachitată, aferentă dosarului de daună nr. x, a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu 20.02.2019 și până la plata integrală a debitului principal, precum și a sumei de 946,16 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Împotriva hotărârii arbitrale, Societatea "B." S.A. a formulat acțiune în anulare, solicitând și suspendarea executării hotărârii arbitrale.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 99 din 4 august 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a admis cererea în anulare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B. S.A. (B.) și a anulat încheierea din data de 02.02.2022 și hotărârea arbitrală nr. 55/05.04.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a trimis cauza la Judecătoria Sectorului 3 București, competentă material și teritorial; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.480 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, reclamanta Societatea "A." S.R.L., solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii în anulare formulate de către intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Introductiv, autoarea recursului a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum și dispoziții ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susținut că sentința este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât și cel național au prevăzut ca oricare dintre părțile unui litigiu de natura celui de față să poată utiliza un mijloc alterativ de soluționare, care poate fi procedura C. sau arbitrajul, într-o situație ca cea de față. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opțiune al reclamantului, fiind indiferent consimțământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În continuare, și-a ilustrat susținerile citând dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) și (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4), reiterând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susținut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

A invocat, în continuare, dispozițiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 si 6, care fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forța obligatorie a contractului, sprijinindu-și concluzia pe dispozițiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluționarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-și susținerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14.11.2022, sub nr. x/2022.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă "B." S.A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 30 mai 2022, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 30 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 06 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenței de soluționare a litigiului către tribunalul arbitral. Convenția arbitrală este un contract procesual și, deci, are a fi analizat prin prisma respectării normelor de drept procesual.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Deși articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, nici titularul inițial al creanței și nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituția arbitrală ca "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susține interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative neangajante de soluționare a disputelor.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, și, în acord cu curtea de apel, reține că, într-un litigiu de natura celui de față, inițiat de un profesionist, în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Norma A.S.F. nr. 18/2017, stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze existența, fără a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de legislația specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile recurentei-reclamante în sensul aplicării greșite a dispozițiilor legale ale art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit alin. (3) al art. 7 din Norma A.S.F. nr. 18/2017, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași normă, "conducerea executivă a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor se asigură de: d) asigurarea participării la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator".

Instanța supremă reține că, art. 7 pct. (3) din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare stabilește că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate. Prin urmare, dispozițiile indicate nu instituie o clauză compromisorie de drept.

Faptul că în cuprinsul acestui articol se menționează că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul, înseamnă doar că arbitrajul este permis în situația persoanelor juridice. Totuși, aceasta nu semnifică și faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâtul din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea litigiului de o instanță arbitrală.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că aceste dispoziții legale, ale art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu sunt aplicabile litigiului de față, întrucât reclamantul este profesionist, iar dispozițiile invocate sunt aplicabile consumatorilor persoane fizice.

Criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Invocarea efectului direct al unei directive a Uniunii este permisă numai în situația netranspunerii sau transpunerii incorecte în dreptul național a actului unional și numai în litigiile ce opun o persoană statului membru; litigiul de față opune doi particulari, deci efectul direct nu poate fi invocat.

Distinct de acest aspect, recurenta invocă dispoziții de drept unional care nu apar aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecție juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privește distribuția de asigurări.

Dar mai mult, legislația Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind, de fapt, că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, cu consecința respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

În ce privește cererea intimatei- pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 453 din C. proc. civ.: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Dacă s-au cerut cheltuieli de judecată, instanța se va pronunța asupra lor prin dispozitiv, în raport de actele justificative depuse de părți.

Dispozițiile art. 452 C. proc. civ. statuează că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate.

Astfel, din "sumarul tranzacții" depus la dosar, se reține că nu există corespondență între plata efectuată și dosarul pendinte, nu rezultă că aceste cheltuieli ar fi fost efectuate în cauză, la detaliile operațiunii nefiind trecute toate elementele necesare, apte a conduce la concluzia că ele constituie contravaloarea onorariului de avocat solicitat, nefiind trecut nici măcar numărul contractului de asistență juridică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă Societatea "A." S.R.L. împotriva sentinței nr. 99 din 4 august 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei- pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.