ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1537/2022

Ședința publică din data de 20 iunie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 8 din O.G. nr. 27/1996 și art. II pct. 16 și 17 din Normele Metodologice nr. 4626/2017.

Prin sentința civilă nr. 2215 din 7 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. și a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri) la plata către reclamantă a sumei de 1.105.241,01 RON, reprezentând contravaloarea subvenției, pentru perioada 31.05.2007-31.03.2013, pentru energia electrică furnizată familiilor care domiciliază în localitățile din Rezervația Biosfera Delta Dunării.

Prin decizia civilă nr. 454 din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2215 din 7 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

S-a admis apelul pârâtului Ministerul Economiei declarat împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și s-a respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 2261/03.12.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul reclamantei A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 454 din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei de casare, instanța supremă a reținut, în esență, că litigiul a fost generat de aplicarea dispozițiilor art. 8 din O.G. nr. 27/1996 privind acordarea de facilități persoanelor care domiciliază în unele localități din Munții Apuseni și Rezervația "Delta Dunării", prevăzute de H.G. nr. 395/1996 și care beneficiază de tarife reduse cu 50%, printre altele, pentru energie electrică, în limita unor consumuri normate pe familie, stabilite de consiliile locale.

Dispoziția legală prevede totodată că, diferența de tarif pentru serviciile privind livrarea energiei electrice se suportă de la bugetul de stat, prin ministerul coordonator al agenților economici furnizori de astfel de servicii.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că, pentru a se stabili potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., debitorul obligației în raportul juridic dedus judecății având ca obiect plata sumelor solicitate de reclamantă în calitate de furnizor de servicii pentru energia electrică, aferente perioadei 31 mai 2007 - 31 martie 2013, instanța de apel trebuia să verifice și să identifice ministerul coordonator al furnizorului acestor servicii și măsura în care prin actele normative din această perioadă a operat doar o schimbare a denumirii ministerului coordonator al prestatorului de servicii sau un transfer al obligației de plată a sumelor din litigiu.

În alți termeni, instanța de apel pentru soluționarea corectă a excepției lipsei calității procesuale pasive trebuia să analizeze în conformitate cu dispozițiile art. 479 C. proc. civ., situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanță prin raportare la perioada pentru care se solicită contravaloarea serviciilor prestate precum și susținerea potrivit căreia pârâtul în perioada respectivă a efectuat, în calitate de minister coordonator plăți către reclamantă reprezentând diferențe de preț și tarif.

A mai statuat instanța de casare că prin decizia recurată instanța de apel, fără a verifica în mod concret aplicarea actelor normative prin care s-a schimbat succesiv denumirea pârâtului în perioada din litigiu la situația de fapt stabilită de tribunal, care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și fără a înlătura considerentele primei instanțe, care a reținut că pârâtul a recunoscut și a efectuat plăți parțiale în perioada de referință pentru contravaloarea serviciilor a căror plată se solicită, excepția lipsei calității procesuale a fost admisă, avându-se însă în vedere acte normative ulterioare perioadei din litigiu, respectiv dispoziții legale cuprinse în O.U.G. nr. 96/2012, O.U.G. nr. 86/2014 și O.U.G. nr. 55/2015, acte normative care vizează stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și prin care totodată s-a reorganizat Ministerul Economiei.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice actele normative aplicabile perioadei pentru care sunt solicitate debitele restante în scopul stabilirii ministerului coordonator al agentului economic care a prestat serviciul a cărui contravaloare se solicită, iar în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ., se vor verifica toate motivele și apărările invocate de părți urmând a se administra probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

De asemenea, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate și obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2584,5 RON cheltuieli de judecată (apel și recurs).

În rejudecare, instanța de apel a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, împotriva aceleiași sentințe civile.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat eronat prevederile legale referitoare la prescripția extinctivă, în împrejurările în care se află în prezența unui debit pretins începând cu anul 2007. Or, pentru sumele aferente anilor 2007-2013, dreptul la acțiune s-a născut în fiecare an în parte și în fiecare lună, iar până în anul 2016, termenul de prescripție era împlinit, astfel că intimata-reclamantă are un drept afectat extinctiv.

În aprecierea recurentului-pârât cererea reclamantei, formulată în anul 2016, pentru sumele aferente perioadei 2007-2013, fără indicarea în concret a datei scadenței sau a vreunor elemente care să poată conduce la stabilirea acestei date, se dovedește a fi prescrisă.

A mai adăugat titularul memoriului de recurs că instanța de judecată, deși a fost învestită cu o acțiune în pretenții, a ignorat dispozițiile obligatorii ale C. proc. civ. cu referire la verificarea elementelor obligatorii ale cererii de chemare în judecată în ceea ce privește pretențiile, dispoziții a căror nerespectare conduce chiar la anularea cererii de chemare în judecată, pronunțând o hotărâre judecătorească fără administrare de probe corespunzătoare.

De asemenea, s-a mai precizat faptul că solicitarea privind prescripția are în vedere Decizia nr. 1/2014 referitoare la prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011.

A mai susținut recurentul-pârât că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân suspuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011.

În opinia autorului cererii de recurs, instanțele care s-au pronunțat anterior au achiesat la pretențiile A. S.A. în condițiile în care caracterul cert al acestora este îndoielnic, existând dovezi clare ale erorilor de facturare comise de reclamantă, finalizate cu recunoașterea acestora și stornarea debitelor.

De asemenea, a mai adăugat recurentul-pârât că, prin decizii succesive, Curtea de Conturi a constatat că au fost decontate subvenții în mod eronat, A. S.A. incluzând pe istele de decont persoane decedate și persoane care nu se încadrau în cerințele legii.

Prin întâmpinarea înregistrată la 15 februarie 2021, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat pe cale de excepție, în principal, în temeiul art. 82 C. proc. civ., anularea recursului pentru lipsa calității de reprezentant legal al semnatarei recursului, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. anularea acestuia pentru lipsa motivelor de casare prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) din același cod.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin precizările transmise la dosar în data de 12 octombrie 2021 Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a solicitat rectificarea citativului și introducerea în cauză a Ministerului Energiei ca urmare a reorganizării prin O.G. nr. 212/2020 a Ministerului Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri în Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și Ministerul Energiei, acesta din urmă preluând activitățile, personalul aferent și patrimoniul corespunzător din domeniul energiei.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021 s-au respins excepțiile lipsei calității de reprezentant și a nulității recursului invocate de intimata-reclamantă A. S.A., fiind admis în principiu recursul, acordându-se termen de judecată la data de 9 decembrie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, cu privire la cadrul procesual pasiv, instanța supremă constată că prin cererea introductivă reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, prin sentința civilă nr. 2215 din 7 iunie 2017 fiind căzut în pretenții Ministerul Economiei, ca urmare a reorganizării pârâtului chemat inițial în judecată.

Prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța supremă a casat decizia instanței de apel, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând, în esență, că pentru a se stabili potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., debitorul obligației în raportul juridic dedus judecății având ca obiect plata sumelor solicitate de reclamantă în calitate de furnizor de servicii pentru energia electrică, aferentă perioadei 31 mai 2007 - 31 martie 2013, instanța de apel trebuia să verifice și să identifice ministerul coordonator al furnizorului acestor servicii, și măsura în care prin actele normative din această perioadă a operat doar o schimbare a denumirii ministerului coordonator al prestatorului de servicii sau un transfer al obligației de plată a sumelor din litigiu.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., verificând actele normative aplicabile perioadei pentru care au fost solicitate debitele restante, a constatat că începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 68/2019 Ministerul Economiei a fuzionat cu Ministerul Energiei, înființându-se Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, fiind mai puțin relevant căruia dintre cele două ministere i-a revenit obligația de plată a subvențiilor de plată, motiv pentru care a constat că există identitate între această entitate și subiectul pasiv din cadrul raportului juridic obligațional.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, iar prin precizările transmise la dosar în data de 12 octombrie 2021 Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a solicitat rectificarea citativului și introducerea în cauză a Ministerului Energiei ca urmare a reorganizării prin O.G. nr. 212/2020 a Ministerului Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri în Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și Ministerul Energiei, acesta din urmă preluând activitățile, personalul aferent și patrimoniul corespunzător din domeniul energiei.

În lipsa unui Protocol de predare-primire din care să rezulte predarea către Ministerul Energiei și primirea de către această entitate a dosarului nr. x/2016, intimata-reclamantă a precizat, prin adresa trimisă la 27 mai 2022, că înțelege să își mențină cadrul procesual configurat inițial prin cererea de chemare în judecată.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte urmează a da eficiență principiului disponibilității reglementat de art. art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că în prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Ministerul Economiei, așa cum și-a manifestat voința reclamanta prin precizările depuse la dosar, această instituție fiind și titularul cererii de recurs pendinte.

În continuare, analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a interpretat eronat prevederile legale referitoare la prescripția extinctivă, pronunțând o hotărâre fără administrarea probelor corespunzătoare.

Din analiza criticilor formulate se observă că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurentul-pârât, întrucât din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi analizate prin prisma ipotezelor de casare reglementate de acest text legal, recurentul-pârât limitându-se la argumente ce țin de modalitatea de aplicare a normelor de drept material ce privesc regimul juridic al prescripției extinctive.

Așadar, prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici care să susțină faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și ar trebui desființată, iar în lipsa argumentării acestor motive, instanța de recurs nu poate efectua controlul judiciar din perspectiva ipotezelor evocate.

Instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contracție excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conturează concluziile instanței.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, cum anterior s-a menționat.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat eronat prevederile legale referitoare la prescripția extinctivă, pronunțând o hotărâre fără administrarea unui probatoriu corespunzător.

De asemenea a menționat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân suspuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011.

Înalta Curte reține că aceste critici vizează, în realitate, netemeinicia deciziei criticate, întrucât se referă la analiza probelor și a situației de fapt reținute de către instanțele devolutive, care sunt suverane în această privință, neexistând raționamente legale în sensul încălcării regulilor de drept substanțial.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă nu combate în substanța lor considerentele instanței de apel în ceea ce privește aplicarea normelor de drept material invocate, concluziile instanței de control judiciar devolutiv fiind extrase în urma analizării probatoriul administrat în cauză, prin decizia recurată fiind argumentate în fapt și în drept motivele confirmării soluției primei instanțe în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei s-a reținut, aspect necontestat de recurent, că pentru pretențiile aferente perioadei 31.05.2007-30.06.2011, în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958.

Așadar, sunt nefondate criticile recurentului-pârât cu privire la dispozițiile legale ce guvernează instituția prescripției pentru pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, instanța de control judiciar devolutiv a constatat că prin adresa nr. x/22.08.2011, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a recunoscut existența unor subvenții restante, propunând eșalonarea plății acestora pentru o perioadă de 2-3 ani. Mai mult, a reținut instanța de apel că pârâtul a efectuat 30 de plăți prin virament bancar în intervalul 2007-2013, ordinele de plată nepurtând mențiuni cu privire la obligațiile de plată stinse, motiv pentru care s-a apreciat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea dreptului, pârâta nefăcând dovada faptului că plățile efectuate nu au vizat și subvențiile aferente perioadei 2007-2013.

În acest context, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut și întrerupt dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, acestea fiind chestiuni de fapt, câștigate cauzei, ce se impun a fi respectate și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Înalta Curte urmează a înlătura și criticile recurentului-pârât ce vizează caracterul îndoielnic al pretențiilor, având în vedere că aceste aspecte nu au fost sesizate în apel.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunțat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive și apărări ce au făcut analiza instanței anterioare.

Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici valorificate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu o cale extraordinară de atac.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de față, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate prin întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă A. S.A., aceste critici urmând a fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

În consecință, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei împotriva deciziei civile nr. 1555/A din 4 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei împotriva deciziei civile nr. 1555/A din 4 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2022.