ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1515/2023

Ședința publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 13.11.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (în continuare, "A.N.L."), solicitând obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la:

- plata de daune-interese estimate provizoriu la 55.000 euro (261.948,50 RON), adică 550 euro/lună (respectiv 2.619,49 RON/lună) pentru perioada cuprinsă între 23.07.2011 și 13.11.2019 - sumă compusă din 45.000 euro, adică 450 euro/lună daune pentru lipsă de folosință și 10.000 euro, adică 100 euro/lună daune morale -, și în continuare, până la predarea la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și finalizarea completă a Cartierului B. din care face parte și locuința din blocul A9, situat pe parcela nr. 2004 cu nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară individuală nr. x, situată în Municipiul București, sector 1 (în continuare, "imobilul");

- asigurarea finalizării lucrărilor de construire a imobilului și a lucrărilor de investiții constând în creșă, grădiniță, dispensar, sedii ale poliției, pompierilor, administrației domeniului public, terenuri de sport, spații verzi, parc, complex comercial, potrivit planurilor de urbanism pentru cartierul de locuințe B., coroborat cu termenele de punere în funcțiune a imobilului;

- plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 09.01.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a trimis cauza secției a VI-a Civilă a aceleiași instanțe, apreciind că acesteia îi revine competența de soluționare a cauzei.

La termenul din 10.06.2020, prima instanță a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 23.07.2011-13.11.2016 și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capetele 2 și 3 de cerere.

Prin sentința civilă nr. 164/28.01.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă:

- a obligat reclamantul la plata către expertul judiciar a sumei de 500 de RON; - a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 550 euro/lună, pentru perioada 23.07.2011-13.11.2016;

- a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 18.846 euro cu titlu de lipsă folosință aferentă perioadei 13.11.2016-31.07.2020;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a obligat-o să asigure finalizarea lucrărilor de construire a imobilului - prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamant - și a obiectivelor de investiții pe teritoriul aferent Sectorului 1, București din cadrul cartierului de locuințe B.;

- a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată și

- a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile, ambele părți au declarat apel, reclamantul atacând și încheierea din 10.06.2020.

Prin decizia civilă nr. 1740/02.11.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat și a admis apelul formulat de pârâtă, sentința civilă apelată fiind schimbată în parte în sensul respingerii ca întemeiate a capetelor doi și trei ale cererii, restul dispozițiilor sentinței apelate fiind menținute.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Subsumat primului motiv de recurs invocat - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. -recurenta a susținut că instanța de apel prezintă considerente contradictorii, în care, pe de o parte, stabilește răspunderea A.N.L. în baza contractului de mandat și arată că agenția răspunde pentru obligațiile asumate de terți în sensul edificării imobilului și a rețelelor de utilități, dar pe de altă parte statuează că este exonerată de răspundere pentru inacțiunile terților.

În acest sens, a subliniat că, deși instanța de apel a reținut că obligația de realizare și predare a construcției a fost în sarcina antreprenorului general, totuși a statuat că A.N.L. este culpabilă de neîndeplinirea obligațiilor de realizare a construcției, iar soluția de respingere în parte a apelului pârâtei are drept temei încălcarea de către A.N.L. a unor obligații, fie asumate în baza unor contracte și convenții - la care reclamantul intimat nu este parte -, fie derivate din lege care ar constitui temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Pe de altă parte, subsumat motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., titulara recursului a apreciat greșită soluția instanței de apel, întrucât încălcă art. 969 și 1.073 din C. civ. de la 1864 (în continuare " C. civ.."), prin raportare la contractul de mandat încheiat de părți și la prevederile Legii nr. 152/1998.

A afirmat că, opus dispozițiilor legale evocate și, deși obiectul obligației asumate de A.N.L. prin contractul de mandat era acela de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, obiectul pretenției reclamantului a fost altul, respectiv obligarea agenției la finalizarea și predarea imobilului, deși această obligație revenea constructorului, în temeiul contractului de construire încheiat cu intimatul și al contractului de antrepriză generală încheiat cu A.N.L., sens în care a făcut trimitere la art. art. 5 din Legea nr. 152/1998 și art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011 care nu atribuie în sarcina A.N.L. obligația de a efectua ea însăși lucrările de construire și de a preda imobilul către beneficiar, îndatoriri care, oricum, ar exceda obiectul său de activitate.

Învederând că, prin contractul de mandat, mandantul îl împuternicește pe mandatar să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pârâta-recurentă a apreciat că obligația de construire nu poate fi considerată ca asumată de agenție nici prin interpretarea clauzei contractuale care o obligă să asigure finalizarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în ipoteza imposibilității primului de a finaliza lucrările și nici de indicarea, în preambulul contractului de mandat, a Legilor nr. 152/1998 și nr. 190/1999 sau a contractului de antrepriză generală.

A conchis că instanța de apel trebuia să constate lipsa identității dintre prestația la care A.N.L. s-a obligat prin contract și cea pretinsă prin cererea introductivă și să analizeze răspunderea ce îi revine exclusiv în temeiul contractului de mandat, conform art. 1.532 și urm. C. civ.

În continuare, recurenta a contrapus cele două contracte - mandat și construire - sesizând natura lor fundamental diferită, sens în care a subliniat că:

- contractul de construire are ca obiect edificarea imobilului într-un anumit termen de către constructor, care garantează calitatea acestuia și se obligă la predarea lucrării, în timp ce

- prin contractul de mandat, mandatarul își asumă exclusiv respectarea condițiilor convenite prin contractul de construire, subliniind că revine constructorului obligația de predare și nu A.N.L., criticând hotărârea din apel pentru că a enumerat obligații pe care recurenta nu și le-a asumat prin contractul de mandat, ci derivă din contracte încheiate, ulterior contractului de mandat, cu terții - autorități publice, furnizori de utilități, antreprenori sau constructori.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată nu probează culpa A.N.L. în a se prevala de pârghiile administrative și legale aflate la dispoziția sa, pentru a obține executarea și finalizarea imobilului și nici nu individualizează ce alte măsuri ar fi fost apte să determine acest rezultat, iar Agenția a omis să le întreprindă. În acest sens, titulara recursului a susținut că obligațiile pe care și le-a asumat erau obligații de diligență, a căror îndeplinire a dovedit-o prin înscrisurile administrate, iar simpla împlinire a termenului, fără finalizarea și predarea imobilului, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina sa, astfel că răspunderea îi poate fi atrasă numai în condițiile art. 14 din contractul de mandat, prin plata de daune interese pentru nerespectarea clauzelor contractuale, nefiind convenită o clauză penală.

Susținând că răspunderea pentru predarea locuinței cu întârziere revine antreprenorului general, în baza art. 8 din contractul de construire, iar în art. 10 din contract a fost convenită o clauză penală, prin care părțile respectivului contract au evaluat anticipat un eventual prejudiciu, limitând astfel răspunderea pentru nerespectarea obligației, recurenta a precizat că și antreprenorul general și-a asumat, prin art. 21 și 65 din contractul de antrepriză generală, obligația de executare și finalizare a unităților locative, la cheie, și pe cea de a le preda A.N.L., pentru ca agenția să le predea beneficiarilor, astfel că, de vreme ce nu există o dovadă a predării, recurenta a apreciat că nu îi poate fi aplicată o sancțiune, iar decizia recurată este lipsită de temei legal.

Pe de altă parte, recurenta a subliniat că existența contractului de mandat exclude analiza răspunderii sale pe tărâm delictual. În acest context, a reiterat că reclamantul nu a mandatat-o să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, iar raționamentul instanței de apel care a conchis că A.N.L. avea obligația de asigurare și realizare a lucrărilor menționate este contrazis de încheierea unor convenții pluripartite, cum este cazul convenției nr. MM 1909/06.05.2004, încheiată în temeiul art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, în care Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, C. S.A., D. și-au asumat, fiecare, propriile obligații, conchizând că executarea obligațiilor nu depindea de voința A.N.L., Primăria Municipiului București fiind cea care gestiona atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul B..

Totodată, a mai învederat că alte entități - autorități publice locale, operatorul de distribuție a energiei electrice - au fost obligate prin alte hotărâri judecătorești la executarea utilităților concluzionând că răspunderea pentru inexistența rețelelor nu poate reveni A.N.L. și, în consecință, nici repararea prejudiciului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 02.02.2023, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în ce privește criticile din recurs subsumate motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul-intimat a invocat, în principal, nulitatea recursului iar, în subsidiar, caracterul său nefondat.

Cu privire la critica recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimatul a susținut că nu a identificat niciun argument din care să rezulte contradicții în considerentele deciziei atacate.

În ce privește celălalt motiv de recurs, subsumat art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susținut neîncadrarea criticilor în acest motiv de nelegalitate și, prin urmare, nulitatea recursului din această perspectivă, deoarece:

- în realitate, prin memoriul de recurs, se reiau motivele de apel cu mici schimbări de formă dar cu teze identice;

- lipsesc critici punctuale privind considerentele hotărârii atacate;

În subsidiar, intimatul-reclamant a apreciat acest motiv de recurs ca fiind nefondat, susținerea recurentei conform căreia aceasta și-ar fi asumat doar obligații de diligență prin contractul asumat fiind nelegală, în contradicție cu rolul contractual izvorât din Legea nr. 152/1998.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, reclamantul a susținut caracterul independent al convențiilor încheiate de A.N.L. în cadrul Programului de Locuințe, la care reclamantul nu este parte, față de contractul de mandat convenit cu reclamantul-intimat.

Făcând trimitere la prevederile art. 1 și art. 15 din Contractul de mandat încheiat, intimatul-reclamant a susținut că acest contract complex, nenumit, de sorginte legală, a dat naștere unor obligații de rezultat iar nu de diligență, constând în asigurarea predării locuinței la termen, cu respectarea proiectului tehnic și a autorizației de construire.

Evocând o serie de dispoziții legale extrase din Legea nr. 152/1958 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, dar și norme din legislația în domeniul construcțiilor, intimatul reclamant a susținut că inclusiv recepția lucrărilor, care se putea face numai la finalizarea și darea în folosință a locuințelor, era o obligație trasată tot în sarcina A.N.L., aspect ce întărește concluzia conform căreia obligația asumată de pârâtă a fost una de rezultat.

Făcând o prezentare a mecanismului de plată și a contractului de credit ipotecar convenit cu E., intimatul a mai susținut că, potrivit contractului de mandat, A.N.L. avea obligația, în ipoteza în care constructorul nu își realizează obligațiile, de a asigura finalizarea lucrărilor cu un alt antreprenor general iar neîndeplinirea culpabilă a acestei obligații din partea pârâtei-recurente a antrenat ulterior refuzul băncii de a mai asigura finanțarea proiectului după data de 31.12.2015.

Considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului declarat:

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sintetizând cadrul procesual, Înalta Curte reține că, în urma admiterii apelului pârâtei A.N.L., a fost menținută exclusiv dispoziția instanței de fond, prin care aceasta a fost obligată să achite reclamantului suma de 18.846 euro, cu titlu de lipsă de folosință aferentă perioadei 13.11.2016-31.07.2020 iar reclamantul nu a promovat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, astfel încât soluția de respingere a capetelor 2 și 3 de cerere a rămas definitivă iar autoritatea de lucru judecat a acestei soluții s-a consolidat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a evocat obligațiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat nr. HCA 2-55/24.07.2008 și, pe baza art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, a Legii nr. 152/1998 și a H.G. nr. 962/2001 și a conchis că Agenția și-a asumat prin contractul de mandat obligația de a atinge rezultatul stabilit, finalizarea la termen a construcției contractate prin credit ipotecar, iar fapta sa ilicită constă tocmai în neîndeplinirea acestei obligații, de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor conform proiectului tehnic și autorizației de construire, atât în privința locuinței, cât și a lucrărilor de infrastructură, utilități și urbanizare.

Curtea de apel a admis apelul pârâtei, statuând că obligațiile asumate prin contractul de mandat de Agenție nu pot fi extrapolate, astfel încât conducă la obligarea acesteia să finalizeze obiectivele de învestiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii", respectiv să efectueze recepția la terminarea lucrărilor și să predea locuința la cheie, obligații ce revin antreprenorului, conform art. 8 din contractul de construire.

Cu privire la primul motiv de recurs, acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În esență, recurenta critică decizia recurată, contrapunând statuările instanței de apel, cu privire la capătul 1 de cerere - în admiterea căruia răspunderea A.N.L. a fost atrasă în baza contractului de mandat -, celor cu privire la capetele 2 și 3 de cerere, la respingerea cărora s-a reținut că Agenția nu poate fi obligată să finalizeze lucrările la imobil și să predea locuința la cheie.

În temeiul ipotezei analizate, casarea intervine dacă motivarea este lipsită de logică, neinteligibilă și contradictorie în aspectele sale esențiale, expunând considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii.

Deciziei recurate nu îi poate fi reproșat acest viciu, de vreme ce raționamentul instanței de apel, sintetizat anterior, privește capete de cerere distincte care au primit soluții diferite - unul de admitere și celelalte două, de respingere, în contextul în care considerentele instanței susțin coerent dezlegarea dată fiecăruia dintre petite.

Concret, statuarea neechivocă privind calificarea obligațiilor A.N.L. ca fiind unele de rezultat susține admiterea capătului 1 de cerere, construită pe premisa asumării de către Agenție a riscului neexecutării contractelor de entitățile cu care aceasta a semnat convenții pentru realizarea programului B.. În același timp, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantului subsumate capetelor 2 și 3 din cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la finalizarea și recepția apartamentului și la finalizarea lucrărilor de investiții adiacente (dispensar, grădiniță, creșă etc.) nu sunt întemeiate deoarece pârâta nu și-a asumat, prin contractul de mandat, față de reclamantul-mandant, nici obligația de a executa ea însăși blocul cu apartamente, și nici obligația de a realiza acele construcții adiacente. Prin urmare, în cauză de vorba despre maniera în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale și obligațiiile asumate de părți neexistând vreo contradictorialitate între argumentele astfel expuse.

În consecință, motivul de casare invocat apare nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta-recurentă a imputat instanței de apel că, fixând premisa greșită a asumării de A.N.L. a unor obligații de rezultat și nu de diligență, ar fi conchis nelegal că Agenția nu răspunde numai în temeiul contractului de mandat, prin aplicarea art. 1.532 C. civ., ci și a celorlalte convenții, la care reclamantul nu a fost parte.

Nu pot fi primite susținerile privind nulitatea parțială a recursului cu privire la aceste motive de casare, invocate de intimatul-reclamant, prin întâmpinare. Conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității poate interveni numai atunci când criticile formulate nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs enumerate limitativ în art. 488 C. proc. civ. De vreme ce recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 și art. 1073 din C. civ. anterior de la 1864, prezentând argumentele pentru care apreciază că hotărârea atacată înfrânge aceste dispoziții de drept material, nu se poate reține nulitatea cererii de recurs.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste critici, subsumate de pârâta-recurentă motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate deoarece calificarea obligațiilor asumate de A.N.L., conform contractului de mandat, ca fiind obligații de rezultat, este corectă.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în cadrul proiectului B. au fost încheiate mai multe contracte: de mandat, de antrepriză, de construire și convenția MM nr. 1909/06.05.2004, convenții ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc. Contractul de mandat nr. HCA 2-55/24.07.2008 a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar recurenta A.N.L. a fost împuternicită, prin art. 1, să reprezinte reclamantul în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin art. 14, în cazul în care, din cauze imputabile, antreprenorul general era în imposibilitate de a finaliza lucrările, mandatarul și-a asumat obligația de a asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, iar art. 16 stabilea că mandatul încetează doar la recepția finală a locuinței.

Astfel cum în mod just a reținut instanța de control judiciar devolutiv, contractul de mandat analizat este un act juridic complex, prin care, distinct de prevederile evocate anterior, A.N.L. avea dreptul de a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului, atât pentru recuperarea cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, cât și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției.

Așadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul, recurenta a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, Agenția era obligată să îndeplinească întocmai obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 C. civ.

Aceste obligații sunt unele de rezultat, întrucât finalitatea urmărită prin activitatea Agenției - finalizarea imobilului - era intrinsecă raportului obligațional, conținutul obligațiilor a fost expres menționat în contractul de mandat, iar mandatarul avea posibilitatea legală și contractuală de a le îndeplini, astfel cum au fost asumate, executarea obligațiilor asumate fiind în puterea sa, având la dispoziție toate pârghiile necesare pentru atingerea rezultatului urmărit de reclamantul-mandant.

Recurenta a mai susținut că răspunderea sa contractuală trebuia analizată doar în temeiul contractului de mandat și a art. 1.532 C. civ.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că răspunderea contractuală a pârâtei-recurente a fost atrasă în temeiul contractului de mandat, pentru încălcarea unei obligații asumate în nume propriu și nu de terți; așadar, obligațiile reținute ca încălcate sunt distincte de cele asumate de constructor și de antreprenorul general, potrivit contractelor de construire, respectiv de antrepriză generală.

Contrar criticii formulate, diferența dintre obiectul și conținutul contractelor de mandat și construire a fost nu numai conștientizată, dar și valorificată de instanța de apel, care a validat soluția primei instanțe numai cu privire la daunele interese pentru lipsa de folosință și a reformat-o, prin respingerea capetelor 2 și 3 de cerere, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat.

De aceea, criticile autoarei recursului sunt străine deciziei recurate, față de raționamentul curții de apel fiind nerelevant că Agenția nu și-a asumat termenul de 24 de luni pentru predarea imobilului; pârâta nici nu a fost obligată la predarea imobilului și nici nu i s-a instituit, implicit, obligația de a-l construi.

Printr-o altă critică, se susține că s-ar fi reținut în mod greșit culpa Agenției în neexecutarea obligațiilor asumate.

Instanțele devolutive au reținut că, prin probele administrate în cauză, recurenta nu a făcut dovada faptului că neexecutarea obligațiilor contractuale este consecința unei cauze străine, neimputabile, în timp ce conduita celorlalte entități implicate în edificarea proiectului rezidențial nu a fost apreciată drept exoneratoare de răspundere.

Aceste statuări se întemeiază pe analiza materialului probator și reprezintă un element de netemeinicie, care nu poate fi reevaluat în recurs, cale extraordinară de atac al cărei obiect este limitat exclusiv la examinarea legalității hotărârii atacate, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, critica va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.

Pentru același considerent, va fi înlăturată și critica prin care se impută instanței de apel că nu indică expres măsurile prin care A.N.L. ar fi putut determina finalizarea și predarea imobilului și nici mijloacele de probă din care ar rezulta că acestea nu au fost implementate.

Instanța supremă va înlătura și criticile referitoare la inexistența unei clauze penale în contractul de mandat, reținând că atragerea răspunderii contractuale s-a făcut în mod legal, în temeiul art. 15 din contractul de mandat și a dispozițiilor C. civ. de la 1864 privind răspunderea contractuală. Împrejurarea că răspunderea ar putea reveni și altor entități, în baza altor acte juridice, nu poate fi convertită într-o critică de nelegalitate a hotărârii.

De aceea, sunt nerelevante susținerile recurentei în sensul că nu are prerogativa legală de a asigura finanțarea și executarea lucrărilor de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, din moment ce răspunderea sa nu a fost angajată pentru faptele celorlalte instituții sau persoane implicate, ci pentru propriile fapte, asumate prin contractul de mandat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1740 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2023.