ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1429/2023

Ședința publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1750/2021 din 23 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost anulată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Strategii Guvernamentale pentru lipsa capacității procesuale de folosință; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, acțiunea fiind respinsă. De asemenea, a fost respinsă și cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1868/2022 din 28 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

După expunerea situației de fapt, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 153 C. proc. civ. precum și a principiilor legalității, egalității, contradictorialității, oralității și rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Autoarea memoriului de recurs a învederat că, deși a susținut atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul formulat că temeiul juridic al acțiunii este fidejusiunea, instanța a "forțat" încadrarea în dispozițiile cambiale pentru a putea pronunța o hotărâre în care să constate prescripția, nesocotind limitele învestirii, principiul disponibilității, principiul legalității, dar și rolul judecătorului în aflarea adevărului.

De asemenea, a mai precizat că, dată fiind complexitatea raporturilor juridice din prezenta cauză și evoluția lor juridică într-o perioadă îndelungată de timp, instanța de judecată ar fi trebuit să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, așa cum o impun prevederile art. 22 alin. (2) și art. 7 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru lipsa motivelor pe care se întemeiază, respectiv existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În dezvoltarea acestei critici se susține că hotărârea atacată are o motivare contradictorie întrucât, pe de o parte, deși s-a reținut formalismul dreptului cambial, precum și faptul că avalist a fost B., totuși instanța a aplicat reclamantei, care nu apare înscrisă literal pe titlul cambial, dispozițiile Legii nr. 58/1934, încălcând astfel limitele judecății fixate de reclamantă prin acțiunea întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1669 din C. civ. din 1864.

De asemenea, a mai adăugat faptul că instanța de apel nu a motivat și întemeiat în drept analiza conversiunii actului juridic al avalului în fidejusiune și nici analiza efectelor fuziunii asupra titlurilor cambiale transmise de la B. către A.. Mai mult, instanța de control judiciar devolutiv nu a analizat nici motivul de apel cu privire la faptul că, în mod eronat, prima instanță a analizat exclusiv calitatea de fidejusor a B., reținând că aceasta nu avea o astfel de calitate, aspect nesolicitat și neadus în discuție de către niciuna dintre părți. S-a mai învederat că a invocat faptul că această calitate de fidejusor a fost reținută în jurisprudență într-o speță similară, considerându-se că regresul garantului care a plătit datoria debitorului poate avea loc împotriva debitorului conform art. 1669 C. civ. de la 1864 (sentința comercială nr. 4828/2014 a Tribunalului Vâlcea).

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1669 din C. civ. de la 1864 care reglementează instituția fidejusiunii actului juridic dedus judecății, denaturând conținutul juridic al conversiunii.

Titulara memoriului de recurs a învederat că A.. s-a subrogat în toate drepturile B. în temeiul fuziunii și nu în temeiul avalului. B., avalist la momentul fuziunii, era deja subrogată în drepturile trăgătorului față de trasul garantat, prin efectul plății făcute în temeiul avalului dat pe cele 5 trate. Așadar, creanța se păstrează, însă titularul este altul și dacă titlul formal - cambia - nu îi permite realizarea creanței, atunci acesta avea la dispoziție conversiunea actului juridic pentru ca dreptul său să fie unul efectiv.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că cele 5 trate au ajuns în posesia A.. ca efect al fuziunii cu B. și nu prin mecanismul specific de circulație normală a titlurilor de valoare prin gir. Astfel, circulația "improprie" a celor 5 trate, prin efectul fuziunii prin absorbție transformă cambiile în înscris probator al creanței, supus normelor de drept comun.

Se mai susține faptul că instanța de apel nu a analizat calitatea pe care reclamanta A.. o are în raportul juridic dedus judecății și nu a răspuns criticii aduse soluției pronunțate de prima instanță, care a reținut, în mod greșit, că acțiunea aparține avalistului B. care a efectuat plata cambiei împotriva trasului acceptant, termenul de prescripție curgând de la momentul efectuării plății, deși cererea de chemare în judecată a fost formulată de către A.., în calitate de fidejusor.

Tot în considerarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a menționat de către recurenta-reclamantă că instanța de apel, în mod nelegal, a considerat inaplicabilă instituția conversiunii, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile actualului C. civ., deși litigiul este supus dispozițiilor din C. civ. de la 1864.

Se arată că pentru aplicabilitatea conversiunii nu este necesară respectarea condițiilor impuse de actualul C. civ., respectiv ca avalul să fie nul, ci conversiunea aplicabilă prezentei cauze se întemeiază pe regula de interpretare a actelor juridice înscrisă în art. 978 C. civ. de la 1864, regulă care impune ca interpretarea clauzelor primitoare de mai multe înțelesuri să se facă în sensul în care ar permite producerea de efecte.

Conversiunea din prezenta cauză va fi întemeiată pe principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat, instanțele de judecată fiind obligate să interpreteze actele și faptele juridice, în sensul menținerii acestora.

A mai precizat recurenta-reclamantă că, în speță, sunt îndeplinite toate condițiile conversiunii actului juridic al avalului în fidejusiune, drepturile creditorului A.. fiind legal apărate. Așadar, avalul, act juridic de drept cambial, potrivit principiului conversiunii, se transformă în fidejusiune, cel mai apropiat act de drept comun care să poată conduce la producerea consecințelor juridice ale fuziunii și care să determine recuperarea sumei plătite de către B., societate absorbită de A..

A mai susținut titulara cererii de recurs că instanța de apel nu a avut în vedere că în prezentul litigiu nulitatea avalului nu este necesară pentru a putea opera conversiunea, cât timp necesitatea aplicării acestei instituții derivă strict din formalismul impus de dreptul cambial. Pentru a putea fi posibilă conversiunea unui act juridic, este necesar ca noul act să nu fie contrar voinței părților, care, în speță, a fost aceea de a asigura o garanție personală prin avalizarea celor 5 trate de către B., suplimentară obligației principale de plată care revenea trasului - Secretariatul General al Guvernului. Fidejusiunea este operațiunea juridică de drept comun care are aceleași efecte de asigurare a unei garanții personale a unui terț, pentru situația în care debitorul principal nu plătește debitul.

În cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a mai făcut referire la Decizia nr. 4497/2005 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, au fost echivalate efectele avalului cu o garanție personală reprezentată sub forma juridică a fidejusiunii.

O altă critică se referă la nelegalitatea soluției instanței de apel, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Pe de o parte, în mod nelegal instanța de apel nu a dat valoare juridică sub aspectul momentului de la care începe să curgă prescripția, deciziei Înaltei Curți nr. 903/2017, care a creat o situație juridică nouă, prin stabilirea naturii raporturilor juridice dintre părți ca fiind aval și nu mecanism de plată contractual, iar pe de altă parte, a validat în mod greșit raționamentul primei instanțe referitor la aplicarea art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin.

Se mai susține că nu este lipsită de relevanță stabilirea raporturilor juridice dintre părți ca fiind raporturi de garanție, respectiv aval, aceasta fiind chestiunea esențială pentru soluționarea aspectelor legate de prescripție, de la momentul pronunțării instanței supreme (18.05.2017) născându-se dreptul reclamantei la regres, și implicit începutul termenului de prescripție.

De asemenea se mai invocă greșita aplicare de către instanța de apel a cazurilor de suspendare și de întrerupere a termenelor de prescripție.

În dezvoltarea acestei critici, se arată că instanța de apel, în analiza motivului de întrerupere a termenului de prescripție dată de emiterea scrisorii de garanței pentru o perioadă de 10 ani, s-a rezumat în a reține că scrisoarea de garanție a expirat și că nu mai este aptă să producă efecte juridice.

A mai arătat recurenta-reclamantă că dacă scrisoarea de garanție este actul de recunoaștere care emană de la debitor, fiind valabilă până la 2 iunie 2014, atunci potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, de la această dată curge un nou termen de prescripție de 3 ani. Așadar, nu se poate susține că o recunoaștere expresă a unei datorii efectuată prin emiterea unei scrisori de garanție pentru întreaga asumă datorată A.. de către Statul Român nu are efect intreruptiv, cât timp o astfel de recunoaștere echivalează cu o renunțare expresă la termenul de prescripție, fiind invocate și dispozițiile art. 1838 - 1839 C. civ. de la 1864.

S-a mai precizat de către recurenta-reclamantă că și Decizia nr. 1132 pronunțată de către Curtea de Apel București la data de 27.06.2016 are caracter intreruptiv al termenului de prescripție, însă instanța de apel nu a analizat acest caz de întrerupere. Prin această decizie, Curtea de Apel București a apreciat că a fost vorba despre un mecanism de plată contractual și a dispus restituirea sumei către A.., ca urmare a constatării nulității contractului de sponsorizare, la acel moment nepunându-se, astfel, problema unei acțiuni în regres a A.. și a pasivității sancționate prin prescripție.

De asemenea, s-a mai susținut că termenul de prescripție a fost din nou întrerupt prin pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 903/18.05.2017, prin care s-a reținut că nu este vorba despre un mecanism de plată al contractului de sponsorizare, ci de aval.

Mai mult, a mai adăugat recurenta-reclamantă că instanța de apel a pierdut din vedere faptul că însăși introducerea acțiunilor prin care A.. a încercat recuperarea sumei de 5.796.980 USD a împiedicat împlinirea termenului de prescripție, reclamanta având o atitudine proactivă încă din anul 2009, deci din perioada în care scrisoarea de garanție își producea efectele.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că prezenta acțiune înregistrată la data de 10.03.2020 a fost introdusă în interiorul termenului de prescripție, care a început să curgă de la data pronunțării deciziei nr. 903/18.05.2017 a instanței supreme.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16.02.2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 29 martie 2023, intimații-pârâți Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 4 aprilie 2023, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca fiind temeinică și legală.

Prin rezoluția din data de 11 aprilie 2023 a fost acordat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 13 iunie 2023, cu citarea părților în ședință publică.

Analizând recursul declarat de reclamanta A. S.A., în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă nesocotirea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității - motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - din perspectiva încălcării art. 153 C. proc. civ., privind citarea părților, precum și a principiilor legalității, egalității părților, contradictorialității, oralității, disponibilității și a rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., critici care sunt invocate pur formal, din moment ce nu sunt însoțite de o explicitare prin memoriul de recurs a modului în care instanța de apel a adus atingere în mod concret regulilor de procedură și principiilor enunțate anterior, recurenta-reclamantă rezumându-se să își exprime nemulțumirea în legătură cu soluția pronunțată de instanța fondului, de respingere ca prescrisă a acțiunii, validată în apel prin decizia recurată.

Recurenta susține nelegalitatea deciziei atacate care, în opinia sa, nu este motivată, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În primul rând, în raport cu limitele judecății, în apel determinate de dispozițiile art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., dată fiind respingerea ca prescrisă a acțiunii, Înalta Curte reține că analiza prin considerentele deciziei recurate a incidenței prescripției, cu concluzia confirmării raționamentelor logico-juridice ale primei instanțe, îndreptățesc concluzia că hotărârea recurată nu cuprinde numai motive străine de natura cauzei și considerentele nu contrazic soluția din dispozitiv.

Înalta Curte constată, de asemenea, că au fost indicate temeiurile de drept pe care se întemeiază soluția de respingere a căii de atac, o simplă eroare materială, de tehnoredactare strecurată în ce privește actul normativ, din legislația specială a cambiei în care este cuprinsă norma de drept incidentă privind termenul de prescripție extinctivă nefiind de natură să atragă nelegalitatea și casarea deciziei, cum susține recurenta.

Recurenta afirmă și caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, în analiza argumentelor sale apreciate ca esențiale, privind incidența art. 1669 C. civ. de la 1864, ce reglementează dreptul de regres al fidejusorului, pe care și-a fundamentat cererea de chemare în judecată.

Totodată, susține că în ce privește analiza conversiunii avalului în fidejusiune, instanța de apel s-ar fi referit la o condiție a nulității care nu e prevăzută de nici un temei legal, nefiind suficientă indicarea unei opinii doctrinare, lipsind argumentele proprii ale instanței în fapt și în drept impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că motivarea hotărârii presupune, într-adevăr, stabilirea de către instanță într-un mod clar a stării de fapt, încadrarea situației în speță în cadrul prevederilor generale și abstracte ale legii, în scopul explicitării soluției adoptate, pentru a se permite și efectuarea controlului judiciar.

Raportând aceste principii la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile, hotărârea instanței de apel încadrându-se în exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât s-a dat un răspuns explicit motivelor de apel, răspuns caracterizat prin claritate, precizie și consecvență.

Astfel, instanța de apel nu a primit criticile legate de aplicarea principiului conversiunii actului juridic. A motivat că reclamanta nu se poate prevala de formalismul titlurilor cambiale în posesia cărora a intrat cu ocazia fuziunii cu B. pentru a pretinde că, în calitatea sa de succesor al acestui avalist, ar fi dobândit drepturi de altă natură în virtutea dispozițiilor privind fidejusiunea, printr-un mecanism al conversiunii, ale cărui condiții legale nu erau îndeplinite.

Instanța de apel reține că nu este incident temeiul oferit de art. 978 C. civ. de la 1864, în discuție nefiind ipoteza nulității totale a operațiunii de aval, ci tocmai valabilitatea plăților efectuate de autoarea B., referirile la condiția nulității având în vedere reperele instituției conversiunii actului juridic, astfel cum au fost conturate în doctrină, în lipsa unei reglementări exprese în vechiul C. civ.

Instanța de apel a înlăturat și argumentele jurisprudențiale ale reclamantei, motivând că decizia de speță invocată era pronunțată într-o altă situație juridică decât cea dedusă judecății, dar și că nu putea oricum constitui izvor de drept.

Înalta Curte observă că instanța de apel a luat în considerare criticile reclamantei, soluționarea apelului fiind întemeiată și motivată, în virtutea aspectelor juridice controversate și relevante pentru adoptarea hotărârii, circumscrise limitelor judecății.

Astfel, nici criticile recurentei-reclamante nu sunt fondate. Întrucât decizia recurată corespunde obligației legale de a explica soluționarea dată apelului, prin expunerea argumentelor fundamentale care erau susceptibile de a justifica soluția, se poate concluziona și că nu s-a adus nicio atingere garanțiilor procesului echitabil.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că în mod greșit soluția în legătură cu incidența conversiunii se întemeiază pe alte dispoziții de drept material, respectiv art. 1260 din C. civ. în vigoare, cu consecința adăugării greșite a condiției nulității neprevăzute de legea veche, incidentă rationae temporis în cauză.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se referă, de fapt, la modul în care și-a conceput motivarea prima instanță, în analiza condițiilor în care operează conversiunea actului juridic, respectiv în raport cu dispozițiile din C. civ. actual.

Or, prin decizia recurată și care formează obiectul recursului, instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept material incidente din C. civ. de la 1864, respectiv art. 978, astfel încât nu subzistă motivul de nelegalitate invocat.

În ce privește interpretarea criticată prin recurs a conversiunii actului juridic, în sensul unei echivalări a manifestării de voință determinate de faptul că actul nul poate produce efectele altui act juridic ale cărui condiții de validitate le îndeplinește, se observă inconsecvența recurentei, din moment ce chiar prin memoriul de recurs conversiunea este calificată drept "o expresie a caracterului limitat al nulității actului". În același sens, al conversiunii avalului în situația nulității biletului la ordin, este și decizia nr. 4497/2005 menționată de recurentă ca jurisprudență relevantă a instanței supreme.

Înalta Curte reține că, în condițiile în care nu se bucura de o reglementare cu caracter general în vechiul C. civ., temeiul legal al principiului conversiunii actului juridic nu se rezuma la regula de interpretare statornicită de dispozițiile art. 978 C. civ., ci cuprindea și prevederile din materia probei cu înscrisuri, ale art. 1172 C. civ. de la 1864, privind "valabilitatea înscrisului sub semnătură privată a actului nul din lipsă de forme".

Instanța de apel a constatat că nefiind invocată în cauza pendinte regula "quod nullum est, nullum producit effectum", lipsea orice dispută asupra validității avalului ori a obligației cambiale. Prin urmare, a constatat că nu se punea problema unui eventual conflict ori concurs cu principiul conversiunii actului juridic, concluzie corectă.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1669 din C. civ. de la 1864 privitoare la fidejusiune.

Înalta Curte constată că, în ce privește cauza cererii de chemare în judecată, reclamanta se prevalează de calitatea sa de fidejusor și de faptul că în situația plății datoriei, fidejusiunea îi conferă drept de regres, temeiurile invocate în cauză fiind subrogația și conversiunea avalului, respectiv pe lângă dispozițiile Legii cambiei nr. 58/1934 fiind apreciate ca incidente și dispozițiile art. 1669 C. civ. de la 1864 privind fidejusiunea și ale art. 1169 C. civ. de la 1864 privind probațiunea obligației de plată a tratatelor al căror titular a devenit recurenta, în urma fuziunii.

Recurenta-reclamantă contestă legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, care nu și-a însușit criticile privind calificarea raporturilor juridice fundamentate pe dispozițiile de drept comun ale fidejusiunii în ce o privește, cu consecința unui termen de prescripție de 3 ani.

Nu pot fi primite aceste critici, recurenta-reclamantă legitimându-se ca titular al dreptului de creanță al antecesorului avalist, cu o reglementare specială dată de legea cambiei. Această lege prevede că atunci când debitorul avalist plătește cambia, dobândește drepturile izvorâte din plată împotriva celui garantat. Avalistul apare ca un debitor de regres care, după ce a plătit, se poate îndrepta împotriva celor obligați față de acesta.

Prin urmare, astfel cum se reține prin decizia recurată, în calitate de garant al plății cambiei, avalistul era cel îndreptățit să recupereze suma plătită, iar acțiunea putea fi exercitată de către acest creditor (B.) pe cale judiciară, în termenul de prescripție instituit prin legea cambiei.

În urma fuziunii prin absorbție, a operat o transmisiune universală către recurenta-reclamantă a drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale creditorului, aspect necontestat în cauză.

În privința calificării raporturilor juridice și a pretinsei calități a recurentei-reclamante de fidejusor, Înalta Curte reține că însăși noțiunea juridică a avalului este controversată în doctrina dreptului comercial, formulându-se opinia că avalul poate fi considerat o aplicație a instituției fidejusiunii, în sensul unei fidejusiuni cambiale supuse reglementărilor speciale ale cambiei. Avalistul fiind un garant al plății cambiei, obligația sa este abstractă și autonomă, într-un mod identic obligațiilor celorlalți semnatari ai cambiei.

Înalta Curte constată, în acest context, că instanța de apel învestită cu controlul judiciar asupra sentinței prin care acțiunea s-a respins ca prescrisă, în mod corect a reținut că reclamanta nu putea ignora reglementarea specială a raporturilor juridice cambiale din care izvorăște dreptul de creanță dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, care atrage incidența prevederilor derogatorii privind termenul de prescripție din legea cambiei.

Instanța de apel a constatat corect lipsa uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii personale care însoțește dreptul subiectiv civil de creanță afirmat prin acțiune, ca o consecință a inacțiunii prelungite a titularului dreptului material la acțiune, antecesorul recurentei-reclamante (avalistul B.).

Astfel, a confirmat prin decizia recurată incidența art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 privind prescrierea într-un termen de 6 luni a dreptului la acțiunea de regres, care în ipoteza dedusă judecății, a plății voluntare a avalistului (B.), a curs din ziua plăților efectuate, împlinindu-se la data de 7 noiembrie 1998, prescrierea operând înainte de fuziunea cu recurenta-reclamantă realizată la 21 octombrie 1999.

Înalta Curte constată că legiuitorul a reglementat o excepție obiectivă absolută, în sensul prescrierii personale opuse de debitorul în favoarea căruia a curs termenul special de 6 luni, celui care a lăsat să se prescrie acțiunea în regres (avalistul) și subsecvent succesorului acestuia (recurenta-reclamantă), în urma fuziunii prin absorbție.

Prescrierea a determinat pierderea ocrotirii dreptului subiectiv de regres pe calea acțiunii în instanță și odată cu aceasta și posibilitatea de a se obține executarea silită a obligației corelative dreptului de creanță prescris, cu consecința inutilității demersului recurentei-reclamante de a opune pretinsa calitate de fidejusor de drept comun.

Recurenta-reclamantă susține aplicarea principiului conversiunii actului juridic, pentru a se conferi pretinsa eficacitate a dreptului său de creanță, în contextul caracterului formalist și literal al înscrisului, cambia fiind un titlu complet.

Or, aceste argumente nu pot fi reținute, conversiunea presupunând, în esență, înlocuirea din punct de vedere juridic a actului (negotium juris) cu un altul valabil, fără a opera schimbări materiale cu privire la înscris (instrumentum probationis), în acest sens fiind și prevederile art. 1172 C. civ. de la 1864 menționate anterior.

Or, transmiterea universală a patrimoniului prin fuziune a avut loc în starea în care acesta se găsea la data fuziunii (21 octombrie 1999). Urmare a reorganizării persoanei juridice creditoare, natura creanței prescrise transmise recurentei nu a suferit nicio modificare, neexistând nicio rațiune a incidenței altor dispoziții legale privind prescripția extinctivă ulterior fuziunii.

Recurenta-reclamantă susține și aplicarea greșită a dispozițiilor din materia prescripției. Sunt reluate criticile privind incidența dispozițiilor de drept comun ale Decretului nr. 167/1958 privind termenul general de prescripție de 3 ani, care au primit deja răspuns prin considerentele precedente, în legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor cu caracter special prevăzute de legea cambiei.

Recurenta-reclamantă contestă calculul termenului de prescripție care, în opinia sa, ar fi trebuit să înceapă odată cu pronunțarea deciziei nr. 903 din 18 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2009. Recurenta susține că prin această hotărâre, instanța supremă a creat o situație juridică nouă privind izvorul dreptului și obligațiilor părților, care marchează nașterea dreptului la acțiune în regres.

În acest sens, sunt citate pozițiile exprimate de reprezentanții părților pe parcursul litigiului, inclusiv declarațiile date la organele de urmărire penală și hotărârea pronunțată anterior în același dosar, în care s-a reținut că plata a fost efectuată de B. în cadrul mecanismului cambial ce a avut ca izvor înțelegerea părților, respectiv contractul de sponsorizare, ulterior anulat în instanță.

În legătură cu începutul cursului prescripției, Înalta Curte constată că prin dispozițiile speciale incidente ale art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei, acesta este determinat de data plății cambiei, prin urmare criticile sunt nefondate.

Prin decizia citată de recurenta-reclamantă, instanța supremă a reținut cu putere de lucru judecat că plățile nu s-au efectuat în temeiul actului juridic desființat, respectiv al contractului de sponsorizare, ci în baza altui mecanism cambial, fiind analizate în detaliu raporturile juridice cambiale născute din cele 5 trate și calitățile deținute de părțile în litigiu.

Astfel, plata ultimelor 4 cambii s-a realizat după promovarea acțiunii în nulitatea contractului de sponsorizare și după promovarea plângerilor penale împotriva prepușilor B., concluzionându-se că obligațiile cambiale asumate de către antecesoarea recurentei-reclamante nu s-au bazat pe contractul preexistent, ci, dimpotrivă, au fost asumate cu încălcarea și depășirea raportului juridic fundamental de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Aceste concluzii ale instanței supreme au susținut soluția definitivă de respingere a acțiunii recurentei-reclamante pentru restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic anulat - contractul de sponsorizare - în virtutea faptului că prestațiile executate în temeiul raporturilor cambiale de antecesoarea recurentei-reclamante s-au întemeiat pe un alt titlu autonom și abstract (cambia), care nu a fost desființat.

Înlăturând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că efectele acestei decizii sunt cele ale unei hotărâri declarative, astfel cum o califică în mod corect instanța de apel, neexistând nici un temei pentru a se considera că ar putea marca nașterea dreptului la acțiunea în regres a recurentei-reclamante.

Prin această hotărâre nu s-a creat o situație juridică nouă, pronunțarea deciziei neavând un efect substanțial propriu unei hotărâri constitutive de drepturi. Dimpotrivă, în planul efectelor substanțiale, instanța supremă doar a dat o calificare juridică drepturilor și obligațiilor preexistente, astfel încât efectele sale au retroactivat până la data nașterii acestora, potrivit manifestării de voință a părților din raporturile juridice cambiale.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică greșita aplicare a regulilor de drept în privința cazurilor de suspendare și de întrerupere a prescripției.

În primul rând, Înalta Curte formulează observația că se invocă încălcarea dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea prescripției, nefiind formulate critici în legătură cu incidența vreunor cauze de suspendare a cursului prescripției extinctive.

Întreruperea prescripției dreptului material la acțiune șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, după întrerupere începând să curgă o nouă prescripție de același fel, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, cauzele de întrerupere fiind stabilite de lege prin dispoziții de strictă interpretare.

Recurenta-reclamantă se prevalează de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind recunoașterea dreptului dedus judecății de către cel în folosul căruia curge prescripția, în legătură cu scrisoarea de garanție valabilă în perioada 2 iunie 2004 - 2 iunie 2014, prin care Ministerul Finanțelor Publice a garantat în numele și în contul statului român plata sumei de 5.796.980 USD achitate de B., sumă ce face și obiectul acțiunii reclamantei.

Din perspectiva regulilor de drept substanțial, pentru a produce efect intreruptiv, recunoașterea la care se referă textul citat trebuie să îndeplinească în mod cumulativ condițiile de a fi voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, de natură să producă consecințe juridice negative, de renunțare la beneficiul termenului de prescripție scurs până la acea dată, condiții neîndeplinite în cauză.

Astfel cum reține instanța de apel, scrisoarea de garanție a fost emisă în contextul normativ al O.G. nr. 131/2000, de reglementare a situației patrimoniale a A.. în litigiile izvorâte din activitatea B., în temeiul H.G. nr. 832/2004 prin care au fost enumerate litigiile îndreptate împotriva recurentei-reclamante, printre acestea și dosarul nr. x/2003, în care recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de sponsorizare și restituirea sumelor achitate, capăt de cerere la care a renunțat, fiind introdusă ulterior o altă acțiune (în dosarul nr. x/2009).

Critica va fi înlăturată, constatându-se că recurenta-reclamantă nu face altceva decât să își reitereze susținerile de la instanțele fondului privind întreruperea cursului prescripției, fără a se combate argumentele expuse prin considerentele deciziei atacate, în sensul valorificării statuărilor cu autoritate de lucru judecat în soluționarea dosarului nr. x/2018

Astfel, potrivit instanței de apel, nu se poate invoca efectul intreruptiv al scrisorii de garanție, în raport cu constatările instanței judecătorești sesizate cu acțiunea în răspunderea statului prin Ministerul Finanțelor, în sensul că obligația de garantare a fost asumată exclusiv pentru debitele rezultate din activitatea B., nu și pentru creanțele acesteia, neexistând, de altfel, nicio justificare legală a garantării acestora, din moment ce nu exista riscul căderii în pretenții.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în legătură cu cererile de chemare în judecată formulate în dosarele nr. x/2003 (privind acțiunea de anulare a contractului de sponsorizare) și nr. x/2009 (privind restituirea prestațiilor, urmare a constatării nulității contractului de sponsorizare), care contrar susținerilor recurentei-reclamante, au format obiectul analizei instanței de apel.

S-a constatat în mod corect că nu puteau avea efect intreruptiv, în lipsa condiției legate de eadem causa debendi, drepturile și obligațiile cambiale deduse judecății având un caracter abstract, în timp ce cele derivate din alte raporturi fundamentale fiind legate de cauza diferită care le-a dat naștere.

Totodată, efectul intreruptiv al formulării unei cereri de chemare în judecată este dat de admiterea cererii, ceea ce nu a fost cazul deciziei civile nr. 1132 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă pronunțate în dosarul nr. x/2009, aceasta fiind casată ulterior prin decizia nr. 903 din 18 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu efectul respingerii acțiunii recurentei-reclamante.

Este corectă observația instanței de apel că toate aceste pretinse situații de întrerupere a cursului prescripției invocate de reclamantă nici nu erau de natură să zădărnicească acțiunea prescripției, din moment ce erau ulterioare împlinirii termenului de prescripție, situație în care dreptul material la acțiune exercitat de recurenta-reclamantă era deja stins, cu consecința transformării obligației corelative de plată într-o obligație imperfectă, privată de protecția acțiunii judiciare.

Recurenta contestă legalitatea deciziei atacate și în legătură cu incidența dispozițiilor art. 1838 - 1839 C. civ. de la 1864 privind renunțarea la prescripția împlinită, critică ce va fi înlăturată.

Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din considerentele precedente, scrisoarea de garanție nu avea caracterul unui act juridic abdicativ, în sensul constituirii unei garanții în folosul titularului acțiunii de regres, al cărei termen de prescripție era împlinit. În lipsa unei asemenea premise legale, nu este cazul unei recunoașteri a dreptului de creanță rezultat din raporturile cambiale care să fie asimilată renunțării la prescripția împlinită, cum susține recurenta-reclamantă.

De asemenea, cererea de chemare în judecată prin care s-a fixat cadrul judecății în drept nu a avut nicidecum ca fundament scrisoarea de garanție, interpretată ca o presupusă promisiune de executare a obligației de plată după prescrierea acesteia, cu efectul redobândirii beneficiului dreptului la acțiune pentru executarea prestațiilor datorate pretinsului beneficiar al promisiunii.

Prin urmare, nu sunt fondate criticile din cadrul memoriului de recurs, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1868/2022 din 28 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2023.