ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1385/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 25 august 2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 Euro, (în RON la cursul de schimb anunțat de BNR pentru data plății efective), cu titlu de despăgubire ca urmare a încălcării dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 25 din contracte încheiate între părți, dobânda legală datorată de la data depunerii cereri de chemare în judecată și până la plata integrală și efectivă a prejudiciului produs, în temeiul O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus cerere reconvențională la 29 decembrie 2021, prin care a solicitat instanței să constate nulitatea absolută parțială a termenilor și Condițiilor-anexă la Ordinele de transport, respectiv a dispozițiilor art. 25, care sunt abuzive și contrare normelor de ordine publică.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 235/2022 din 26 aprilie 2022 a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L..

A admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea art. 25 din termenii și condițiile de transport aferente contractelor încheiate între părți Transport order/Contract nr. x din 06.04.2021; Transport order/Contract nr. x din 01.04.2021; Transport order/Contract nr. x din 28.04.2021; Order nr. x din 01.04.2019; Order nr. x din 01.04.2019; Order nr. x din 01.04.2019, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată, în cuantum de 10.245 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea acesteia, rejudecare cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 604/A din 11 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 235/2022 din 26 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o, în sensul că:

Admite în parte acțiunea reclamantei A. S.R.L. și obligă pârâta B. S.R.L. la plata către aceasta a echivalentului în RON la data plății al sumei de 5000 Euro, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data de 25 august 2021 și până la data plății efective;

Respinge, în rest, acțiunea reclamantei.

Respinge cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., având ca obiect constatarea nulității clauzei stipulate la art. 25 din Termenii și condițiile de transport;

Înlătură dispoziția de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță.

Obligă pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 12.010 RON către reclamanta A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, la fond și în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. S.R.L..

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta să o achite către reclamantă, prin aplicarea greșită a normelor de drept material și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In acest sens, recurenta susține că instanța a aplicat art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., cu toate că aplicabilitatea acestui articol este înlăturată de prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) din același Cod.

Astfel, art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. instituie ipoteza în care poate să fie aplicat acest articol, privind reducerea penalității sancționatorii, în condițiile în care obligația principală a fost executată în parte.

Obligația principală prevăzută de clauza 25 vizează obligația pârâtei de a nu intra în relații de afaceri cu C., prin deturnarea neloială a clientelei, cu ajutorul informațiilor confidențiale obține prin derularea contractului dintre reclamantă și pârâtă.

Această obligație "de a nu face" nu este susceptibilă a fi executată parțial, cu atât mai mult neîndeplinirea acestei obligații nu poate sub nici o formă să profite reclamantei.

În opinia recurentei, acestea reprezintă obligații de sine stătătoare - principale în lumina art. 1538 C. civ., care nu pot să fie executate parțial de către pârâtă și/sau să profite într-un fel reclamantei.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., fără a aplica art. 1541 alin. (2) a aceluiași articol, care instituie regula ca în cazul reducerii penalității, penalitatea să rămână totuși superioară obligației principale.

Obligația principală instituită prin clauza 25 este de a nu deturna neloial, prin intermediul informațiilor confidențiale obținute de către pârâtă, clientul reclamantei C., care a generat o cifră de afaceri de 239.319 Euro, doar în ultimii 2 ani contractuali.

Astfel, cum se poate observa valoarea obligației principale este de 239.319 Euro, iar această valoare este superioară prejudiciului calculat anticipat de către părți prin intermediul clauzei 25, care este de doar 50.000 Euro.

Prin urmare reducerea prejudiciului calculat anticipat, din moment ce acesta este deja calculat anticipat de părți ca fiind inferior obligației principale protejate de clauza 25, nu este permisă de către alin. (2) al art. 1541 C. civ. - prevedere legală ce nu a fost aplicată de către instanța de apel.

În acest context, recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței de fond administrarea unei expertize contabile din care să rezulte cifra de afaceri dintre pârâtă și clientul reclamantei C. și să oblige pârâta să depună la dosarul cauzei contractul comercial încheiat cu C. însă, instanța de fond a respins cererea în probațiune, pe considerentul că pârâta a recunoscut expres că are relații comerciale cu C. și că valoarea acestei relații comerciale nu prezintă relevanță în speță - aspect reținut prin încheierea din 11 aprilie 2022.

Prin urmare, recurenta susține că se poate afirma că prejudiciul calculat anticipat de către părți este deja inferior obligației principale și pe cale de consecință nu se justifică reducerea acestuia prin aplicarea art. 1541 C. civ.

Mai susține recurenta, că atunci când a aplicat art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanța a considerat că penalitatea este excesivă raportată la prejudiciu și s-a raportat la cifra de afaceri realizată între reclamantă și pârâtă, în loc să se raporteze la cifra de afaceri realizată între reclamantă și clientul deturnat, care este de 6 ori mai mare.

Astfel, prin instituirea clauzei 25, recurenta a urmărit protejarea relației sale cu clientul C., iar nu protejarea relației dintre reclamantă și pârâtă.

În acest sens, se arată că relația cu C. generează o cifră de afaceri de 239.319 Euro, iar doar o parte din această relație a fost subcontractată către reclamantă, restul transporturilor fiind efectuate de către reclamantă cu autoutilitarele proprii, iar relația contractuală dintre reclamantă și pârâtă a generat doar suma de 40.069 Euro - echivalentul sumei de 196.340 RON reținută de instanța de apel.

În acest context, recurenta susține că în calculul efectuat de instanța de apel s-a strecurat o greșeală materială în sensul că 196.340 RON reprezintă 40.069 Euro, nu "mai puțin de 20.000 Euro" așa cum concluzionează instanța de apel, însă arată că nu insistă pe acest aspect, având în vedere că raționamentul instanței pleacă de la o premisă greșită, cu referire la cifra de faceri realizată cu pârâta, în loc să plece de la cifra de afaceri realizată cu C., care reprezintă clientul protejat de această clauză.

Așadar, prejudiciul suferit de către reclamantă nu este reprezentat de întreruperea relației cu pârâta, ci vizează întreruperea relației cu C., datorită nerespectării clauzei 25, referitoare la concurența neloială, clauză care nu a fost respectată de către pârâtă.

Prin urmare, recurenta susține că orice raționament care stă la baza reducerii penalității, prevăzută de clauza 25, trebuie să pornească de la cifra de afaceri realizată cu clientul protejat care este de 6 ori mai mare, iar nu de la cifra de afaceri realizată cu debitorul obligației instituită în cadrul clauzei 25.

Într-o ultimă critică, recurenta apreciază că instanța a încălcat prevederile art. 1270 C. civ. intervenind în contractul încheiat de către părți, care au precuantificat de comun acord prejudiciul, în cazul încălcării clauzei 25, deoarece calculul unui astfel de prejudiciul este foarte greu de efectuat.

Atunci când au instituit această clauză, părțile au precuantificat despăgubirea cuvenită prin încălcarea acestei clauze, motivul vizând faptul că prejudiciul efectiv cauzat de lipsa unui astfel de client din portofoliu este greu de calculat, pentru că aceste transporturi comandate de către un client gen C., sunt de obicei într-o singură direcție, către România, iar profitabilitatea unei firme de transport crește atunci când reușește să "meargă" încărcată în ambele direcții, respectiv dus-întors.

Așadar, lipsa clientului C. din portofoliul reclamantei nu are efecte prejudiciabile doar în sensul lipsirii de profit sau cifra de afaceri generată de C., având în vedere că lipsa acestui client din portofoliu influențează inclusiv profitabilitatea legată de celelalte curse care erau legate direct de activitatea C., deoarece cursele acestui client erau "legate" de cursele recurente ale unui alt client al reclamantei.

Așa cum se poate observa cifra de afaceri a pârâtei a explodat după preluarea acestui client, în sensul că s-a dublat, conform bazelor de date publice.

Efectul fundamental al principiului forței obligatorii pentru părțile contractante, este acela ca sunt obligate să execute întocmai prestațiile asumate prin contract, excepțiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare și au început să apară în practică în domeniul clauzelor abuzive, care se aplică persoanelor fizice, nicidecum profesioniștilor, cum este speța de față.

Astfel, această obligație de a nu face concurență neloială este prevăzută inclusiv în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, la art. 2, iar respectarea acestei clauze nu reprezintă o restrângere a libertății de a contracta, context în care recurenta apreciază că intervenția instanței, în sensul reducerii penalității stabilite de clauza 25, reprezintă o încălcare a art. 1270 C. civ., din moment ce așa cum s-a arătat, art. 1541 C. civ. nu este incident în speța de față.

Pentru aceste considerente, reclamanta A. S.R.L. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate, iar în rejudecare, să se mențină hotărârea instanței de fond ca temeinică și legală, cu consecința admiterii cererii reconvenționale, în sensul de a constata nulitatea clauzelor abuzive și a respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că decizia atacată este nelegală, întrucât nu analizează faptul că în situația contractelor de transport între părți au fost încheiate pe bursa transporturilor, locul unde cererea și oferta se întâlnesc "piața virtuală", context în care, prețul și condițiile de transport sunt impuse de către ofertant (reclamantă) și nu există o cale de negociere a clauzelor contractuale, concretizarea înțelegerii reflectându-se în emiterea ordinului de transport (Transport order), la care ulterior, reclamanta a atașat înscrisul intitulat Termeni și condiții de transport.

In acest context, recurenta invocă nulitatea absolută parțială a art. 25 din Termeni și condiții și arată că, în speță, contractul de transport este un contract de adeziune, după cum rezultă din corespondența dintre cele două societăți, contract ale cărui clauze, denumite "Termeni și Condiții" nu au fost negociate, acestea fiind redactate separat, având format tipizat și fiind aduse la cunoștință, fără a exista posibilitatea reală de a le negocia: doar condițiile speciale, care sunt separate și care privesc obiectul transportului, durata contractului și a plăților au făcut obiect al negocierilor dintre cele două societăți.

Recurenta-pârâta opinează că prevederile art. 25 din Termeni și Condiții încalcă prevederile art. 14 C. civ., în sensul că principiul de drept reglementat de acest articol este eludat, întrucât prin clauza penală s-a încălcat echilibrul contractual impus de dispozițiile de ordine publică, textul contractual supus controlului judiciar încălcând dispozițiile art. 135 din Constituția României.

Clauzele inserate în art. 25 din Termeni și Condiții încalcă ordinea publică având în vedere calitatea de jucător pe bursa de transporturi a reclamantei, inserarea clauzei de confidențialitate conținând doar generalități, fără a menționa numele clienților direcți pentru care instituie interdicția și creează posibilitatea acesteia de a închide sau de a restrânge accesul pe piață a agentului economic pârât. Mai mult, fiind vorba despre circulația mărfurilor, voința părților de a institui anumite restricții se poate manifesta doar în măsura în care respectă principiul libertății comerțului înscris în art. 135 din Constituție, în special a alin. (1) și anume acela că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență.

In opinia recurentei, instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 1203 C. civ., conform cărora, într-un contract între două firme se poate introduce o clauză de neconcurență pentru o anumită perioadă de timp chiar și după încetarea contractului și nici faptul că este posibil ca o firmă să poată impună alteia să nu poată contracta pe același domeniu cu anumiți clienți pentru o perioadă de timp delimitată, indiferent de motivul încetării contractului.

Având în vedere că, clauza de neconcurență este o clauză neuzuală, care se referă la restrângerea libertății de a contracta cu o altă persoană, în sensul art. 1203 C. civ., ea trebuie acceptată în mod expres, aspect care nu se regăsește în acest contract, întrucât în înscrisurile depuse, inclusiv în corespondența purtată de părți anterior nu se regăsește nicio dovadă că această clauză este înțeleasă și acceptată expres de către fiecare parte, preponderent de partea care se obligă.

Așadar, condițiile impuse și stipulate de art. 25 nu stabilesc exact zona sau regiunea geografică cu privire la care se aplică clauza de neconcurență, nu detaliază clienții reclamantei și nu oferă criterii pe baza cărora pârâta ar avea posibilitatea identificării grupului de persoane fizice sau juridice care fac obiectul interdicției de a contracta.

În acest context, recurenta susține că aceste contracte au fost executate parțial de recurenta-pârâtă, dar care nu echivalează cu acceptarea în integralitate, a conținutului acestora, astfel că, abuzul de drept trebuie sancționat cu nulitatea clauzei constatate ca fiind abuzivă, iar în considerarea acestor argumente, solicită constatarea nulității clauzei de confidențialitate stipulată în art. 25 din anexa cuprinzând termenii și condițiile fiecărui transport, întrucât nu a fost negociată și nu a fost convenită de comun acord cu reprezentanta pârâtei, aceasta clauză fiind inserată fără a fi adusă anterior la cunoștința co-contractantului, în mod contrar dispozițiilor art. 14 C. civ.

Pentru argumentele pe larg descrise anterior, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei contestate și, în rejudecare, constatarea temeiniciei și legalității sentinței civile nr. 235 din 26 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Prin întâmpinarea depusă la 13 februarie 2023, recurenta A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin concluziile scrise, recurenta B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și respingerea recursului reclamantei ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale cu privire la cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta să o achite către reclamantă, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul în care se arată că art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu este incident în cauză, în condițiile în care, instanța a considerat că penalitatea este excesivă față de prejudiciu raportându-se la cifra de afaceri realizată între reclamantă și pârâtă, în loc să se raporteze la cifra de afaceri realizată între reclamantă și clientul deturnat.

În acest sens, se susține că principiului forței obligatorii pentru părțile contractante, este acela că sunt obligate să execute întocmai prestațiile asumate prin contract, excepțiile de la acest principiu fiind de strictă interpretare, astfel că, această obligație de a nu face concurență neloială este prevăzută inclusiv în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, la art. 2, iar respectarea acestei clauze nu reprezintă o restrângere a libertății de a contracta, context în care recurenta apreciază că intervenția instanței, în sensul reducerii penalității stabilite de clauza 25, reprezintă o încălcare a art. 1270 C. civ., din moment ce art. 1541 C. civ. nu este incident în speța de față.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că instanța de apel în mod corect a constatat cum clauza de la art. 25 din contractele de transport încheiate între reclamantă și pârâtă este una valabilă și produce efectele pentru care a fost adoptată; că prin dispozițiile art. 25 din Termenii și condițiile de transport, părțile instituind o clauză de neconcurență, a cărei încălcare determină în sarcina societății pârâte plata unor despăgubiri evaluate anticipat de părți la suma de 50.000 Euro. Întrucât pârâta a încălcat obligațiile pe care și le-a asumat prin această clauză, angajându-se în raporturi comerciale cu clientul reclamantei, C. S.R.L., aceasta este ținută să o despăgubească pe reclamantă, potrivit celor convenite în mod expres prin contractele de transport încheiate cu aceasta.

În acest sens, se reține că penalitățile au fost instituite pentru repararea prejudiciului pe care l-ar suferi reclamanta în cazul în care pârâta i-ar deturna clienții la care cea din urmă a avut acces, în considerarea transporturilor efectuate la ordinul celei dintâi, iar apoi instanța de apel a apreciat că despăgubirea pretinsă de reclamantă este disproporționată în raport cu prejudiciul efectiv suferit, așa încât, în temeiul dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. a dispus reducerea acesteia la echivalentul în RON la data plății al sumei de 5000 Euro.

Recurenta a susținut că raționamentul care stă la baza reducerii penalității, trebuie să pornească de la cifra de afaceri realizată cu clientul protejat, iar nu de la cifra de afaceri realizată cu debitorul obligației instituită în cadrul clauzei 25, având în vedere că precuantificarea despăgubirii cuvenite prin încălcarea acestei clauze, viza faptul că prejudiciul efectiv cauzat de lipsa unui astfel de client din portofoliu este greu de calculat, iar respectarea acestei clauze nu reprezintă o restrângere a libertății de a contracta, astfel că intervenția instanței, în sensul reducerii penalității stabilite de clauza 25, reprezintă o încălcare a art. 1270 C. civ.

Cu toate acestea se constată că reclamanta a solicitat instanței de fond prin cererea de chemare în judecată administrarea unei expertize contabile din care să rezulte cifra de afaceri dintre pârâtă și clientul reclamantei C. și să oblige pârâta să depună la dosarul cauzei contractul comercial încheiat cu C., iar instanța de fond, prin încheierea din 11 aprilie 2022 a respins cererea în probațiune, pe considerentul că pârâta a recunoscut expres că are relații comerciale cu C. și că valoarea acestei relații comerciale nu prezintă relevanță în speță și nu poate fi primită.

Prin încheierea evocată, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la cererea privind obligarea pârâtei de a depune la dosarul cauzei contractul comercial încheiat cu C., precum și la cererea de efectuare a expertizei contabile din care să rezulte cifra de afaceri dintre pârâtă și clientul reclamantei C..

În atare situație se observă cum criticile recurentei supun atenției modul de interpretare al contractului părților în situația de fapt reținută la dosar de către instanța de apel, ceea ce nu poate conduce la aplicarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în prezenta cauză, nefiind încălcate nici prevederile legale invocate de recurentă prin memoriul de recurs.

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. susține că clauza de neconcurență este o clauză neuzuală, care vizează restrângerea libertății de a contracta cu o altă persoană, în sensul art. 1203 C. civ. și că aceasta trebuie acceptată în mod expres, aspect care nu se regăsește în contractul părților, întrucât în înscrisurile depuse nu se regăsește nicio dovadă că această clauză a fost acceptată expres de către fiecare parte, preponderent de partea care se obligă.

În acest context, recurenta apreciază că abuzul de drept trebuie sancționat cu nulitatea clauzei constatate ca fiind abuzivă, sens în care solicită constatarea nulității clauzei de confidențialitate stipulată în art. 25 din anexa cuprinzând termenii și condițiile fiecărui transport, întrucât nu a fost negociată și nu a fost convenită de comun acord cu reprezentanta pârâtei, această clauză fiind inserată fără a fi adusă anterior la cunoștința co-contractantului, în mod contrar dispozițiilor art. 14 C. civ.

Această critică este nefondată, având în vedere că în cauză nu există elemente probatorii care să justifice concluzia că prevederile art. 25 din Termenii și condițiile de transport aferente contractelor încheiate între părți constituie o clauză neuzuală, în sensul art. 1203 C. civ., care nu a fost acceptată în mod expres de pârâtă, în condițiile în care, aceasta se regăsește inserată în toate cele 58 de contracte de transport încheiate între părți, dintre care un număr de 6 contracte de transport fiind semnate și parafate de reprezentanții pârâtei, contracte ce au stat la baza derulării unor relații de colaborare care s-au întins pe parcursul a 2 ani de zile.

Așadar, nu poate fi reținută critica susținută de recurentă, în sensul că societatea pârâtă s-ar fi aflat în fața unei clauze neuzuale în raporturile dintre părți, de vreme ce această clauză apare cu regularitate în toate cele 58 de comenzi de transport/contracte încheiate și executate de acestea, așa încât se constată că clauza de la art. 25 din contractele de transport încheiate între reclamantă și pârâtă este una valabilă și produce efectele pentru care a fost adoptată, neexistând motive care să conducă la constatarea nulității acesteia, astfel cum s-a solicitat prin cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L..

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal de către recurentă, întrucât în cauză nu s-au formulat critici din care să rezulte că hotărârea atacată ar putea fi reformată pe această cale sau ar exista motive de casare a acesteia.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurente să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 604/A din 11 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 604/A din 11 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2023.