ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1045/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 25 din 14 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Târgoviște, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.265,58 RON, reprezentând diferența de sumă neachitată; s-a admis renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal și la plata sumei de 2.050 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2022, B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 25 din 14 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Târgoviște în dosarul nr. x/2021 și suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentința nr. 57 din 23 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cererii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 25 din 14 ianuarie 2022 și a cererii de suspendare a executării acestei hotărâri, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă la data de 4 aprilie 2022.

Prin sentința nr. 113 din 22 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B. S.A.; a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 25 din 14 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021; a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Sector 1 București; a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța reținând greșit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile derogatorii, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017 - art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Normă.

Recurenta-pârâtă susține că, în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și de reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma A.S.F. nr. 18/2017, care a abilitat instanța arbitrală să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (polița RCA).

În consecință, în opinia recurentei-pârâte, în baza dispoziției legale exprese instituite prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, instanța arbitrală este competentă să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate in temeiul contractului de asigurare, competența nefiind condiționată de existența unei convenții arbitrale.

Mai arată recurenta-pârâtă că Norma A.S.F. nr. 18/2017 (în vigoare de la 1 august 2017) a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 13 iulie 2007, ulterior publicării textului deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 532 din 7 iulie 2007.

Norma nr. 18/2017 emisă de A.S.F., deși act normativ cu forță juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, nefiind declarată nelegală sau neconstituțională.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, în cauză, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 emisă de A.S.F., care reprezintă o completare a dispoziției inserate în art. 7 alin. (3) din aceeași Normă.

Totodată, recurenta-pârâtă evocă dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.S.F., art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) în susținerea argumentului că Norma A.S.F. nr. 18/2017 deține caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziții au prioritate față de legea generală.

Recurenta-pârâtă arată că, în considerarea dispozițiilor legale enunțate mai sus, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, ce reprezintă materializarea în legislația românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE.

Recurenta-pârâtă apreciază că, din coroborarea celor două texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași Normă, rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj institutionalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale fiind reprezentată de formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

În raport de argumentele expuse, recurenta-pârâtă apreciază că lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispozițiile Normei A.S.F. nr. 18/2017, respectiv de dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceasta Normă.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, se completează dispozițiile Legii nr. 132/2017 și dispozițiile Normei A.S.F. nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru unul din motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege.

În ceea ce privește criticile invocate din perspectiva dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, convenția arbitrală se încheie în scris, condiția formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. definește clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenția părților, înțelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluționare a litigiilor dintre ele, în situația în care această convenție nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza și desfășura valabil.

În ceea ce privește Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, și brokerilor de asigurare autorizați în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăților definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăți, brokerilor de asigurare, denumiți în continuare brokeri, și Autorității de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noțiunea de "petiție" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamația, sesizarea, formulată în scris ori prin poștă electronică, prin intermediul căreia un petent își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea societăților și brokerilor".

Dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existența unei convenții a părților, Înalta Curte reținând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate".

Reiese, așadar, că părțile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanțelor de judecată pentru soluționarea diferendului dintre ele, ci și unei instanțe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispozițiilor art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentul recurentei în sensul că Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la dispozițiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reținut, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă că se poate soluționa litigiul la instanța arbitrală, chiar dacă părțile nu au o clauză compromisorie și nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziții legale.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 113 din 22 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 113 din 22 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2023.