ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 3 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2560,42 RON reprezentând diferența de sumă neachitată; a fost admisă renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2050 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, la data de 25.01.2022 sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 C. proc. civ., a solicitat anularea acestei hotărârii arbitrale și suspendarea executării acesteia.

Prin sentința nr. 38 din data de 3 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu.; a fost declinată competența teritorială de judecată a cererii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 04 din data de 3 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021 și de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 04 din data de 3 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova, formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Curții de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022.

La termenul din data de 5 aprilie 2022, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Craiova, secția a II-a Civilă în soluționarea cauzei, în raport de dispozițiile art. 129 raportat la art. 610 C. proc. civ. și a reținut cauza spre soluționare asupra acestei excepții.

Prin sentința nr. 45/2022 din 5 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței instanței, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a Civilă, s-a constat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecății cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în vederea soluționării conflictului negativ.

Prin Decizia nr. 1294 din 24 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Ulterior, prin sentința nr. 136/2022 din data de 4 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis acțiunea formulată de B. S.A. privind anularea hotărârii arbitrale nr. 4 din data de 3 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a anulat hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 3 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021; a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea; totodată, a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale ca rămasă fără obiect.

În temeiul art. 1064 alin. (4) C. proc. civ. a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 256 RON, consemnată la C., conform ordinului de plată nr. x/31.01.2022, la dispoziția Curții de Apel Ploiești, pentru dosarul x/2022

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs A. S.R.L. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în anulare, iar în subsidiar, admiterea în parte a recursului și trimiterea cauzei Judecătoriei Sectorului 1 București, instanță competentă ca urmare a schimbării sediului social al pârâtei B. S.A.

În argumentarea memoriului de recurs recurenta a precizat că instanța de fond a reținut greșit aplicarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile incidenței unei norme speciale derogatorii, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017, cu trimitere la aplicarea art. 7 alin. (3) și (4) lit. d). Astfel, în mod greșit a fost anulată hotărârea arbitrală și înaintată cauza Judecătoriei Buftea, deși competentă este Judecătoria Sectorului 1 București, față de schimbarea sediului social al contestatoarei.

A mai susținut că, în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare si de reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală, în baza legii speciale - Norma A.S.F. nr. 18/2017, care a abilitat instanța arbitrală să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (polița RCA).

Prin urmare, recurenta consideră că, în baza dispoziției legale exprese instituite prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, instanța arbitrală este competentă să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare, competența nefiind condiționată de existența unei convenții arbitrale.

În speță, arată că norma specială o reprezintă art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma 18/2017 emisă de A.S.F., care reprezintă o completare a dispoziției inserate în art. 7 alin. (3) din aceeași Normă. Apreciază relevantă trimiterea la câteva texte de lege incidente în materie, susținând că Norma A.S.F. nr. 18/2017 deține toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziții au prioritate față de legea generală.

În conformitate cu art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, A.S.F. are mandat la nivelul Uniunii Europene și, în exercitarea competențelor sale, asigură convergența practicilor și instrumentelor de supraveghere în aplicarea legii, reglementarilor adoptate în domeniul asigurărilor la nivel național și la nivelul statelor membre.

Potrivit art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, A.S.F.-ului i se dă competență în exercitarea atribuțiilor sale, în sensul emiterii de acte individuale sau, dacă este cazul sesizării instanțelor judecătorești.

În plus, aceeași autoritate are în competența sa și stabilirea soluțiilor adecvate privind dificultățile majore de aplicare a legislației europene, în vederea facilitării supravegherii activităților de asigurare/reasigurare, ceea ce înseamnă că ea stabilește și emite acte normative pentru care colaborează împreună cu supraveghetorii din alte state membre și cu Comisia Europeană.

Potrivit acestor texte de lege, A.S.F. a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă o materializare în legislația românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE.

Arată și faptul că, potrivit jurisprudenței Curtii de Justiție a Uniunii Europene, statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existența unor prevederi sau practici din sistemul său juridic. În cazul în care destinatarii nu transpun în legislația națională obiectivele directivelor, Curtea de Justiție a Uniunii Europene dă dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a beneficia în mod direct de dispozițiile acestora; în cazul în care un stat nu include dispozițiile unei directive în legislația internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunității Europene.

Astfel, recurenta consideră că, în lumina textelor de lege enunțate, A.S.F. răspunde rolului și competenței sale și emite Norma nr. 18/2017, prin care reușește să armonizeze sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Din coroborarea celor două texte enunțate, respectiv art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași Normă, rezultă în mod evident că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator, așa cum este în cauză.

În opinia recurentei, lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispozițiile Normei A.S.F. nr. 18/2017, mai concret de dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din această Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraților și a promovării stabilității activității de asigurare în România de către Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară.

Prin Norma A.S.F. nr. 18/2017 se completează dispozițiile Legii nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoana juridică).

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia soluționării alternative a litigiului prin arbitraj instituționalizat, reglementată prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, susținând că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare, singura condiție fiind cea a formulării unei cereri arbitrale de către consumator, Tribunalul arbitral fiind învestit în temeiul legii, respectiv prin dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui indicat de recurentă întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt neîntemeiate, întrucât instanța a ținut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reține și prin Decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și urm. C. proc. civ.

Cu privire la Norma A.S.F. nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare". După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare." Se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta nu justifică o încălcare de către curtea de apel a priorității dispozițiilor de drept european față de dispozițiile dreptului intern, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, în temeiul unui act normativ cu forță juridică superioară față de norma A.S.F., neputându-se deroga de la dispozițiile de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale fiind compromisul părților.

Prin urmare, instanța, în soluționarea acțiunii în anulare a apreciat incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile".

Înalta Curte urmează a înlătura și critica privind competența Judecătoriei Sectorului 1 București în soluționarea cauzei, întrucât recurenta nu și-a conceput motivarea în sensul încadrării în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și nici nu a prezentat critici sub aspectul soluționării unei excepții de necompetență invocate în condițiile strict reglementate de art. 130, 131 C. proc. civ.

În ceea ce privește competența teritorială, instanța supremă mai adaugă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (2) C. proc. civ., instanța rămâne competentă să soluționeze litigiul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul ori sediul.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 136/2022 din 4 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 136/2022 din 4 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2023.