ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1367/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 24/14.01.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Târgoviște a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1951,01 RON, reprezentând diferența de sumă neachitată; s-a admis cererea de renunțare la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal și la plata sumei de 2050 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și al art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 24 din data de 14.01.2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Târgoviște, în dosarul nr. x/2021 și suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentința nr. 42/03.03.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel Ploiești, declinând competența de soluționare a cererii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 24/14.01.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021 și a cererii de suspendare a executării acestei hotărâri, formulate de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 60/14.04.2022, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 1186/18.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 117/22.09.2022, Curtea de Apel Criova, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată, a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a hotărârii arbitrale nr. 24/14.01.2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Târgoviște.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii în anulare.

În susținere, recurenta a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care a apreciat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, întrucât, în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, fără a fi necesară încheierea unei convenții arbitrale în acest scop, ci în baza cadrului special reglementat de Norma sus-indicată, care atribuie instanței arbitrale competență să judece, la solicitarea consumatorului, litigiul în materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare.

A mai precizat că Norma A.S.F. nr. 18/2017, deși este un act normativ cu forță juridică inferioară normelor de procedură, produce efecte de la intrarea sa în vigoare, atât timp cât face parte integrantă din cadrul legislativ și nu a fost declarată nelegală sau neconstituțională.

De asemenea, a susținut că Norma în discuție, în special prevederile art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din aceasta, precum și ale art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, ale art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 și ale art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, relevă caracterul special și derogatoriu al actului normativ, care, în opinia sa, se aplică cu prioritate față de norma generală reprezentată de C. proc. civ.

A mai arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 transpune în legislația națională Directiva nr. 2013/11/UE privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei nr. 2009/22/CE.

În continuare, a susținut că interpretarea coroborată a prevederilor art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din această Normă relevă că nu este necesar acordul intimatei pentru a apela la arbitraj în vederea soluționării litigiului, singura condiție impusă de textele de lege fiind calitatea de consumator a persoanei care apelează la această procedură de soluționare alternativă a disputei.

Astfel, a apreciat că lipsa convenției arbitrale este complinită de dispozițiile legale sus-indicate, edictate în scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în România de către Consiliul A.S.F.

În concluzie, a subliniat că Norma A.S.F. nr. 18/2018 se completează cu prevederile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, în ceea ce privește modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, recunoscând consumatorului dreptul de a opta pentru judecarea litigiului prin conciliere, arbitraj sau mediere.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că, deși recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situațiile în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile recurentei se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că argumentele dezvoltate în susținerea nelegalității deciziei recurate vizează, în realitate, dezlegarea dată de către curtea de apel motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub aspectul interpretării și aplicării normelor legale în materia arbitrajului.

Sintetizând etapele procesuale anterioare ale litigiului, pentru a facilita înțelegerea considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte reține că prin demersul judiciar inițiat, recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite C., urmărește obligarea pârâtei, în calitate de asigurător, la repararea prejudiciului încercat de cedent, constând în cheltuieli cu repararea autovehiculului avariat.

Persoana fizică păgubită a înaintat pârâtei o cerere de despăgubire la 19.07.2021, solicitându-i acesteia să achite în contul reclamantei, în calitate de cesionar, suma de 4.117,29 RON, reprezentând servicii de reparație a bunului avariat, sumă pe care pârâta a achitat-o parțial, rămânând un rest de plată de 1.951,01 RON, context în care, la 25.11.2021, reclamanta a sesizat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Târgoviște.

Soluționând excepția necompetenței materiale, tribunalul arbitral a reținut, în principal, că, "având în vedere că soluționarea litigiului prin arbitraj, în cadrul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, este solicitată de către consumator, precum și faptul că reclamanta este persoană juridică, (…) sunt aplicabile dispozițiile Normei nr. 18/2017 a A.S.F. (…) care îmbracă forma unei legi speciale" și că "ne aflăm în situația în care printr-o prevedere legală este constituită o convenție arbitrală". S-a reținut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este competent să soluționeze cauza", iar, prin sentința arbitrală, cererea reclamantei a fost admisă.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acțiunii în anulare formulate de pârâta S.C. B. S.A., a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reținând, în esență, că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu derogă de la dispozițiile C. proc. civ., astfel că tribunalul arbitral a soluționat cauza în lipsa unei convenții arbitrale, sens în care a anulat hotărârea arbitrală și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 1 București.

Această dezlegare este una corectă și respectă normele legale.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Deși art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, nici titularul inițial al creanței și nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituția arbitrală ca "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Procedura arbitrajului este reglementată de dispozițiile imperative din Cartea a-IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează și se desfășoară conform convenției arbitrate încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Față de caracterul lor imperativ, normele în materia arbitrajului sunt de strictă interpretare și aplicare, orice derogare cu acestea neputându-se realiza, în acord cu prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, de la dispozițiile de principiu ale C. proc. civ., decât printr-o normă legală de aceeași forță juridică.

Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 100/07.03.2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Așadar, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și a brokerilor de asigurare, relevante fiind dispozițiile art. 4 alin. (3) din această Normă, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice, pentru soluționarea litigiului, prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar pe cele juridice, prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Art. 7 alin. (3) din Normă stabilește că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare".

Interpretarea sistematică și gramaticală a textelor de lege citate relevă că acestea nu fac decât să semnaleze existența metodelor alternative de soluționare a litigiilor dintre părți la care petenții pot apela, însă, fără a-i exonera pe aceștia de obligația respectării condițiilor impuse de lege, în ipoteza în care decid să acceseze una dintre aceste căi. Normele nu pot fi interpretate în sensul că nu este necesară încheierea unei convenții arbitrale și că, optându-se pentru soluționarea litigiului pe cale arbitrală, societățile de asigurare acceptă, de plano, orice arbitru și orice reguli de arbitraj propuse, întrucât o astfel de concluzie nu rezidă din conținutul normelor legale evocate și ar fi contrară principiului autonomiei de voință.

Dincolo de împrejurarea că litigiul de față nu este unul inițiat de un consumator, chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, conducerea executivă a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor asigură participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul D., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziții nu instituie un arbitraj impus de lege, care să înlăture obligativitatea încheierii convenției arbitrale, ci relevă obligația acestor societăți de a asigura participarea reprezentanților lor la soluționarea disputei pe calea alternativă aleasă de consumator, aspect care nu poate conduce la concluzia că prin această Normă se derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 și urm. C. proc. civ.

Teza caracterului derogatoriu al acestui act normativ nu poate fi primită nici din perspectiva forței juridice superioare a dispozițiilor imperative ale C. proc. civ. în materia arbitrajului, întrucât Norma A.S.F. nr. 18/2017 este emisă în aplicarea Legii nr. 132/2017 (care nu cuprinde nicio derogare de la normele legale în materia arbitrajului), de către o instituție abilitată de lege în domeniul asigurărilor, înființată și organizată potrivit O.U.G. nr. 93/2012 și a Legii nr. 237/2015.

Totodată, interpretarea conferită de recurentă contravine dreptului la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; relevante în acest sens sunt statuările Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la condițiile în care art. 6 din Convenție permite înființarea de instanțe arbitrale pentru soluționarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 și 49, din care rezultă că justițiabilii nu pot fi împiedicați să renunțe la dreptul lor de a se adresa unei instanțe judecătorești în favoarea uneia arbitrale, cu condiția ca această renunțare să fie liberă, licită și fără echivoc, dar și că, dacă se referă la un arbitraj forțat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, iar părțile nu au nicio posibilitate de a a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție.

În acest context, fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție impune părților concluzia că procedura arbitrajului rămâne deschisă părților în ipoteza unei dispute în materia asigurărilor, însă doar în condițiile prevăzute de art. 548 și urm. C. proc. civ., Norma A.S.F. nr. 18/2017 nefiind de natură să înlăture cerința imperativă a încheierii convenției arbitrale între părțile litigante, pentru sesizarea legală a tribunalului arbitral.

Or, de vreme ce între recurentă și societatea intimată nu a existat o convenție arbitrară scrisă, a cărei încheiere era esențială pentru învestirea legală a instanței arbitrale și atragerea competentei acesteia în soluționarea litigiului, "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile", fiind incident motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cum în mod just a reținut instanța de apel.

Prin urmare, curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, dând prevalență normelor procesuale imperative ce reglementează procedura arbitrajului și reținând în mod just faptul că în absența unei convenții arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și urm. C. proc. civ., litigiul de natura celui de față este de competența instanței judecătorești.

În acest context, constatând că hotărârii recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate din perspectiva criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 117/22.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2023.