ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1042/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 19 august 2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri, prin care să se dispună următoarele: să se constate existenta privilegiului legal al reclamantei, în calitate de antreprenor, asupra construcției "Hala Parter Înalt si Depozitare Confecții Metalice, Birouri, Parter + 1 Etaj", edificată asupra terenului înscris în CF a Loc. Cernica nr. x, având nr. cadastral x, până la concurența diferenței de preț în sumă totală de 590.509,66 RON (din care 90.635,41 RON, reprezintă debit principal neachitat, iar 499.874,25 RON reprezintă penalități contractuale de întârziere), datorat în baza contractului de antrepriză nr. x/18.06.2019, potrivit dispozițiilor art. 2.386 pct. 6 C. civ. obligarea pârâtei la plata sumei de 90.635,41 RON, reprezentând 70% din garanția de bună execuție reținută, pentru lucrările executate de reclamantă în baza contractului de antrepriză nr. x/18.06.2019 și a actelor sale adiționale; obligarea pârâtei la plata sumei de 499.874,25 RON, cu titlu de daune-interese moratorii, datorate pentru achitarea cu întârziere a prețului lucrărilor executate de reclamantă în baza contractului de antrepriză nr. x/18.06.2019 și a actelor sale adiționale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1451 din 5 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., și, în consecință, a fost obligată societatea pârâtă să achite societății reclamante suma de 90.635,41 RON, reprezentând 70% din garanția de bună execuție și suma de 474.734,62 RON, cu titlul de penalități de întârziere. S-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată. S-a respins cererea reconvențională astfel cum a fost formulată și precizată de pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional A. S.R.L. A fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 11.270,06 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din taxa judiciară de timbru. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. să achite pârâtei B. S.R.L., suma de 500 RON, cheltuieli de judecată reprezentând o parte din onorariul avocațial.

Prin decizia civilă nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de către societatea pârâtă-reclamantă reconvențional B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1451 din 5 iulie 2021 și a încheierilor de ședință din data de 10.02.2021, 24.03.2021 și 21.04.2021, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul x/2020

A fost admis apelul incident declarat de către societatea reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte în sensul că: a fost obligată societatea pârâtă B. S.R.L. și la plata penalităților contractuale de întârziere aferente tranșei b) din preț, în cuantum de 804,03 euro, precum și a penalităților contractuale de întârziere aferente tranșei d) din preț, în cuantum de 2.412,1 euro.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

A fost obligată pârâta-reclamantă reconvențional la plata sumei de 14.362,23 RON către reclamanta A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu titlul de taxă de timbru și onorariu avocațial.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 476, art. 479 și art. 13, art. 22 alin. (2), art. 264 și art. 330, art. 355 alin. (1) și (2), art. 478 C. proc. civ. - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie problemelor de drept ridicate de prezenta cauză, din care părțile să fie convinse că s-a făcut dreptate și că s-au examinat toate probele administrate, instanța de apel încălcând obligațiile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 6 CEDO.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel s-a mulțumit să preia tale quale argumentele primei instanțe, deși starea de fapt nu fost clarificată.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că, prin respingerea cererilor sale privind încuviințarea probei cu expertiza tehnică în construcții și a probei testimoniale, a fost încălcat atât rolul activ al instanței în aflarea adevărului, cât și dreptul părții la apărare, norme procedurale a căror încălcare conduce la nulitatea hotărârii pronunțate și intră în sfera nelegalității.

Recurenta-pârâtă arată că nu i s-a permis nici măcar în fața instanței de apel să facă dovada susținerilor și/sau a pretențiilor afirmate, instanța respingând proba cu expertiză tehnică judiciară în specializarea construcții, ca fiind neutilă cauzei. În schimb, decizia a fost bazată pe simplele declarații ale părții potrivnice și pe unele dintre lămuririle aduse de martorii audiați în cauză în primă instanță, cu ignorarea completă a înscrisurilor depuse de pârâtă în probațiune - la care instanța nu a făcut nicio referire în cuprinsul motivării.

Consideră recurenta-pârâtă că administrarea probei cu expertiza era indispensabilă, nu numai pentru soluționarea cererii reconvenționale, ci și pentru o analiză corectă și temeinică a pretențiilor reclamantei, în ceea ce privește solicitarea sa de restituire a 70% din garanția de bună execuție și pentru soluționarea legală a apelului său.

Recurenta-pârâtă precizează că, pornind de la înscrisurile depuse în probațiune, existau indicii concrete în sensul că reclamata nu și-a îndeplinit la timp și în mod conform obligațiile contractuale pe care instanța avea obligația să le analizeze.

Recurenta-pârâtă precizează că modalitatea defectuoasă de executare a lucrărilor, precum și efectuarea lor cu întârziere, a fost semnalată în repetate rânduri de reprezentanții săi și de dirigintele de șantier pe tot parcursul executării contractului de antrepriză, în dovedirea acestor susțineri, depunând la dosarul cauzei corespondența electronică inițiată de dirigintele de șantier, doamna ing. C., prin care aceasta semnala problemele constatate în șantier și solicita remedierea urgentă a acestora, respectiv e-mail-urile din: 22.10.2019, 31.10.2019, 10.02.2020, 10.03.2020, 07.04.2020, 03.05.2020, 22.05.2020, 08.06.2020.

Recurenta-pârâtă redă conținutul acestei corespondențe electronice, susținând că lucrările antreprenorului erau neconforme și efectuate cu depășirea termenelor contractuale, în acord cu observațiile specialistului atestat, angajat în proiect - dirigintele de șantier.

Recurenta-pârâtă precizează, în același context, că reprezentantul său (domnul D.) i-a transmis antreprenorului la data de 27.02.2020 o primă notificare prin care i-a adus la cunoștință că nerespectarea proiectului tehnic sau a contractului, precum și a termenului de execuție, conduc la aplicarea penalizărilor contractuale de 0,1% din valoarea contractului pe zi de întârziere și că, până la acea dată, conform graficului de execuție agreat de părți, antreprenorul înregistra deja 45 de zile de întârziere, împrejurare absolut inadmisibilă, față de termenele agreate.

Mai precizează recurenta-pârâtă că i s-a solicitat în mod expres antreprenorului să transmită de urgență noul grafic de execuție, precum și clarificări cu privire la nerespectarea proiectului tehnic (lipsa celor 20 cm de pământ compactat) și a descrierii tehnice a contractului (lipsa stratului de piatră spartă).

Prin urmare, antreprenorului i-au fost aduse la cunoștință în mod constant deficiențele constatate în șantier și i s-a solicitat, de fiecare dată, să propună/implementeze măsuri de remediere în cel mai scurt timp posibil, acesta neputând pretinde că și-ar fi îndeplinit obligațiile conform înțelegerii inițiale a părților.

În același sens, recurenta-pârâtă menționează că prin actul adițional nr. x/15.04.2020 la contractul de antrepriză, părțile au constatat deficiențe de ordin estetic la recepția lucrărilor de execuție a plăcii pe sol și au agreat că acestea devalorizează placa pe sol cu suma de 1.500 euro +T.V.A., iar antreprenorul a agreat să storneze suma de 5.152 euro + T.V.A. din valoarea facturii nr. x/19.12.2019 (finalizare execuție platforma betonată) și facturarea unui discount comercial de 1.500 euro + T.V.A., ca urmare a deficiențelor estetice ale plăcii pe sol, ceea ce dovedește în mod suplimentar că acesta a conștientizat și acceptat primele greșeli de execuție în lucrările prestate.

Recurenta-pârâtă susține, de asemenea, că viciile vizibile la acel moment ale lucrărilor antreprenorului au fost constatate și de către un executor judecătoresc la data de 26.08.2020 și subzistă și în prezent, fiind ușor de constatat prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare, refuzate de către ambele instanțe.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că argumentele principale pe care le-a invocat pentru a ne opune restituirii sumei constituite cu titlu de garanție au fost: executarea cu întârziere a lucrărilor de către antreprenor, împrejurare care o îndreptățește să perceapă la rândul său penalități de întârziere conform contractului, și care ar determina intervenirea compensării între sumele datorate reciproc de către părți; existența în sarcina intimatei-reclamante a obligației de a restitui sumele percepute în avans pentru lucrări pe care nu le-a mai finalizat din culpa sa exclusivă și care au fost remediate/continuate de un alt antreprenor, ipoteză care ar determina de asemenea intervenirea compensării; existența a numeroase vicii ale lucrărilor efectuate de A., a căror remediere o va solicita pe calea unor demersuri separate.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că întocmirea unei expertize tehnice judiciare era imperios necesară în prezenta cauză rezultă în mod suplimentar și din faptul că ambele instanțe s-au raportat la definiții din dicționarul explicativ al limbii române pentru a stabili dacă hidroizolația la acoperiș era una dintre lucrările prevăzute de contract în sarcina antreprenorului, instanța de apel validând în mod nelegal această abordare a primei instanțe.

Recurenta-pârâtă mai arată că, deși martorul pe care l-a propus, profesionist în domeniul construcțiilor, a arătat că antreprenorul avea obligația să execute hidroizolația la acoperiș conform înțelegerii părților, s-a înlăturat această declarație în baza definiției noțiunii "pane de acoperiș" regăsite în dicționarul explicativ al limbii române, instanța reținând că această lucrare nu ar putea fi încadrată la pct. 3 din anexa nr. 1 la contractul de antrepriză.

Recurenta-pârâtă apreciază că pentru stabilirea și a acestei chestiuni de fapt nu erau suficiente declarațiile martorilor și/sau recurgerea la definițiile uzuale din dicționar, fiind obligatorie desemnarea unui expert sau a unei comisii de experți în vederea efectuării unei expertize tehnice judiciare clarificatoare, acesta fiind motivul pentru care apelul s-a îndreptat și împotriva încheierii de ședință din data de 21.04.2021, prin care instanța a respins proba cu expertiza în specializarea construcții pe care a solicitat-o, precum și cererea ca această probă să fie administrată în etapa apelului.

Recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea parțială a încheierii de ședință din data de 21.04.2021 a primei instanțe, în ceea ce privește respingerea probei cu expertiză.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, prin această încheiere de ședință, instanța a respins proba testimonială și proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții, ca nefiind utile, raportat la probatoriul deja administrat în cauză și la pretențiile deduse judecății.

Însă, în opinia recurentei-pârâte, administrarea probei cu expertiza era nu numai utilă, ci chiar indispensabilă pentru justa soluționare a cauzei, câtă vreme prin intermediul acesteia s-ar fi dovedit, atât modalitatea neconformă de executare a lucrărilor de către antreprenor, cât și întârzierile înregistrate de acesta în efectuarea lucrărilor, dovedind astfel tocmai pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională, cât și netemeinicia solicitării de restituire a garanției de bună execuție.

Recurenta-pârâtă arată că cererea sa reconvențională a fost respinsă de către prima instanță cu motivarea că nu ar fi dovedit pretențiile invocate, instanța ignorând împrejurarea că a fost în imposibilitatea de a face proba cerută din cauza soluțiilor de respingere a solicitărilor în probațiune ce erau utile, pertinente și concludente, iar instanța de apel în mod nelegal a validat această abordare, încălcându-se dreptul său la apărare.

Având în vedere că în cauză s-a discutat modalitatea conformă/neconformă de îndeplinire către un antreprenor a obligațiilor ce îi reveneau în temeiul contractului de antrepriză, recurenta-pârâtă precizează că situația de fapt nu putea fi lămurită decât prin consultarea unor specialiști, în conformitate cu art. 330 alin. (1) C. proc. civ., așa cum a arătat pe parcursul cererii de apel.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că, în absența efectuării expertizei, la fel ca și prima instanță, instanța de apel s-a raportat la declarațiile martorilor (deși existau neconcordanțe între depozițiile acestora) și inclusiv la definițiile din dicționarul explicativ al limbii române a unor noțiuni specifice domeniului construcțiilor, ignorând însă probatoriul propus de parte, cu precădere înscrisurile depuse din care rezultă că lucrările executate de A. sunt neconforme și că aceasta a înregistrat numeroase întârzieri în executarea lor.

În considerarea acestor aspecte, recurenta-pârâtă susține că a solicitat și în fața instanței de apel să fie administrate probele respinse în fața primei instanțe, în special proba cu expertiza, însă instanța de apel a reținut inutilitatea probei, raportat la petitele cu care a fost învestită și la întregul probatoriu, încălcându-se în mod grav său dreptul la apărare.

Recurenta-pârâtă arată, totodată că, în ceea ce privește proba testimonială, Curtea de Apel Cluj a respins, atât această probă propusă prin apel, cât și criticile sale aduse încheierilor de ședință din prima instanță.

De asemenea, recurenta-pârâtă precizează că, în conformitate cu dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., prin apel s-a îndreptat și împotriva următoarelor încheieri premergătoare din fața primei instanțe, în ceea ce privește unele dintre soluțiile date de aceasta solicitărilor formulate de părți în probațiune:

1) încheierea de ședință din data de 10.02.2021, în ceea ce privește soluția de încuviințare a probei cu interogatoriul pârâtei și modalitatea de administrare a acesteia;

2) încheierea de ședință din data de 24.03.2021, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a solicitării de audiere a martorului D.;

3) încheierea de ședință din data de 21.04.2021, în ceea ce privește soluția de respingere a probei testimoniale și a probei cu efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcții civile, industriale și agricole.

Recurenta-pârâtă susține nelegalitatea parțială a încheierii de ședință din data de 10.02.2021 a primei instanțe, arătând că prin această încheiere de ședință, instanța a încuviințat, la solicitarea reclamantei, proba cu interogatoriul pârâtei, stabilind că acesta se va administra în maniera prevăzută la alin. (2) al art. 355 C. proc. civ.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, soluția comportă multiple aspecte de nelegalitate.

În primul rând, prima instanța a încuviințat proba, deși reclamanta- intimată renunțase în mod expres la aceasta, iar această neregularitate nu a fost sancționată de către instanța de apel. Este adevărat că proba cu interogatoriul său a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, însă, având în vedere că nu a fost depusă și lista de întrebări așa cum impun exigențele art. 355 alin. (1) și art. 194 lit. e) C. proc. civ., a invocat prin întâmpinare decăderea intimatei-reclamante din dreptul de a mai administra această probă.

Recurenta-pârâtă precizează că, în cadrul dezbaterilor orale de la termenul de judecată din data de 10.02.2021, reprezentantul convențional al intimatei-reclamantei a arătat că nu mai susține interogatoriul pârâtei, raportat la poziția procesuală a acesteia, iar reprezentantul său convențional a arătat că nu mai susține decăderea din administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, raportat la renunțarea reclamantei.

Prin urmare, dacă partea a renunțat la această probă, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța nu o mai putea încuviința, cu atât mai mult cu cât în încheiere se menționează că proba a fost încuviințată la solicitarea reclamantei, nicidecum din oficiu, iar instanța de apel a validat această abordare, încălcând normele de procedură la care a făcut trimitere.

Mai invocă recurenta-pârâtă că prima instanță a stabilit în mod nelegal că proba se va administra prin prezentarea reprezentantului legal al societății pârâte personal în vederea administrării interogatoriului.

Potrivit dispozițiilor art. 355 alin. (1) C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat răspund în scris la interogatoriul ce li se comunică în prealabil, în condițiile prevăzute la art. 194 alin. (2) lit. e) C. proc. civ., reglementând situația de excepție, aplicabilă exclusiv în ipoteza societăților de persoane, ai căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu.

Or, recurenta-pârâtă arată că nu este o societate de persoane, ci este o societate cu răspundere limitată, astfel încât ar fi trebuit să răspundă la interogatoriu în scris, așa fiind, încuviințarea probei cu interogatoriul său făcându-se cu nerespectarea normelor de procedură indicate anterior, sancțiunea fiind nulitatea actului de procedură astfel întocmit.

Recurenta-pârâtă invocă și nelegalitatea parțială a încheierii de ședință din data de 24.03.2021 a primei instanțe, prin care se consemnează modalitatea de administrare a probei cu interogatoriul în forma prevăzută de art. 355 alin. (2) C. proc. civ., care nu este însă aplicabilă în speță, așa cum a arătat anterior.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că prin această încheiere instanța a respins în mod netemeinic și nelegal solicitarea sa de audiere a martorului D., față de calitatea acestuia de director general al pârâtei.

În condițiile în care pentru intimata-reclamantă s-a încuviințat solicitarea de audiere a martorului E., care deține calitatea de administrator al A., recurenta-pârâtă apreciază că soluția de respingere a solicitării sale pentru motivul menționat este nu numai neîntemeiată, ci chiar este de natură să îi încalce dreptul la apărare și încalcă principiul egalității de arme în procesul civil.

În opinia recurente-pârâte, pentru egalitate de tratament, s-ar fi impus fie: audierea și a martorului propus în același condiții, urmând ca instanța să aprecieze la momentul deliberării pe fond asupra forței probante a acestor mărturii conform art. 324 C. proc. civ., fie respingerea ca inadmisibilă și a solicitării intimatei-reclamante de audiere a domnului E..

Mai mult decât atât, având în vedere pozițiile vădit divergente exprimate de părți pe parcursul litigiului cu privire la aceleași aspecte de fapt, recurenta-pârâtă apreciază că ar fi fost oportună, nu numai audierea ambilor martori, ci chiar și eventuala confruntare a acestora în condițiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ., pentru deplina lămurire a situației de fapt.

Dincolo de acest aspect, recurenta-pârâtă consideră că respingerea ca inadmisibilă a solicitării sale a constituit o limitare serioasă și extrem de gravă a posibilității de a-și dovedi susținerile în apărare și pretențiile din cererea reconvențională, în condițiile în care domnul D. este singurul care cunoștea întreaga evoluție a raporturilor contractuale dintre părți și modalitatea defectuoasă în care s-au executat lucrările de către antreprenor, iar această neregularitate nu a fost corectată de către instanța de apel, încălcând la rândul său aceleași norme de procedură indicate.

Potrivit recurentei-pârâte, martorul încuviințat, domnul F., este reprezentantul societății terțe care a continuat lucrările neefectuate de A., astfel încât nu avea cunoștință în detaliu despre modul în care A. și-a îndeplinit obligațiile contractuale pe fiecare etapă de execuție până la acea dată și nici despre întârzierile pe care le-a înregistrat aceasta în îndeplinirea obligațiilor contractuale și care justificau astfel perceperea penalităților de întârziere solicitate prin cererea reconvențională.

În opinia recurentei-pârâte, respingerea solicitării de audiere a martorului D. a generat imposibilitatea sa de a dovedi, cel puțin în parte, pretențiile din cererea reconvențională, în condițiile în care în mod paradoxal, în motivarea hotărârii primei instanțe, validată de către curtea de apel, se reține că nu a făcut proba celor afirmate, așa cum impune art. 249 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 21 din H.G. nr. 273/1994, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.270 alin. (1), art. 1.516, art. 1.523 alin. (4), art. 1.528, art. 1.556, art. 1.851 alin. (1), art. 1.874 C. civ., ale Legii nr. 72/2013 și a dispozițiilor fiscale în materia emiterii facturilor, motiv pentru care se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că intimata-reclamantă nu este îndreptățită la plata/restituirea sumei reprezentând 70% din garanția de bună execuție, hotărârea instanței de apel fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 1.266 C. civ. și ale art. 21 din H.G. nr. 273/1994.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 12.2 din contractul de antrepriză, antreprenorului i s-a reținut o garanție de bună execuție în procent de 6% din valoarea totală a contractului, iar 70% din valoarea reținută urma să fie eliberată în termen de 30 de zile de la data semnării procesului-verbal de recepție fără obiecțiuni și emiterea facturii.

Conform art. 13 din contract, recepția lucrărilor urma să se facă la final, încheindu-se procesul-verbal la terminarea lucrărilor.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, aplicând greșit dispozițiile art. 21 din H.G. nr. 273/1994, nu a luat în considerare deficiențele pe care le-a menționat în procesul-verbal parțial din data de 22.07.2022, document necesar pentru intabularea construcției și rezolvarea documentațiilor administrative, în contextul unei potențiale vânzări a imobilului către un terț interesat de la acel moment.

Recurenta-pârâtă arată că, pe parcursul judecății, a demonstrat că procesul-verbal din data de 22.07.2020 constituie doar un proces-verbal parțial (lucrările nefiind finalizate la acel moment), a cărui semnare nu generează obligația restituirii garanției, în cuprinsul său fiind menționate expres lucrările nefinalizate (punctele 6.1.1 - 6.1.3) și termenul de finalizare a acestora (60 de zile).

Recurenta-pârâtă precizează că, având în vedere că inclusiv la acea dată existau multiple lucrări nefinalizate de A. (aspect recunoscut expres de aceasta și confirmat și prin declarațiile martorilor), lucrările au continuat cu un alt antreprenor, fiind încheiat un nou proces-verbal de recepție la data de 01.10.2020.

Deși procesul-verbal de recepție din data de 01.10.2020 este întocmit cu un alt antreprenor și vizează recepția lucrărilor întocmite de acel antreprenor, instanța de apel i-a acordat acestuia valența de proces-verbal de recepție finală în accepțiunea art. 13 din contractul încheiat cu intimata-reclamantă, care să genereze astfel obligația restituirii garanției potrivit art. 12.2, aplicând astfel greșit atât dispozițiile art. 1.266 C. civ. privind interpretarea clauzelor contractuale, cât și dispozițiile art. 21 din H.G. nr. 273/1994.

Recurenta-pârâtă mai arată că, deși instanța de apel a reținut că la data de 22.07.2020 existau lucrări nefinalizate care se aflau în sarcina intimatei-reclamante și că o parte din lucrările ce îi reveneau acesteia potrivit contractului de antrepriză au fost finalizate în cele din urmă de o societate terță, raportându-se la procesul-verbal de recepție din 01.10.2020, a stabilit că ar exista obligația restituirii sumei reprezentând 70% din garanția de bună execuție pe baza susținerilor antreprenorului și fără a ține cont de lucrările contractuale rămase neexecutate sau de deficiențele constatate.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod nelegal nu a sancționat depășirea limitelor învestirii de către prima instanță care a stabilind că nu ar fî respectat prevederile contractuale pentru desemnarea unui nou antreprenor.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, ignorând înscrisurile depuse în probațiune și aplicând greșit dispozițiile art. 1.266 C. civ., a concluzionat în mod eronat că ar fi pus în imposibilitate antreprenorul să finalizeze lucrările asumate contractual și că în această ipoteză nu s-ar putea prevala de faptul executării lucrărilor de către o altă societate. Recurenta-pârâtă face trimitere la înscrisurile care, în opinia sa, dovedesc aspectele susținute și concluzionează în sensul că, prin raportare la întreaga corespondență dintre părți, existentă la dosarul cauzei, reiese că a respectat prevederile art. 18 din contractul de antrepriză în sensul că i-a notificat antreprenorului în scris, în repetate rânduri, care sunt lipsurile și deficiențele constatate și i-a acordat un termen pentru identificarea soluțiilor care s-ar impune și pentru implementarea lor.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că în mod eronat a considerat prima instanță și nelegal a validat Curtea interpretarea că decizia sa de a continua lucrările cu un alt antreprenor nu ar fi acoperită de prevederile contractuale, când, în realitate, necesitatea contractării unei societăți terțe a fost generată tocmai de caracterul repetat al abaterilor de la conformitatea și calitatea lucrărilor și de la graficul de execuție inițial agreat de părți.

O altă critică vizează faptul că intimata-reclamantă nu este îndreptățită să perceapă penalități de întârziere pentru perioada anterioară emiterii facturilor fiscale, recurenta-pârâtă invocând aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 1.566 C. civ., ale Legii nr. 72/2013 și ale dispozițiilor fiscale în materia emiterii facturilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel, statuând în sensul că are obligația de a achita tranșele din preț la data indicată la art. 8 din contractul de antrepriză, fără a avea relevanță că antreprenorul nu emisese încă facturile aferente și nici nu efectuase în concret lucrările pentru care era angajată plata contractuală, a încălcat normele și principiile din dreptul fiscal, care se opun plății unei sume de bani în absența emiterii facturii fiscale, cu atât mai mult cu cât acestea sunt purtătoare de T.V.A.

Potrivit recurentei-pârâte, plata tranșelor de preț era condiționată de emiterea facturilor de către antreprenor, sens în care invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.270 alin. (1), raportat la art. 1.266 și art. 1.276 C. civ. și la art. 5 pct. 7 din contract.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că pentru orice plată care nu urma să fie datorată la semnarea contractului, părțile au agreat o procedură distinctă, ce consta în emiterea de către antreprenor a unei notificări prealabile scrise și în acordarea unui termen de 5 zile înăuntrul căruia beneficiarul putea/trebuia să facă plata, conform art. 5 pct. 7 din contractul de antrepriză.

Așa fiind, pentru tranșele de preț aferente lit. e), g), i), întrucât plata nu se făcea la semnarea contractului, ci la un moment ulterior, recurenta-pârâtă apreciază că sunt aplicabile prevederile contractuale menționate, în sensul că avea la dispoziție un termen de 5 zile de la data notificării scrise în vederea efectuării plăților.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluția pronunțată este absurdă și din perspectivă practică, având în vedere dinamica raporturilor dintre profesioniști, astfel că nu i se poate pretinde unuia dintre aceștia să urmărească numărul de săptămâni care s-au scurs de la data încheierii unui contract (dintre multele aflate în derulare cu diverși furnizori/parteneri comerciali) pentru a opera plăți pentru care nu s-au emis facturi fiscale și nu au fost solicitate la plată.

Ca argument valabil pentru toate tranșele de preț în discuție, așa cum rezultă din dovezile administrate în prima instanță, recurenta-pârâtă susține că a achitat de îndată toate facturile emise de antreprenor, uneori chiar în ziua emiterii acestora sau cel târziu într-un interval de câteva zile de la momentul primirii lor, dovedind astfel deplină bună-credință în îndeplinirea la timp a obligațiilor de plată asumate contractual.

De altfel, trebuie observat că antreprenorul nu a obiectat plății facturilor pentru a reclama eventuale întârzieri, confirmând implicit înțelegerea comună a clauzelor contractuale asumate, decât din momentul în care, cu deplină bună-credință, beneficiarul a notificat el însuși întârzierea în execuția lucrărilor, ce devenise deja evidentă și de neacceptat.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că împrejurarea achitării imediate și integrale a facturilor nu poate rămâne fără relevanță juridică, astfel cum în mod nelegal s-a reținut.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă invocă și dispozițiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

Totodată, arată că imposibilitatea perceperii penalităților de întârziere atunci când prestatorul serviciilor nu a emis factura fiscală a fost reținută în mod judicios și în practica instanțelor de judecată.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu este lipsit de culpă antreprenorul, care avea la rândul său obligația de a respecta prevederile contractuale de care se prevalează, în sensul de a emite factura fiscală la momentul împlinirii scadenței contractuale a fiecărei tranșe de preț, acesta nefiind îndreptățit să perceapă penalități de întârziere și pentru motivul că la data prevăzută în contract pentru efectuarea plăților încă nu efectuase în concret lucrările aferente tranșei de preț solicitate la plată, fiind în întârziere așa cum acesta însuși recunoaște, invocând motive ce țin de condițiile meteorologice.

De altfel, modalitatea de stabilire a prețului pe respectivele tranșe s-a făcut strict în considerarea graficului de execuție lucrări ce constituie anexa nr. 2 la contractul de antrepriză, data de plată a tranșei de preț fiind stabilită în raport de săptămâna în care lucrarea respectivă ar fi trebuit efectuată, or potrivit recurentei-pârâte, este un fapt necontestat că la termenele-limită prevăzute prin contract și graficul de execuție, antreprenorul nu finalizase sau chiar nu începuse lucrările aferente tranșei de preț, astfel încât nu exista nici obligația corelativă de plată în sarcina sa, termenele stabilite inițial fiind prorogate implicit în raport de evoluția lucrărilor (exceptio non adimplenti contractus), însă dispozițiile art. 1.566 C. civ., privind excepția de neexecutare a contractului, au fost greșit aplicate de instanța de apel, nereținându-se incidența acestora.

Sun un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că penalitățile, chiar dacă ipotetic ar fi datorate, nu puteau fi calculate începând cu data de 18.06.2019, ci cel mai devreme începând cu data la care executarea obligațiilor reciproce devenea efectiv posibilă, respectiv 14.10.2019 - data începerii lucrărilor.

Recurenta-pârâtă susține și faptul că plata sumelor anterior emiterii facturilor fiscale ar fi generat impedimente de natură fiscală pentru societate, în acest sens invocând aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 297 alin. (4) lit. a) și art. 299 alin. (1) din Codul fiscal și art. 178 lit. a) din Directiva Consiliului nr. 112/2006/CE.

În conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal, recurenta-pârâtă arată că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, susținând că, în materie de probațiune a deducerii T.V.A., sunt incidente prevederile art. 299 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cărora: pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează sa îi fie prestate în beneficiul său de către o persoana impozabilă; să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 319 (...).

Prevederile din dreptul național sunt armonizate cu prevederile art. 178 lit. a) din Directiva Consiliului nr. 112/2006/CE, dreptul la deducerea T.V.A. fiind un drept fundamental recunoscut la nivel comunitar pentru orice persoană impozabilă care efectuează achiziții destinate unor operațiuni taxabile și care deține o factură.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, în absența unei facturi emise în conformitate cu dispozițiile art. 319 din Codul fiscal, ar fi fost în imposibilitatea de a-și exercita dreptul de deducere a T.V.A., ceea ce dovedește o dată în plus că emiterea facturii de către antreprenor era în mod clar o cerință prealabilă efectuării oricărei plăți.

Recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei și sub aspectul respingerii apelului în ceea ce privește soluția dată la cererea reconvențională pe care a formulat-o, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.851 alin. (1) și art. 1.874, precum și art. 1.516 și art. 1.528 C. civ.

Recurenta-pârâtă precizează că, pentru a respinge capătul 1 din cererea reconvențională pe care a formulat-o, prima instanță a reținut, în esență, că se impunea indicarea penalităților de întârziere prin raportare la fiecare categorie de produse și lucrări, cu indicarea perioadelor pentru care au fost calculate penalitățile și valorile aferente, iar Curtea și-a însușit această interpretare.

Raționamentul instanțelor de judecată, în opinia recurentei-pârâte, este greșit, întrucât, în raport de art. 1.851 alin. (1) C. civ., prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț, iar conform art. 1.874 C. civ., prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizației de construire.

În temeiul contractului de antrepriză încheiat între părțile din prezenta cauză, antreprenorul urma să execute lucrarea pentru care s-a obținut autorizația de construire, respectiv hala producție parter înalt și depozitare confecții metalice, birouri parter + etaj, în schimbul prețului global de 402.017 euro + T.V.A., stabilit la art. 7 din contract. Prin urmare, obligația principală asumată de antreprenor a fost aceea de a executa lucrarea menționată în intervalul de timp agreat, respectiv 18 săptămâni.

Potrivit recurentei-pârâte, finalizarea și predarea întregii lucrări este de esența contractului de antrepriză în general, câtă vreme etapele individuale executate de antreprenor nu pot avea nicio utilitate practică și nu pot fi folosite de beneficiar decât la momentul finalizării întregii lucrări.

Astfel, spre exemplu, nu are relevanță dacă antreprenorul a efectuat lucrările de proiectare sau platforma betonată, dar nu a finalizat montarea panourilor sandwich, pentru că beneficiarul este oricum în imposibilitatea de a folosi lucrarea contractată, respectiv hala și clădirea de birouri.

Tocmai de aceea, recurenta-pârâtă susține că penalitățile de întârziere solicitate la plată s-au raportat la momentul la care lucrarea, în ansamblul său, trebuia finalizată și predată beneficiarului (13.01.2020), și nu la etapele individuale de execuție stabilite potrivit art. 3 și art. 4 din contract, întrucât finalizarea acestora din urmă nu aduce niciun folos practic beneficiarului, dacă nu poate utiliza construcția finală în ansamblul său.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că, aplicând în mod greșit normele de drept material privitor la contractul de antrepriză, Curtea a validat teoria că ar fi avut obligația de a indica punctual, pentru fiecare categorie de lucrări, perioada de întârziere și valoarea penalităților, fiind astfel nesocotit însuși scopul încheierii contractului de antrepriză, care presupunea ca beneficiarul să poată utiliza toată construcția la data agreată a finalizării lucrărilor, și nu părți componente ale acesteia.

De altfel, pe parcursul judecății chiar și antreprenorul a recunoscut că au existat lucrări care erau în sarcina sa potrivit contractului și pe care nu le-a mai executat, după cum nici nu a pretins că ar fi respectat termenele contractuale.

Mai susține recurenta-pârâtă că, prin cererea reconvențională, a arătat clar care a fost modalitatea extrem de simplă prin care s-a ajuns la suma pretinsă și că, având în vedere acest calcul matematic și rațiunea care a stat în spatele său, nu se poate reține că nu s-ar fi dovedit cuantumul penalităților, prin raportare la art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile antreprenorului în sensul că întârzierile s-ar fi datorat condițiilor meteorologice, validate de instanța de apel, în raport de art. 11 din contractul de antrepriză, recurenta-pârâtă arată că a fost prezentat un tabel, fără ca instanța de apel să pretindă alte clarificări sau dovezi suplimentare din partea antreprenorului, care ar fi fost însă necesare pentru a se reține incidența scutirii de la plata penalităților de întârziere.

Antreprenorului îi revenea sarcina, potrivit art. 249 C. proc. civ., de a dovedi că într-adevăr în zilele indicate în tabel a fost în imposibilitatea de a desfășura oricare dintre lucrările prevăzute în contract și că lucrările care ar fi trebuit executate în zilele respective conform graficului de execuție ar fi fost într-adevăr împiedicate absolut de condițiile meteorologice.

Chiar și pornind de la tabelul prezentat de antreprenor, se poate constata că, dacă montajul în șantier ar fi început la data de 14.10.2019, lucrările ce necesitau munca în aer liber: montaj structura metalică și montaj panouri sandwich s-ar fi finalizat până în luna decembrie, iar luna decembrie și prima parte a lunii ianuarie ar fi fost alocate compartimentărilor interioare, ce nu ar fi fost influențate de condițiile meteo.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a dat valență probatorie absolută adresei nr. x/25.01.2021 emisă de către Administrația Națională de Meteorologie, deși antreprenorul nu a făcut în niciun fel dovada că zilele cu condiții meteo nefavorabile au împiedicat în concret execuția lucrărilor.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că prin capătul 2 din cererea reconvențională, a solicitat restituirea sumelor încasate pentru lucrările neexecutate: execuție planșeu mixt birouri, montaj în șantier panouri sandwich de perete și pentru acoperiș, montaj flashing-uri și sistem pluvial, precizând că valoarea acestora este de 47.270,42 RON și reprezintă contravaloarea lucrărilor neexecutate de A. și finalizate de noul antreprenor, și nu contravaloarea facturii nr. x/19.12.2019.

În plus, astfel cum susține recurenta-pârâtă, această sumă trebuie analizată în coroborare cu situația de lucrări emisă de G. S.R.L. și cu precizarea expresă a sa din cuprinsul cererii de modificare în sensul că valoarea petitului 2 din cererea reconvențională a fost apreciată la această sumă corespunzătoare situației de lucrări.

Prin urmare, prima instanța era obligată să dea calificarea juridică exactă a acestei cereri, în sensul că prin aceasta s-au modificat pretențiile din cererea reconvențională și nu s-a mai solicitat la restituire suma achitată A. pentru factura nr. x/19.12.2019, ci s-a solicitat obligarea A. la plata cheltuielilor pe care recurenta le-a suportat cu noul antreprenor din cauza neexecutării obligațiilor contractuale asumate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal curtea de apel a respins această critică prin încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ. care se sancționează cu nulitatea, invocând și neanalizarea și neaplicarea dispozițiilor art. 1.516 și art. 1.528 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, este incontestabil că aceste cheltuieli sunt în sarcina A., în condițiile în care aceasta nu a executat/nu a finalizat lucrările care îi reveneau, iar pentru ca recurenta să poată utiliza lucrarea în ansamblul său și să poată încheia procesul-verbal de recepție final a fost necesară contractarea unui nou antreprenor, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1.516 și art. 1.528 C. civ.

Prin urmare, raționamentul dezvoltat de prima instanță și validat de Curte în sensul că ar fi fost necesară în prealabil rezoluțiunea parțială a contractului de antrepriză pentru a putea solicita în mod valabil restituirea prestațiilor, nu are, în opinia recurentei-pârâte, legătură cu cauza și cu pretențiile formulate, fiind încălcate dispozițiile art. 478 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că motivele de nelegalitate ale deciziei recurate cu privire la admiterea apelului incident constau în aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1.266, art. 1.523 alin. (1) lit. d), art. 1.523 alin. (4) C. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că apelul incident formulat de A. s-a referit exclusiv la soluția dată de prima instanță capătului 3 din cererea de chemare în judecată, mai exact cea de respingere a solicitării sale de obligare a pârâtei la plata unor penalități pretins datorate pentru achitarea cu întârziere a tranșelor de preț stabilite la art. 8 lit. b) și lit. d) din contractul de antrepriză.

Deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă și pentru penalitățile aferente tranșei de preț de la lit. f), A. nu a declarat apel și împotriva acestei soluții, recunoscând astfel că nu a finalizat montajul panourilor sandwich, împrejurare de fapt ce nu a fost niciodată contestată.

Pentru acuratețea expunerii, recurenta-pârâtă arată că obligația de plată a prețului ce îi revenea, în calitate de beneficiar, a fost eșalonată în mai multe tranșe prevăzute la art. 8 din contract, părțile stabilind de asemenea penalități de 0.1% pe fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii la termen a obligațiilor contractuale.

A. a pretins și prin apelul incident că pârâta ar datora penalități de întârziere pentru pretinsa plată cu nerespectarea scadenței a următoarelor tranșelor aferente art. 8 lit. b) și lit. s) din contract.

Prin cererea de apel incident, A. a propus o interpretare juridică nouă a stipulațiilor contractuale, admisă de curtea de apel, în sensul că termenul de 5 zile prevăzut de art. 5 pct. 7 din contract ar reprezenta un termen distinct de executare a obligației sale de punere în întârziere, și nu scadența obligației de plată ce îi revenea pârâtei.

Recurenta-pârâtă susține, însă, că potrivit înțelegerii părților reflectată prin art. 5 pct. 7 din contractul de antrepriză, antreprenorul s-a obligat să notifice beneficiarului cu 5 zile înainte, în scris, prin e-mail, necesitatea efectuării plăților necesar a fi realizate ulterior semnării contractului.

Prin urmare, aceste stipulații contractuale și beneficiul firesc al unui termen de plată (5 zile în cazul de față), sunt clar aplicabile în ipoteza plăților ce nu urmau să fie datorate o dată cu semnarea contractului, adică inclusiv pentru tranșele de preț de la lit. b) și d) de la art. 8 din contract.

Așadar, într-o corectă interpretare a stipulațiilor contractuale la care face referire și A., precum și a dispozițiilor de drept material privind punerea debitorului unei obligații în întârziere, recurenta-pârâtă susține că, pentru plățile ulterioare momentului semnării contractului, părțile au agreat o procedură distinctă, ce consta în emiterea de către antreprenor a unei notificări prealabile scrise și în acordarea unui termen de 5 zile înăuntrul căruia beneficiarul putea/trebuia să facă plata.

În opinia recurentei-pârâte, termenul de 5 zile recunoscut în favoarea sa prin prevederile art. 5 pct. 7 din contractul de antrepriză trebuia calculat de la primirea facturii asociate fiecărei plăți în parte.

Un alt argument este, potrivit recurentei-pârâte, faptul că, până la momentul la care beneficiarul a notificat primul întârzierea în execuția lucrărilor, A. nu a formulat obiecții cu privire la data plații facturilor, confirmând așadar înțelegerea comună a clauzelor contractuale în sensul descris mai sus.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, deși intimata-reclamantă pretinde că ar fi fost de drept în întârziere și că nu ar mai fost practic necesară transmiterea notificării pentru ca pârâta să fi fost obligată să efectueze plata, dispozițiile art. 1.523 alin. (4) C. civ. impun în sarcina creditorului dovada cazurilor în care debitorul s-ar afla de drept în întârziere, însă A. nu a făcut o astfel de dovadă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs în ceea ce privește criticile aduse încheierilor din 10.02.2021, 24.03.2021 și 21.04.2021 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, a solicitat pe cale de excepție anularea cereri de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității, invocată de intimata-reclamantă, în raport de criticile ce vizează încheierile de ședință pronunțate de prima instanță, reținând că recursul a fost declarat împotriva hotărâri instanței de apel și că, pentru a fi admisibil recursul, este necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căii de atac.

Or, în cauză, împotriva deciziei civile nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, poate fi exercitată calea de atac a recursului, iar criticile invocate de recurenta-pârâtă urmează a fi analizate unitar, în cadrul recursului declarat.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autoarea căii de atac a invocat în mod expres motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Însă, în susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă expune argumente exhaustive referitoare la respingerea cererii de încuviințare a probei cu expertiza tehnică în construcții, a probei testimoniale, la valența dată de instanța de apel pretențiilor afirmate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, precum și de pârâtă în cererea reconvențională, la depozițiile martorilor, la ignorarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Totodată, recurenta-pârâtă expune argumente referitoare la caracterul necesar, pertinent și util al administrării probei cu expertiza tehnică judiciară în construcții.

Înalta Curte reține și faptul că recurenta-pârâtă face ample trimiteri la modul de derulare a relațiilor contractuale, la situația de fapt și invocă modalitatea defectuoasă sau întârzierea executării lucrărilor de către intimata-reclamantă.

Totodată, o mare parte a criticilor invocate vizează greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor contractuale, precum și a efectelor juridice ale proceselor-verbale de finalizare a lucrărilor din 22.07.2020 și respectiv 1.10.2020.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor procedurale, respectiv a normelor de drept material arătate în cererea de recurs, nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci critici care reflectă, în realitate, nemulțumirea acesteia față de probele încuviințate, de interpretarea probelor administrate și de situația de fapt reținută de instanța de apel, urmărind o nouă ve