ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 976/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 31 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâtele F. S.R.L. și G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâte, prin editarea și publicarea, în ediția scrisă din 22 ianuarie 2016 a cotidianului național "Libertatea" și postarea pe site-ul oficial, www.x.ro, a articolului intitulat "Exclusiv. Experiment șocant făcut de părinții H.. Au dormit dezbrăcați pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor"; să oblige pârâta F. S.R.L. să retragă articolul menționat de pe pagina on-line; să interzică pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, publicarea acestui articol sau a altora similare; să oblige pârâtele să își prezinte scuzele față de reclamanți, pe care să le publice în aceleași condiții și același format ca articolul invocat; să oblige pârâtele să publice, pe propria cheltuială, hotărârea de condamnare într-un ziar de largă circulație; să oblige pârâtele la plata, în solidar, către reclamanți, a sumei de 50.000 Euro, reprezentând daune morale; să oblige pârâtele la plata, în solidar, către reclamanți, a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 913 din 21 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E. în contradictoriu cu pârâtele F. S.R.L., și G.; a fost obligată pârâta F. S.R.L. să retragă articolul intitulat "exclusiv. Experiment șocant făcut de părinții H.: au dormit dezbrăcați pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor" de pe pagina on-line, s-a interzis pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, publicarea articolului menționat; au fost obligate pârâtele F. S.R.L. și G. să publice, pe propria cheltuială, prezenta hotărâre, într-un ziar de largă circulație; au fost obligate pârâtele F. S.R.L. și G., în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale; au fost obligate pârâtele F. S.R.L. și G., în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 9.714,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 100 RON și onorariul de avocat, în cuantum de 9.614,01 RON.

Prin decizia civilă nr. 7A din 8 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D., împotriva sentinței civile nr. 913/21.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații reclamanți C., E., A. și B. și apelanții pârâți G. și F. S.R.L.; a admis apelurile declarate de apelanții pârâți G. și F. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe civile și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, în tot, acțiunea formulată de reclamanții D., C., E., A. și B. în contradictoriu cu pârâții G. și F. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 442 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții D., C., E., A. și B. împotriva deciziei nr. 7A din 8 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 335 A din 3 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta D., precum și de pârâții G. și F. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 913 din 21 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, pârâții G. și F. S.R.L. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, neîntemeiat în drept, pârâta G. arată că titlul articolului și expresia experiment șocant din cuprinsul acestuia nu îi aparțin, titlul fiind scris de redactorul șef al publicației de la momentul respectiv, ceea ce reprezintă o regulă generală în orice redacție.

Susține că interesul public există, sens în care învederează că reclamanții au apărut constant în media, au oferit interviuri inclusiv pentru emisiuni de tip tabloid, în care au relatat detalii cu puternic impact emoțional, deși aceștia contestă interesul public al relatării comemorării.

Arată că fapta ilicită nu există. Invocă dispozițiile art. 31 alin. (1) din Constituție și susține că elementul esențial pe care instanța îl are de analizat este acela legat de interesul public al chestiunii discutate, iar odată stabilit caracterul de interes public, se poate vorbi dacă a fost o atingere adusă libertății de exprimare. Afirmă că a respectat Codul deontologic al Convenției de Media din România care instituie obligația jurnalistului de a informa publicul cu privire la toate aspectele de interes social, politic, economic, iar articolul incriminat evocă incapacitatea autorităților de a lua măsurile necesare, atât preventive, cât și ulterioare, pentru a limita consecințele unei tragedii, și nu vizează membrii de familie sau chestiuni care țin de viața intimă a acestora.

Cu referire la jurisprudența CEDO, arată că s-a statuat în repetate rânduri că accesul la informație al cetățenilor într-un stat democratic trebuie să prevaleze dacă ne raportăm la limitările libertății de expresie, precum și că libertatea de exprimare implică un grad de exagerare a faptelor, nu doar a informațiilor sau ideilor primite favorabil, cu indiferență sau considerate inofensive, ci și acelora care ofensează, șochează sau deranjează.

Arată că articolul incriminat conține judecăți de valoare, opinii circumscrise unei baze factuale de necontestat, iar buna credință a jurnaliștilor este una de netăgăduit în speță, fiind confirmată de relatarea martorului care a arătat că tot ce s-a scris în articol s-a întâmplat.

Susține că prejudiciul nu există, iar, în speță, nu există decât o simplă afirmație nejustificată cu privire la existența acestuia, comentariile de pe rețeaua de socializare care au fost, în mod vădit, trunchiate. Mai susține că aceste comentarii se mențin în limitele unor curiozități firești.

Învederează că suma acordată ca daune morale și obligarea la publicarea hotărârii de condamnare sunt excesive și ar crea un precedent nefericit în aplicarea art. 10 din Convenție, având în vedere că asemenea sume trebuie să aibă un efect strict compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici în venituri nejustificate pentru victime.

Referitor la buna credință, susține că aceasta este de netăgăduit în cazul de față, iar exercițiul unui drept, în limitele stabilite prin lege, cu bună credință, nu poate atrage vinovăția titularului dreptului.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta F. S.R.L. susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii prin neanalizarea temeinică a probelor de la dosar și a interpretat incorect normele de drept material, apreciind că reclamanții își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., art. 10 din CEDO și art. 30 alin. (8) din Constituție, astfel încât trebuie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Arată că, în privința răspunderii civile delictuale prin presă, fapta ilicită are o specificitate prin aceea că ea urmează a fi evaluată din perspectiva criteriilor enunțate de doctrină și jurisprudență în privința aplicării art. 10 din CEDO.

Susține că fapta ilicită nu există, iar potrivit CEDO, fapta nu există dacă sunt întrunite următoarele elemente: se discută chestiuni de interes public, există o minimă bază factuală, există buna credință a jurnalistului, care se prezumă, potrivit legii, ingerința statului este una necesară într-o societate democratică, se prezintă informații într-un articol de presă, însă acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă. Susține că articolul incriminat conține judecăți de valoare, opinii circumscrise unei baze factuale de necontestat, iar fapta ilicită nu există întrucât textul articolului se circumscrie limitelor libertății de exprimare.

Referitor la interesul public, arată că instanța de apel a reținut, în mod netemeinic, că afirmațiile din titlu și din cuprinsul articolului nu au nicio legătură cu așa-zisul interes public afirmat de către pârâți. Invocă dispozițiile art. 31 alin. (1) din Constituție și susține că elementul esențial pe care instanța îl are de analizat este acela legat de interesul public al chestiunii discutate, iar odată stabilit caracterul de interes public, se poate vorbi dacă a fost o atingere adusă libertății de exprimare. Afirmă că jurnalistul a respectat Codurile deontologice ale profesiei, articolul de presă având ca obiect o temă de interes general, astfel încât pârâta nu face altceva decât să aducă la cunoștința publicului informații ce privesc chestiuni de interes public, preluând în acest sens afirmații publice ce aparțin unor martori. Susține că articolul incriminat subliniază incapacitatea autorităților de a lua măsurile necesare, atât preventive, cât și ulterioare, pentru a limita consecințele unei tragedii, și nu vizează membrii de familie sau chestiuni care țin de viața intimă a acestora. Arată că, pentru evitarea riscurilor pe care le presupun asemenea situații, era necesară sublinierea, detalierea și atragerea atenției publice asupra dramei, ceea ce face parte din rolul presei care este datoare să sensibilizeze opinia publică cu privire la gravitatea unor situații similare.

Subliniază că întregul articol se bazează pe afirmațiile martorilor accidentului, surse credibile, existând astfel baza factuală cerută de practica CEDO.

În mod netemeinic reține instanța de apel că afirmațiile pârâtelor, chiar dacă nu sunt exacte, nu sunt lipsite de orice bază factuală. Susține că întreg articolul este centrat pe incapacitatea autorităților de a de a salva semeni, iar despre oamenii muntelui se arată că i-am găsit pe salvatorii din Apuseni la 2 ani distanță, mâhniți de incapacitatea autorităților; tragedia aviatică a scos la iveală hibe catastrofale în privința intervenției în situații de urgență; stângăcia autorităților, comunicare defectuoasă; găsiți după 6 ore, toate acestea constituind elemente care dau conținut și justifică interesul public al demersului jurnalistic.

Arată că reproșul este unul direct prin sancționarea expresă a acestei incapacități a autorităților și unul indirect prin sensibilizare, nota de emoție pe care o induce în opinia publică prezentarea momentului comemorării ca și dramă pe care o trăiește familia. Subliniază că, deși reclamanții nu sunt persoane publice și își păstrează dreptul la viață privată, în condițiile în care evenimentele petrecute au fost expuse de la bun început publicului, așa cum o dovedesc inclusiv imaginile video de la acel moment, nu se mai poate discuta de un eveniment privat.

Arată că a existat o minimă bază factuală, cerută de art. 10 din CEDO, evenimentul relatat a avut loc, astfel cum rezultă din declarațiile martorului, iar familia a fost prezentă, prezența fratelui rezultând din poze și relatarea martorului, în timp ce redarea înregistrării audio a convorbirii telefonice dintre reclamanta C. și unul dintre salvatori relevă faptul că această persoană s-a exprimat în sensul că părinții au fost acolo, iar fratele a stat puțin pe zăpadă jos.

În mod netemeinic a reținut instanța de apel că articolul nu a avut o astfel de semnificație, însă i-a expus pe reclamanți judecății publicului. Arată că nu poate fi dată o semnificație juridică menționării în cuprinsul articolului a prezenței părinților, deși în realitate a fost prezentă doar mama victimei, ca reprezentând o faptă ilicită. Susține că este real faptul că jurnalista, dat fiind profilul publicației, a dat o coloratură emoțională mai puternică faptelor, însă doza de exagerare nu este de natură să creeze prejudicii reclamanților, doza de exagerare, provocare, șocare fiind agreată de jurisprudența CEDO ca fiind acceptabilă înlăuntrul dreptului la liberă exprimare.

Cu referire la jurisprudența CEDO, arată că libertatea de exprimare implică un grad de exagerare a faptelor, nu doar a informațiilor sau ideilor primite favorabil, cu indiferență sau considerate inofensive, ci și acelora care ofensează, șochează sau deranjează, libertatea de exprimare cuprinzând dreptul la opinie și informare.

Susține că buna credință a jurnaliștilor este una de netăgăduit în speță, fiind confirmată de relatarea martorului care a arătat că tot ce s-a scris în articol s-a întâmplat și arată că în articol jurnalista vorbește despre experimentul șocant, nu experiment macabru, cum susțin reclamanții, afirmație ce acoperă purul adevăr, chiar dacă există o doză de exagerare emoțională.

Afirmă că, potrivit practicii și doctrinei în materia libertății de exprimare, s-a apreciat că și în ipoteza în care există, în mod real, un prejudiciu dar jurnalistul a acționat cu bună credință, a abordat un subiect de interes major pentru public și care vizează conduita unei publicații în raport de publicul cititor, sancțiunea nu se impune dacă ea ar conduce la apariția unui efect inhibitor cu privire la discuția în public a acestei probleme, iar CEDO a arătat că pentru a sancționa pe autorul unui articol de presă trebuie ca această sancționare să fie necesară într-o societate democratică, fiind necesară nevoia unei presiuni sociale pentru ca libertatea de exprimare să fie limitată.

Recurenta arată că practica și doctrina au statuat că, în cazul în care afirmațiile dintr-un articol de presă conțin exagerări sau inexactități, nu ar fi justificată adoptarea niciunei măsuri sancționatorii întrucât atingerea adusă valorilor sociale ocrotite nu ar putea fi calificată decât minimă, în măsura în care s-ar reține vreo încălcare, iar în speță sancționarea pârâtelor, dată fiind și calitatea acestora de editor/jurnalist, nu se impune ca o măsură necesară, de corectă proporționalitate între nevoia de remediere a acestor atingeri și nevoia de prezervare a dreptului la liberă exprimare. Subliniază că, din cele anterior menționate, se desprinde concluzia că necesitatea ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică acționează ca o veritabilă cauză de exonerare de răspundere și în ipoteza în care elementele care atrag răspunderea civilă delictuală ar fi întrunite astfel încât, în materia delictelor comune, ar atrage răspunderea civilă.

În mod netemeinic reține instanța de apel că suma acordată de instanța de fond cu titlu de despăgubiri pentru repararea acestui prejudiciu a fost una minimală, iar nu exorbitantă. Susține că prejudiciul nu există având în vedere că nu există fapta ilicită, iar, în speță, nu există decât o simplă afirmație nejustificată cu privire la existența prejudiciului, comentariile de pe rețeaua de socializare care au fost, în mod vădit, trunchiate. Mai susține că aceste comentarii se mențin în limitele unor curiozități firești.

Arată că nu s-a produs nicio probă cu privire la existența prejudiciului, iar pretinsa atingere nu este una de natură să justifice cuantumul acordat de instanță. Funcția avută în vedere de art. 1381 C. civ. nu este sancționatorie, ci de a repara prejudiciul, iar reclamanții nu au făcut nicio referire concretă cu privire la criteriile avute în vedere la stabilirea existenței și întinderii prejudiciului, ceea ce denotă că nu au urmărit acoperirea unei daune morale, ci sancționarea jurnaliștilor.

Învederează că suma acordată ca daune morale și obligarea la publicarea hotărârii de condamnare sunt excesive și ar crea un precedent nefericit în aplicarea art. 10 din Convenție, având în vedere că asemenea sume trebuie să aibă un efect strict compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici în venituri nejustificate pentru victime. Pretinsele acuzații defăimătoare realizate prin publicarea articolului de presă trebuie analizate dintr-o perspectivă rezonabilă și de bună credință, iar, în aprecierea prejudiciului produs, nu trebuie luată în considerare temerea unor persoane de bună credință că alte persoane de rea credință pot califica negativ un anumit comportament care, în mod obiectiv, nu poate fi privit ca negativ.

Arată că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu nu există, iar referitor la buna credință, susține că aceasta este de netăgăduit în cazul de față, exercițiul unui drept, în limitele stabilite prin lege, cu bună credință, neputând atrage vinovăția titularului dreptului. Susține că, în speță, chiar dacă ar exista anumite inexactități și exagerări, acestea nu au constituit o exercitare excesivă și nerezonabilă a dreptului la liberă exprimare, fiind evident că s-a urmărit sensibilizarea publicului cititor cu privire la subiectul tratat, jurnalistul apelând la aceste exagerări pentru a produce un impact mai puternic, iar, pe de altă parte, nu s-au afirmat lucruri de o cu totul altă categorie sau cu o semnificație total diferită față de cele realmente petrecute.

Solicită admiterea recursului și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, recurenta G. a solicitat admiterea propriului recurs și a recursului formulat de pârâta F. S.R.L..

Prin întâmpinare, recurenta F. S.R.L. a solicitat admiterea recursului formulat de pârâta G..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost anulat, pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei civile nr. 335 din 3 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă și a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, fiind fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru analiza recursului admis în principiu.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta F. S.R.L. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu caracter prelabil, se reține că recursul formulat de pârâta G. împotriva deciziei Curții de Apel București, secția a IV a civilă a fost anulat pentru lipsa semnăturii prin încheierea din 16 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în același dosar.

Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor G. și F. S.R.L., pentru atingerea adusă dreptului la demnitate, componentă esențială a vieții private, susținând că articolul publicat la 21 ianuarie 2016, orele 23:30, on-line pe site-ul www.x.ro și în ediția scrisă a cotidianului national "Libertatea" la 22 ianuarie 2016, intitulat "Exclusiv. Experiment șocant făcut de părinții H., au dormit dezbrăcați pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor", cu următorul conținut: "Ei erau mâhniți că nu le-am salvat fata. Noi am făcut tot ce am putut pentru ea, dar era deja moartă când am ajuns. Și le-am zis să meargă cu noi ca să vadă cu ochii lor că fata nu avea cum să reziste atâtea ore în frigul acela, fiind și rănită. Când am ajuns acolo, părinții și fratele ei s-au dezbrăcat și s-au întins pe jos, în locul în care am găsit-o pe H., și au vrut să vadă cât rezistă în frig. Nu au putut sta mai mult de 20 de minute pe jos, după care i-am dus repede acasă și i-am încălzit.", însoțit de fotografia defunctei I., îi vizează în mod direct pe reclamanți.

Prima instanță a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta F. S.R.L. să retragă articolul intitulat "Exclusiv. Experiment șocant făcut de părinții H.: au dormit dezbrăcați pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor" de pe pagina on-line; a interzis pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, publicarea articolului menționat; a obligat pârâtele F. S.R.L. și G. să publice, pe propria cheltuială, prezenta hotărâre, într-un ziar de largă circulație; a obligat pârâtele F. S.R.L. și G., în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 5000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale. În motivarea sentinței pronunțate a reținut, în esență, că a fost probată de către reclamanți condiția existenței faptei ilicite a pârâtelor, prin răsturnarea prezumției de bună credință și dovedirea lipsei de profesionalism a jurnalistului autor al articolului, care a redat sub formă de citat afirmații cu privire la care, din probele administrate, a rezultat că nu aparțin martorului J., în forma redată în articolul incriminat, iar pârâtele nu au probat existența unei minime baze factuale a evenimentelor relatate, a căror veridicitate a fost contestată de reclamanți. Astfel, publicarea articolului menționat reprezintă o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, conținutul acestuia depășind limitele libertății de exprimare a jurnalistului și neavând la bază elemente de a căror veridicitate jurnalistul nu ar fi avut motive să se îndoiască.

Învestită cu soluționarea apelului formulat de pârâte împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în rejudecare, a apreciat că drepturile reclamanților au fost încălcate prin publicarea articolului incriminat și, prin raportare la conținutul concret al afirmațiilor acestuia, nu este îndeplinită condiția existenței interesului legitim public. A mai reținut că afirmațiile pârâtelor, chiar dacă nu sunt exacte, nu sunt lipsite de orice bază factuală, dar reprezintă o exagerarea nepermisă ce nu intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție, în cauză fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, îl constituie aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează libertatea de exprimare și răspunderea civilă delictuală, în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale și condițiilor ingerinței în dreptul de exprimare reglementat de CEDO, cu referire și la limitele despăgubirilor și păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâtelor și drepturile nepatrimoniale ale reclamanților. Recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 30 din Constituție, art. 1349 C. civ., iar în privința reglementărilor internaționale în materie au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se reține că, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine și reputație, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la demnitate a reclamanților, pretins a fi încălcat, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtelor, cu privire la care aceștia au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamanților.

O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtele s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care autoritățile interne le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică".

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul și contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 și au fost analizate distinct de către instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte au depășit limitele libertății de exprimare.

Referitor la fapta ilicită, recurenta arată că articolul incriminat conține judecăți de valoare, opinii circumscrise unei baze factuale de necontestat, iar fapta ilicită nu există întrucât textul articolului se circumscrie limitelor libertății de exprimare.

Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Se reține că, în litigiul dedus judecății, putem distinge două nivele de imputare, afirmații factuale, obiective și judecăți de valoare, cu privire la care instanța de apel a efectuat verificări conform deciziei de casare.

Instanța de recurs apreciază că, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința informațiilor dintr-un articol de presă, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă.

Înalta Curte reține că, în deplin acord cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a reținut că afirmațiile pârâtelor, chiar dacă nu sunt exacte, nu sunt lipsite de orice bază factuală, dar reprezintă o exagerare nepermisă care nu intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție.

Astfel, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtelor, instanța de apel a reținut că modul în care familiile victimelor își manifestau durerea pierderii unui membru era doar o chestiune privată, iar suferința familiilor victimelor trebuia tratată cu considerație, așa cum acestea și-ar fi dorit, nu oferită publicului ca subiect de categoria știrilor șocante.

Totodată, curtea de apel a apreciat că este necesar să clarifice unele aspecte legate de natura de interes public sau nu a chestiunii dezbătute prin articolul incriminat, procedând la o atare analiză în strânsă legătură cu criteriile ce vizează notorietatea persoanei vizate și contribuția acestora la o dezbatere de interes general.

În analiza criteriilor anterior enunțate, instanța de apel a efectuat un examen sumar al jurisprudenței CEDO care să reflecte modul în care este văzut interesul public în diverse cauze și a reținut că deși, de principiu, scopul atragerii atenției opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică, legate de incapacitatea autorităților de a interveni la momentul accidentului aviatic din 20 ianuarie 2014 și de a salva victimele accidentului ar intra în sfera interesului general, examinând conținutul concret al afirmațiilor incriminate, în principal, afirmația "Părinții H. au făcut un experiment șocant. Au dormit dezbracați în zăpadă, ca să vadă cum a murit fiica lor", nu au legătură cu așa zisul interes public afirmat de pârâte.

Instanța de apel a reținut că articolul incriminat nu este de la momentul accidentului pentru a presupune că jurnaliștii au redat dramatismul situației și s-au aflat sub impactul evenimentului, iar modul dramatic în care familia uneia dintre victime a trăit evenimentul nu era de interes public în momentul la care a fost publicat articolul.

În ceea ce privește notorietatea persoanelor vizate, instanța de apel a constatat că, potrivit celor reținute de instanța de recurs în decizia de casare, reclamanții în cauză sunt persoane private.

Se impune a se face o distincție necesară între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități sau persoane publice. Astfel, o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, lucru care nu este valabil, însă, și pentru persoanele publice sau care bucură de o anumită notorietate.

Cum reclamanții intimați nu sunt persoane implicate în viața publică, interesul cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea acestora nu este justificat, limitele criticii admisibile într-o atare situație fiind mai restrânse, neputându-se reține, raportat la situația de fapt, că prin afirmațiile criticate s-a intenționat informarea publicului asupra unei probleme de interes general și nu furnizarea unui subiect de scandal.

După cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viața intimă, fără relevanță publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.

În jurisprudența dată în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, CEDO a arătat că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală, iar garanția oferită de acest articol este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

În acord cu statuările instanței de apel, instanța de recurs apreciază că articolul imputat nu are natura unui subiect de interes public, general, nu se înscrie în contextul unor dezbateri publice și privește aspecte ale vieții personale a reclamanților, persoane private.

Referitor la judecata de valoare "experiment șocant" din titlul articolului, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută buna credință a pârâtelor în raport de lipsa unui interes public și de faptul că acestea aveau toate elementele pentru a reda în mod onest realitatea.

Instanța de recurs apreciază că exprimarea unor judecăți de valoare presupune buna credință a subiectului care le exprimă, deci o atitudine subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca fiind calomnioase.

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua - credință fiind înlăturată, dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta, în mod gratuit, reputația reclamanților, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, aceasta fiind ipoteza speței deduse judecății.

Astfel, instanța de apel a verificat, raportându-se la normele de drept internațional, respectiv la jurisprudența CEDO, dacă afirmațiile incriminate sunt ofensatoare.

În acest sens, curtea de apel a apreciat că, în privința afirmațiilor pârâtelor, fiecare element a fost ales cu un scop: folosirea termenului "părinți", deși era vorba despre mama, fratele și sora victimei, determină o sensibilizare mai mare a publicului față de disperarea celor care și-au pierdut copilul; folosirea expresiei "Au dormit dezbracați în zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor" vizează creionarea unei disperări care abandonează raționalitatea, în același scop al sensibilizării publicului, sensibilizare care nu este folosită pentru a determina anumite reacții ale publicului față de autorități și a impune o accelerare a luării unor măsuri necesare, ci vizează interese pur economice, de atractivitate a publicației.

În consecință, în contextul în care pârâtele nu au acționat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmațiile incriminate reprezintă o exagerare neprmisă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că buna credință a jurnaliștilor este una de netăgăduit în speță, fiind confirmată de relatarea martorului care a arătat că tot ce s-a scris în articol s-a întâmplat, în condițiile în care s-a reținut, de către instanțele devolutive, că ziaristul a redat sub formă de citat afirmații care nu aparțin martorului în conținutul redat în articolul incriminat, îndepărtându-se mult de conținutul relatărilor salvatorului montan.

Se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanța europeană, a reținut că afirmațiile pârâtelor reprezintă o exagerare nepermisă, care nu intră în sfera de protecție a art. 10 din CEDO, neputând fi reținută buna credință a pârâtelor.

Pe cale de consecință, a constatat că se poate reține existența unei fapte ilicite, în condițiile în care aspectele expuse în articolul invocat de reclamanți au încălcat limitele care se circumscriu exercițiul rezonabil al libertății de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenționale.

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, enunțate și analizate de către instanța de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat.

Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâților a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamanți și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, în cuantum de 5000 euro, la publicarea hotărârii pronunțate într-un ziar de largă circulație, pe propria cheltuială, precum și la interzicerea pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, să publice articolul menționat.

Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamant, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 5000 euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamanților, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Referitor la îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, recurenta a susținut că instanța de apel a constatat, în mod nelegal, că suma acordată de instanța de fond cu titlu de despăgubiri a fost una minimală, iar nu exorbitantă, subliniind că nu s-a produs nicio probă cu privire la existența acestuia, funcția avută în vedere de art. 1381 C. civ. nefiind sancționatorie, ci de a repara prejudiciul.

În principiu, în raport de obiectul material și juridic al acțiunii pendinte de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputație) sau dreptul la imagine, poate fi prezumată ca certă doar existența unui prejudiciu, nu și întinderea lui.

Având în vedere natura neeconomică a prejudiciului moral, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că întrucât acesta, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităților materiale, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să apreciere intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Ca urmare, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat și la atitudinea adoptată de pârât atât la momentul săvârșirii faptelor ilicite, cât și la alte circumstanțe factuale relevante.

Înalta Curte observă că, în apreciarea cuantumului daunelor morale cuvenite pentru prejudiciul cauzat, curtea de apel a avut în vedere încălcarea dreptului reclamanților la viață privată, la demnitate, la respectul datorat unui membru de familie decedat prin publicarea articolului de către pârâte și prin utilizarea fotografiei defunctei H., fără acordul membrilor familiei acesteia, prin asocierea fotografiei articolului cu un titlu și conținut denigrator pentru reclamanți, ceea ce i-a expus pe reclamanți judecății publicului sau cel puțin compasiunii acestuia, a expus publicului ceea ce membrii familiei victimei H. doreau să comemoreze în intimitate și a transformat o acțiune simplă, decentă într-un show.

Instanța de apel a mai reținut că formularea prezentei acțiuni este dovada faptului că reclamanții și-au simțit încălcate dreptul la onoare, demnitate, viață privată, imagine și s-au simțit datori să protesteze.

Ca atare, instanța de apel a avut în vedere criteriile necesare stabilirii și acordării unor daune morale în cauză, inclusiv prejudiciul moral și de imagine suferit de reclamanți și prejudiciul moral direct constând în suferința pricinuită acestora ca urmare afirmațiilor pârâtelor la adresa lor.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 335 din 3 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei civile nr. 335 din 3 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a