ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 409/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2019 pe rolul Judecătoriei Satu Mare sub dosar nr. x/2019, reclamanta Parohia Reformata Nr. 1 Satu Mare, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Satu Mare a solicitat următoarele:

- să se constatate dreptul de proprietate al Parohiei Reformate nr. 1 Satu Mare asupra supraedificatului "Clădire - Corp B" situat în Satu Mare, pe parcela de teren intravilan, în suprafață de 4.440 mp. înscris în CF nr. x Satu Mare, sub nr. cad. x și compus din:

- să se dispună întabularea dreptului de proprietate asupra "Clădirii-Corp B", în favoarea Parohiei Reformate nr. 1 Satu Mare. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1393 din 17 iulie 2020, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2019, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu pârâta Mun. Satu Mare prin Primar, ca fiind neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 575/Ap din data de 13 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de apel promovată de apelanta-reclamantă Parohia Reformata nr. 1 Satu Mare împotriva încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2019 și a sentinței civile nr. 1393/17.07.2020, ambele pronunțate de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Satu Mare.

A fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare, invocată de apelanta – reclamantă Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare prin cererea de apel.

S-a constatat că Tribunalul Satu Mare, ca instanță de apel, este competent material să judece cauza în primă instanță, sens în care au fost anulate sentința civilă nr. 1393 din data de 17.06.2020, precum și încheierea din 26.11.2019, ambele pronunțate de Judecătoria Satu Mare, în baza art. 480 alin. (5) din Noul C. proc. civ., iar în urma rejudecării, a fost respinsă cererea principală, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă 1332/A din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu intimatul Municipiul Satu Mare prin Primar împotriva deciziei civile nr. 575/Ap din data de 13 noiembrie 2020 și a luat act de declarația părților că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile 1332/A din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a formulat recurs reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în rejudecare, după casarea hotărârii de către instanța de recurs, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

După prezentarea pe larg a situației de fapt, recurenta a dezvoltat criticile de nelegalitate ale deciziei recurate.

Motivele de casare invocate de către recurentă sunt cele reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., în raport de care dezvoltă din mai multe puncte de vedere chestiuni ce țin de aplicarea eronată a normelor de procedură civilă, și de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Într-un prim motiv de recurs, invocă incidența în cauză a art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., arătând că prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 430 alin. (1) teză finală C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare arată că, potrivit statuărilor instanței de apel, decizia 512/Ap din 2 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013 "se bucură de autoritate de lucru judecat", așa încât "clădirea asupra căreia se invocă accesiunea, la momentul promovării acțiunii, a afirmării dreptului potestativ, aparținea deja, prin voința legiuitorului, domeniului public local, conform art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 privind educația națională".

În opinia recurentei, soluția instanței de apel încalcă prevederile art. 430 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., care dispun că "Hotărârea judecătorească ce (...) statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată".

În speță, arată recurenta, "chestiunea tranșată" este cea oglindită și confirmată de mențiunile din dispozitivul deciziei nr. 512/Ap din 2 decembrie 2014, precitată, în sensul că "respinge (...) excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Satu Mare", iar pe de altă parte "admite excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român".

În acest context, sunt relevante și dispozițiile alin. (2) al aceluiași art. 430 C. proc. civ., potrivit cărora "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină (...)". În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, prin sintagma "considerente pe care dispozitivul se sprijină" se înțelege ansamblul unitar de argumente care, prezentate într-o succesiune logică, realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de instanță.

În cauză, arată că aserțiunile considerentelor deciziei 512/Ap din 2 decembrie 2014 – conform cărora "în cauză, clădirea asupra căreia se invocă accesiunea, la momentul promovării acțiunii, a afirmării dreptului potestativ, aparținea deja, prin voința legiuitorului, domeniului public local (...)" – constituie sprijinul necesar al dispozitivului hotărârii numai cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Satu Mare. Niciun considerent al motivării și nicio dispoziție a dispozitivului nu privește apartenența sau non-apartenența clădirii în litigiu domeniului public al Municipiului Satu Mare.

În continuare, apreciază că instanța a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 14 și art. 6 C. proc. civ., respectiv cele privind principiul contradictorialității și dreptul la un proces echitabil.

Arată că, în temeiul principiului contradictorialității, părțile procesuale pot formula cereri, pot propune și administra probe, precum și formula concluzii cu privire la chestiunile de fapt și de drept de care depinde justa soluționare a cauzei. Pentru asigurarea contradictorialității, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate împrejurările de fapt sau de drept în temeiul cărora va pronunța hotărârea.

Nerespectarea acestui principiu (care asigură respectarea altor două principii fundamentale ale procesului civil, și anume principiul dreptului la apărare și principiul aflării adevărului) este sancționată cu nulitatea hotărârii.

În cauză, în aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 512/Ap din 2 decembrie 2014, se atribuie autoritate de lucru judecat unor chestiuni litigioase (în speță, cele relative la apartenența sau non-apartenența clădirii în litigiu la domeniul public al Municipiului Satu Mare) care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, încălcându-se principiul contradictorialității. Or, în stabilirea identității de cauză și de obiect "ideea călăuzitoare pare foarte clară: a determina ceea ce, în fiecare caz, a fost cu adevărat judecat. Într-adevăr, numai acest lucru nu poate fi pus în discuție, care este acoperit de autoritatea de lucru judecat".

Arată că, în doctrină, s-a opinat judicios în sensul că "numai chestiunile litigioase tranșate efectiv de judecător, care au dat naștere unei dezbateri între părți și cuprinse în dispozitiv au, în principiu, autoritate de lucru judecat". Această condiție permite a se asigura că autoritatea lucrului judecat se atașează numai chestiunilor discutate contradictoriu. Pentru că "nu trebuie (...) să pierdem din vedere că lucrul judecat nu poate reflecta adevărul decât dacă părțile în litigiu, sub controlul activ al judecătorului, s-au străduit, pe tot parcursul procesului, să respecte cu loialitate principiul contradictorialității ce constituie elementul fundamental al unui proces echitabil".

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă și încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia instanța a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Arată că, în acord cu decizia recurată, prin cererea de apel au fost modificate pretențiile formulate în cuprinsul cererii introductive de instanță, în speță "nefiind vorba de o explicitare a pretențiilor reclamantei din cererea de chemare în judecată", astfel că "în cauză nu sunt incidente prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ..".

Arată că reținerile instanței nu sunt exacte în fapt, fiind contrazise de probatoriul aflat la dosarul cauzei, și nici în drept.

În ceea ce privește devoluțiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare, ea rămâne guvernată, la fel ca în C. proc. civ. din 1865, de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăsește în dispozițiile art. 477 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Această din urmă regulă înseamnă interdicția pentru părți de a schimba cadrul procesual (art. 478 alin. (1) C. proc. civ.), de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare (art. 478 alin. (2) C. proc. civ.) și, de asemenea, interdicția schimbării calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a formulării de pretenții noi (art. 478 alin. (3) C. proc. civ.).

În același timp, principiul tantum devolutum quantum iudicatum cunoaște o nuanțare, inexistentă în reglementarea anterioară, dată de dispozițiile alin. (4), care permit părților să expliciteze pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

Reglementarea alin. (4) al art. 478 C. proc. civ. este de inspirație franceză, preluând, în parte, dispozițiile art. 566 din C. proc. civ. francez. Legiuitorul român a fost mai restrictiv, permițând doar o explicitare a pretențiilor implicite, nu și formularea de cereri accesorii sau complementare în apel.

În privința posibilității recunoscute părții de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului, recurenta subliniază că ele vizează pretențiile virtuale, adică acelea a căror existență, chiar dacă nu și-au găsit o exprimare expresă în cererea de chemare în judecată, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenției principale (a cărei rezolvare integrală presupunea și rezolvarea unei pretenții virtuale sau implicite).

Art. 478 alin. (4) C. proc. civ. se justifică prin două funcții: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenții; aducerea în atenția instanței a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului și posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de altă parte, plenitudinea devoluțiunii, fără a ignora limitele acesteia.

Pe lângă aceasta, o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanțe, o explicitare a unor pretenții subsecvente judecății în primă instanță fiind inadmisibilă (cu rezerva cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru art. 478 alin. (5) C. proc. civ.).

Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecății în primă instanță este necesar să existe o legătură strânsă, de așa manieră încât în absența acesteia pretenția principală să nu își poată găsi o dezlegare integrală sau o rezolvare corectă.

În absența unor clarificări în primă instanță – relative la demolarea sau nu a clădirii anexă, vizibilă pe planșele foto, existența și efectivitatea contractului de închiriere a imobilului în litigiu – îi revenea instanței de apel obligația ca, în condițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., să solicite și să primească lămuririle părții în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecății prin actul de sesizare al instanței.

Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanței îi revine obligația și puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părții, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăși nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

Așadar, precizările care pot fi aduse pretențiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluțiuii și deducerea în fața judecății a unor cereri noi. În același timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. aduc o atenuare sau nuanțare acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condițiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanțe nu s-a observat că pretenției principale îi era atașată, implicit, și o altă pretenție, în absența rezolvării căreia cererea principală fie nu își are o rezolvare corectă, fie primește o rezolvare incompletă.

Astfel fiind, revine instanței sarcina să aprecieze caracterul de pretenție implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanță în așa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi – ceea ce ar nesocoti limitele devoluțiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluționate pretenții doar pentru că ele au fost defectuos exprimate.

Concluzionează recurenta în sensul că dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu pot fi înțelese ca derogând de la prevederile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecății și cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluționate de către prima instanță, deși făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă și încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia instanța a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 35 C. proc. civ.

În motivarea acestui motiv de recurs, arată că potrivit deciziei recurate "legea specială suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă (...)", sugerând, subliminal, inadmisibilitatea cererii introductive de instanță. Aserțiunile instanței de apel sunt apreciate de către recurentă ca fiind contrare art. 35 C. proc. civ.

Pentru constatarea existenței dreptului de proprietate asupra clădirii "Corp B – Laboratoare", ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, este admisibilă acțiunea în constatare reglementată de art. 35 C. proc. civ., care se judecă în contradictoriu cu persoana care ar putea să conteste dreptul, respectiv autoritatea publică locală.

Împrejurarea că există un act normativ special, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, nu poate avea ca efect inadmisibilitatea cererii formulate de reclamantă prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii "Corp B – Laboratoare", ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.

Cererea Parohiei în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune are finalitate diferită celei a actului normativ special, astfel încât nu se poate pune problema raportului dintre norma specială și cea generală pentru a trage concluzia inadmisibilității demersului judiciar.

În cauză, așa cum a fost formulată pretenția dedusă judecății, nu s-a solicitat retrocedarea unor imobile, ci pronunțarea unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare.

Asemenea hotărâre, deși bazată pe fapte juridice anterioare – faptul transformării construcției clădire anexă – are sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care îl pretinde, pentru că în absența invocării lui și a constatării de către instanță a îndeplinirii condițiilor legale, cel care se prevalează de existența accesiunii nu-și poate demonstra dreptul de proprietate. Este așa-numitul caracter/efect mixt al hotărârii, deopotrivă declarativ, bazat pe fapte anterioare judecății, și constitutiv al dreptului.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă și încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., fiind lipsită de baza legală.

Conform statuărilor instanței de apel "pentru a fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu era necesară existența identității de părți între cele două dosare" (dosar x/2013 și dosar x/2019). Apreciază recurentul că aserțiunile instanței de apel încalcă prevederile art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ.

Pentru invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat trebuie îndeplinită și condiția identității de părți. Invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat presupune condiția identității de părți, neputând fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pentru soluționarea unui raport juridic distinct decât cel dedus judecății inițiale, chiar dacă trebuie rezolvată în substanță aceeași chestiune de drept.

În cauză, părțile litigante în dosarul x/2013 au fost reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu Statul Român, prin reprezentantul legal Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, în timp ce în prezenta cauză părți sunt reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Satu Mare, deosebirea între cele două cauze constând în titularul calității procesuale pasive identificat în primul caz de Statul Român, iar în al doilea caz de Municipiul Satu Mare.

În continuare, recurenta arată că prin decizia nr. 62 din 27 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că: "64. În fine, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin deciziile nr. 2.497 din 1 octombrie 2014 și nr. 122 din 16 ianuarie 2015 ale secției I civile, nr. 2.433 din 11 iunie 2015 a secției de contencios administrativ și fiscal și nr. 198 din 31 ianuarie 2018 a secției a II-a civile, că prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. permit invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în următoarele condiții cumulative:

a) hotărârea inițială, care produce efectele pozitive ale autorității lucrului judecat, să fie pronunțată după intrarea în vigoare a actualului C. proc. civ.

b) această hotărâre să fie invocată de către o parte din litigiul inițial, parte și în noul litigiu, căreia hotărârea pronunțată îi este favorabilă;

c) între primul și cel de al doilea litigiu să existe o legătură, fără a fi necesară identitatea de obiect sau de cauză.

În atare condiții, apreciază că tripla identitate – de părți, obiect și cauză – este cumulativă, astfel că o hotărâre ce pune în operă efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, fără a verifica și stabili întrunirea triplei identități, este lipsită de bază legală.

În subsidiar, apreciază că aserțiunea instanței de apel, în încercarea de acreditare a condiției identității de părți, relativ la Municipiul Satu Mare – prin admiterea cererii sale de intervenție accesorie în favoarea Statului Român, prin decizia civilă 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013 – este greșită, fiind contrară art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., text ce implică două observații: pe de o parte, prin parte trebuie înțeles persoana care a figurat în proces personal sau prin reprezentant și a avut, astfel, posibilitatea de a-și formula apărări și în favoarea/împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea. Pe de altă parte, conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., este vorba de identitatea de calitate juridică a părților, ceea ce înseamnă participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul judecății. În sensul art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., sunt asimilați părții avânzii-cauză universali sau cu titlu universal, față de care are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunțată contra sau în favoarea autorului lor. Soluția este aceeași cu privire la reprezentat, în caz de mandat sau de reprezentare legală sau judiciară. În schimb, intervenientul accesoriu nu este asimilat părții, față de care hotărârea pronunțată – contra sau în profitul părții pentru care a intervenit – nu are autoritate de lucru judecat.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că instanța de apel a anihilat efectul translativ de proprietate al Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004, emisă de Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în considerarea autorității pozitive a lucrului judecat a considerentelor deciziei civile 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, privind apartenența imobilului în litigiu la domeniul public local, încălcând dispozițiile prevederilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale alin. (3) fraza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, conform cărora "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, (…) în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, (…), se retrocedează foștilor proprietari (…). (3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților (…)."

Prin ordonanța de urgență precitată, a fost instituită "retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România". Art. 1 al actului normativ dispune că imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se retrocedează foștilor proprietari. Cum prin imobile, în sensul actului normativ, se înțelege "construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților" (art. 1 alin. (3) fraza a I-a), urmează ca efectele Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004 a Comisiei Speciale de retrocedare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România privind retrocedarea imobilului de sub nr. top. x – "Gimnaziu, str. x, sală de gimnastică și curte" – să se extindă și asupra clădirii "Corp B – Laboratoare". Clădirea constituie o adăugire adusă construcției existente la data preluării imobilului în mod abuziv de către stat. În cazul lucrărilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., dreptul de proprietate se dobândește și fără înscrierea în cartea funciară, chiar dacă proprietarul imobilului și-a exercitat dreptul de a invoca accesiunea după intrarea în vigoare a noii reglementări.

În subsidiar, arată că este greșită și invocarea – în acreditarea apartenenței clădirii în litigiu la domeniul public al Municipiului Satu Mare, a – Anexei nr. 2 a Hotărârii Guvernului nr. 967 din 5 septembrie 2002 privind atestarea domeniului public al județului Satu Mare, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Satu Mare, pe de o parte, pentru că imobilul clădire "Corp B – Laboratoare" figurează în inventar sub denumirea de "Magazie" ("Clădire B", de sub nr. inv. 2168, referindu-se la Sala de sport, denumită în prezent, clădire "Corp C – Sală de gimnastică") iar, pe de altă parte, pentru că inventarul a fost modificat în urma emiterii Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004, de către Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care s-a dispus "retrocedarea nudei proprietăți a imobilului compus din construcție și terenul aferent situat în Municipiul Satu Mare, județul Satu Mare, înscris în CF nr. x Satu Mare, nr. top. x, transcris în CF nr. x Satu Mare, nr. top. x".

Prin întâmpinarea depusă la data de 6 iunie 2022, Municipiul Satu Mare prin Primar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Arată că recurenta invocă o serie de aspecte teoretice care sunt neîntemeiate, nefiind de natură să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată și la înfrângerea efectelor puterii lucrului judecat.

Raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei și la decizia nr. 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, respectiv la prevederile art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2001 a educației naționale și la prevederile art. 430 C. proc. civ. înțelege să invoce puterea de lucru judecat.

Arată că "excepția puterii de lucru judecat" este diferită de "excepția autorității de lucru judecat" și este o excepție de fond care a fost dezvoltată de doctrină pe baza principiului conform căruia "hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre".

Foarte important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu aceasta.

Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

În acest sens, arată că în considerentele deciziei 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, s-a statuat faptul că imobilul asupra căruia se invocă accesiunea (clădire corp B situată în Satu Mare) aparține domeniului public local.

C. civ. de la 1864, invocat de recurentă în drept, reglementa accesiunea în art. 483-516.

În ipoteza în care lucrul accesoriu face parte din domeniul public, intimata consideră că nu poate opera dreptul de accesiune în favoarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, altele decât statul. În virtutea art. 136 alin. (4) din Constituția României, bunurile proprietate publică sunt declarate inalienabile. Textul stabilește restrictiv, statuând că în condițiile legii ele pot fi date în administrare regiilor autonome și instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Per a contrario, ele nu pot să-și schimbe proprietarul și nici să primească o altă destinație în afara celor limitativ și expres arătate de lege

Lucrurile afectate interesului obștesc, cât timp această destinație subzistă, exced posibilității de a fi susceptibile de a face obiectul dreptului privat, în înțelesul art. 475 C. civ. de la 1865. Regimul lor juridic este impus de dreptul public (și nu de cel privat). Ca atare, în privința lor, din punct de vedere al art. 5 C. civ. de la 1865, nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale. Lucrurile afectate uzului obștesc, nu pot face obiectul revendicării, a aproprierii dreptului de proprietate, întrucât fac exclusiv obiectul proprietății publice, uzajul lor este al întregului public și drepturile ce se poartă nu sunt echivalente dreptului de proprietate în sensul C. civ.. Bunurile care fac parte din domeniul privat al statului sunt susceptibile de a fi dobândite prin accesiune. În prezent regimul juridic al proprietății private se bucură de un tratament egal indiferent de titularul dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, toate bunurile care se află în circuit civil, adică susceptibile de înstrăinare, pot face obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.

Arată că, pe fond, nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile pentru intervenirea accesiunii imobiliare artificiale. Art. 492 din C. civ. (1864), invocat ca temei în drept de recurentă, prevede că orice construcție este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară. Așadar, legiuitorul prevede această prezumție relativă, care a fost răsturnată prin recunoașterea explicită de către reclamantă că nu ea a edificat construcția în litigiu. De asemenea, constructorul (Statul Român din perioada comunistă) a fost unul de bună-credință, care avea convingerea fermă că acel teren este al Statului. Ca atare, proprietarul terenului ar fi îndatorat, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor. Nici despre acest aspect nu se menționează nimic în cererea de chemare în judecată.

Art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2001 a educației naționale prevede următoarele "Terenurile și clădirile unităților de educație timpurie, de învățământ preșcolar, școlilor primare, gimnaziale și liceale, inclusiv ale celorlalte niveluri de învățământ din cadrul acestor, înființate de stat, fac parte din domeniul public local și sunt administrate de către consiliile locale. Celelalte componente ale bazei materiale sunt de drept proprietatea acestora și sunt administrate de către consiliile de administrație, conform legislației în vigoare".

Faptul că imobilul în litigiu este utilizat de Liceul Teoretic Reformat din Satu Mare este confirmat de reclamanta-recurentă însăși în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel apărând și în evidențele municipiului.

Prin decizia civilă 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, definitivă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca prin A.J.F.P. Satu Mare. Însă, în opinia intimatei, se impune introducerea forțată în cauză a Statului Român, în calitate de constructor al imobilului în litigiu. În caz contrar, ar interveni o îmbogățire fără justă cauză în ipoteza admiterii cererii recurentei, iar bugetul statului ar suferi o pierdere.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta a arătat că pentru invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat trebuie îndeplinită condiția (și a) identității de părți, însă în cauză această cerință nu este îndeplinită.

De asemenea, arată că, în cauza dedusă judecății, intimata nu a făcut dovada apartenenței clădirii corp B la domeniul public local în condițiile în care lucrările au fost realizate de autori neidentificați și în lipsa autorizațiilor cerute de lege, iar la finalizarea lucrărilor nu s-a întocmit proces-verbal de constatare a finalizării lucrării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

a) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 430 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Într-adevăr, prin decizia atacată cu prezentul recurs s-a reținut, în termeni neechivoci, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 512/Ap/2014 a Tribunalului Satu-Mare, apreciindu-se, în concordanță cu cele deja statuate în primă instanță, că putea fi reținut în cauză efectul pozitiv al celor judecate prin evocata decizie, în ce privește statuarea (cuprinsă în considerente) potrivit căreia imobilul în litigiu aparține domeniului public local, conform art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale.

Examinând decizia civilă nr. 512/Ap/2014 a Tribunalului Satu-Mare, Înalta Curte observă că prin dispozitivul acesteia a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind respinsă acțiunea introdusă de reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu acest pârât.

În considerentele sentinței s-a arătat că "În cauză, clădirea asupra căreia se invocă accesiunea, la momentul promovării acțiunii, a afirmării dreptului potestativ, aparține deja, prin voința legiuitorului, domeniului public local, conform art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 privind educația națională.

Dreptul de proprietate rezolubilă a fost transmis, astfel că accesiunea poate fi invocată față de actualul proprietar al construcției și eventual titular totodată al unui drept de creanță.

În consecință, calitatea de parte în proces nu mai poate avea statul din patrimoniul căruia a ieșit dreptul de proprietate asupra construcției".

Aceste considerente ale deciziei constituie fundamentul soluției din dispozitiv privitoare la admiterea excepției lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului Român și, pe cale de consecință, pentru respingerea acțiunii reclamantei, fiind vorba despre considerente decisive, ce fac, în mod direct și cu necesitate, corp comun cu soluția dată acțiunii reclamantei.

Statuarea potrivit căreia la momentul promovării acțiunii construcția în litigiu aparținea domeniului public local conține, implicit dar neechivoc, și concluzia că prin domeniu public local nu s-ar putea înțelege decât domeniul public al municipiului Satu Mare. Prin urmare, fără temei afirmă recurenta că niciun considerent al deciziei și nicio mențiune a dispozitivului nu ar privi apartenența sau nonaparteneța clădirii în litigiu la domeniul public al Municipiului Satu-Mare, inexistența unui indicări exprese a denumirii unității administrativ-teritoriale neputând altera firul logic al statuărilor prin care s-a reținut că intră sub protecția acordată de lege lucrului judecat, ca efect pozitiv, și concluzia implicită, dar neîndoielnică, pe care acestea o conțin.

Prin urmare, instanța de apel nu a săvârșit o încălcare a prevederilor art. 430 alin. (1) din teza finală C. proc. civ., câtă vreme, în conjuncție și cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este vorba despre o chestiune litigioasă tranșată în considerente și care, prin raportare la specificul soluției cuprinse în dispozitiv, se constituia într-un esențial eșafodaj al soluției date acțiunii reclamantei.

Acest motiv al recursului este, deci, neîntemeiat.

b) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 14 și art. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte este în totul de acord cu recurenta atunci când aceasta afirmă că, pentru asigurarea contradictorialității, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate împrejurările de fapt și/sau drept în temeiul cărora va pronunța hotărârea, o asemenea exigență rezultând, cu deplină claritate, din prevederile art. 14 alin. (5) ("Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate") și ale alin. (6) C. proc. civ. ("Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii).

Este vorba, așadar, despre condiții fundamentale de regularitate a procedurii judiciare, menite să concretizeze și să asigure efectivitate dreptului justițiabililor la un proces echitabil; este, așadar, esențial ca anterior pronunțării hotărârii judecătorești părțile să fi avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la chestiuni de fapt sau drept relevante în cauză și pe care instanța le-a avut în vedere în hotărârea sa.

Mutatis mutandis, aceeași este situația și atunci când instanța își întemeiază soluția ori considerentele relevante (și) pe existenta autorității de lucru judecat rezultate dintr-o hotărâre judecătorească anterioară, fiind în spiritul celor sus-arătate ca, în prealabil, părțile să-și fi putut exprima opinia cu privire la respectiva chestiune, evitându-se surprinderea lor.

Contrar afirmațiilor recurentei, în prezentul proces aceste fundamentale exigențe au fost însă respectate, câtă vreme prin hotărârea primei instanțe se reține autoritatea de lucru judecat (în forma efectului pozitiv) a dezlegărilor făcute prin decizia civilă nr. 512/Ap/01.12.2014 a Tribunalului Satu-Mare, iar prin cererea sa de apel actuala recurentă a formulat îndeajuns de amplu critici și observații cu privire la această chestiune, examinând-o din diverse perspective. Prin urmare, nu există o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al reclamantei la nivelul judecății realizate în apel, fiind excesiv a i se pretinde instanței de apel să pună în discuția părților, anterior pronunțării, elemente punctuale de raționament judiciar cărora, prin hotărârea sa, urma a le acorda o mai mare importanță, câtă vreme ele priveau tocmai chestiunea autorității de lucru judecat, analizată de reclamantă în cuprinsul cererii sale de apel.

Nimic nu o împiedica pe reclamantă ca în cadrul motivelor de apel să abordeze orice aspecte în legătură cu autoritatea de lucru judecat reținută de prima instanță, aspecte care, în aprecierea sa, erau de natură a infirma concluzia și statuările primei instanțe. De altfel, reclamanta a analizat în cererea de apel inclusiv condiția identității de părți, prin raportare la particularitățile cauzei, expunându-și în mod clar punctul de vedere.

Rezultă, deci, că și acest motiv al recursului este neîntemeiat.

c) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 478 (4) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel a apreciat în mod corect că noile aserțiuni făcute de reclamantă prin cererea de apel nu au semnificația unor explicitări ale pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., ci reprezintă o modificare a cadrului procesual inadmisibilă în apel, plasată sub incidența prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cu referire inclusiv la prevederile art. 204 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi", în vreme ce potrivit dispozițiilor alin. (4) al aceluiași articol, "Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe".

Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 28/2015, pronunțată de Completul învestit cu dezlegarea cu caracter prealabil a unor chestiuni de drept, dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. își au rațiune, pe de o parte, în nevoia de corectare sau precizare a formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenții, iar pe de altă parte în necesitatea de a aduce în atenția instanței unele cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. În acest fel, se asigură atât rezolvarea integrală a litigiului și posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, cât și plenitudinea devoluțiunii, fără a se ignora limitele acesteia (paragraful nr. 44).

În considerentele aceleiași decizii s-a mai menționat (paragraful nr. 54) că îi revine instanței sarcina să aprecieze caracterul de pretenție implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanță, astfel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi (căci aceasta ar nesocoti limitele devoluțiunii în apel), dar nici să rămână nesoluționate pretenții doar pentru faptul că ele au fost defectuos exprimate.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, să se constate existența dreptului ei de proprietate asupra clădirii "Corp B – Laboratoare" situată în municipiul Satu Mare, cu titlu de accesiune imobiliară artificială, afirmând în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată că în cursul anului 1979 clădirea anexă situată pe teren a fost demolată din dispoziția autorităților comuniste, în locul ei fiind construit supraedificatul "Clădire corp B", deci construcția ce face obiectul prezentului litigiu.

La finele judecății înaintea Judecătoriei Satu Mare reclamanta a depus note scrise prin care, între altele, a arătat că "... din faptul transformării clădirii anexă (...) prin lucrările de reparare și de ameliorare, inclusiv de supraînălțare a acesteia, rezultă ex lege dreptul de proprietate asupra clădirii "Corp B –Laborator", în favoarea proprietarului construcției transformate – în speță, reclamanta-, având natura unui drept pur și simplu".

Aceste susțineri, precum și altele aflate în legătură cu ele, au fost reiterate și prin cererea de apel formulată împotriva deciziei civile nr. 575/Ap din 13.11.2020 a Tribunalului Satu- Mare, reclamanta punându-le în relație cu Decizia nr. 261 din 24 mai 2009 emisă de Guvernul României – Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

Or, prin această nouă construcție argumentativă reclamanta depășește limitele specifice unei explicitări a pretențiilor inițiale, în sensul prevederilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., căci prin noile alegații tinde la a atribui o nouă cauză cererii sale de constatare a dreptului de proprietate asupra clădirii "Corp B", afirmând că dreptul său de proprietate și-ar avea temei (și) în evocata decizie de retrocedare nr. 261 din 24 mai 2004 a Guvernului României. Or, acesta este un fundament juridic distinct și autonom în raport cu acela al accesiunii imobiliare artificiale reglementate de art. 492 și urm. C. civ. 1864.

O asemenea modificare a cererii inițiale nu putea fi însă primită nici în cadrul concluziilor scrise depuse în primă instanță (căci modificarea unei cereri de chemare în judecată trebuie făcută în condițiile de rigoare ale art. 204 C. proc. civ.), nici în cadrul motivelor de apel, căci se opun prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., sus evocate.

Și acest motiv al recursului este, prin urmare, nefondat.

d) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea raporturilor de procedură cuprinse în art. 35 C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel, statuând că "Legea specială suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă (...)", nu a avut în vedere că acțiunea reclamantei în ceea ce privește cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială ar fi inadmisibilă.

Aserțiunea instanței de apel trebuie înțeleasă în contextul întregii argumentații de care aceasta a uzat, fiind îndeajuns de limpede că instanța de apel a făcut statuarea nu pentru a nega dreptul reclamantei de a obține cercetarea pe fond a cererii sale în constatare, ci pentru a evidenția, în conjuncție cu susținerile reclamantei privitoare la unele efecte ale Deciziei de retrocedare nr. 261 din 24 mai 2004 a Guvernului României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România că aspectele (și implicațiile lor juridice) privitoare la "...transformarea clădirii inițiale prin lucrările de reparație și de analizare efectuate, inclusiv de supraînălțare a acesteia, cu toate că inițial a susținut demolarea clădirii anexa existentă pe teren și edificarea de către Statul Român a unei construcții noi, precum și împrejurarea dacă adăugările aduse depășesc sau nu 50% din aria desfășurată actuală, astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2002, puteau fi analizate în cadrul procedurii speciale reglementate de acest act normativ, procedură care a fost urmată de apelanta-reclamantă".

Prin urmare, susținerile instanței de apel își verifică pertinența și utilitatea exclusiv în legătură cu noile susțineri ale reclamantei, cu privire la care s-a reținut că reprezintă o modificare nepermisă în apel a cadrului procesual, însă nu și cu susținerile inițiale, formulate prin cererea de chemare în judecată, și cu privire la care s-a apreciat că ar corespunde unei legale învestiri a instanței.

Trebuie observat, în legătură cu acest motiv de recurs, și că argumentul decisiv în raport de care cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost respinsă de instanța de apel – consonant cu prima instanță – este acela că imobilul construcție în litigiu este inclus în domeniul public al Municipiului Satu-Mare, ceea ce face ca acest imobil să fie inalienabil, deci imposibil de apropriat prin accesiune.

Rezultă, deci, că instanța nu a decis în sensul constatării inadmisibilității acțiunii în constatare, ci al caracterului ei nefondat, astfel că și acest motiv al recursului apare ca neîntemeiat.

e) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 431 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.

Înalta Curte este de acord cu recurenta că instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că pentru a se putea reține efectul pozitiv al lucrului judecat nu ar fi necesar să existe identitate de părți între procesul pendinte și acela în care a fost pronunțată hotărârea înzestrată cu lucru judecat. O asemenea concluzie este, întâi de toate, impusă de faptul că hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora (art. 435 alin. (1) C. proc. civ.), iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părți în procesul anterior.

Înalta Curte observă însă că deși instanța de apel a făcut această eroare, ea nu este însă de natură a atrage nulitatea deciziei pronunțate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Trebuie remarcat, sub acest aspect, că în procesul în care a fost pronunțată decizia nr. 512/Ap/02.12.2014 a Tribunalului Satu-Mare, invocată în cauză ca sursă a efectului pozitiv al lucrului judecat, Municipiul Satu-Mare, deci pârâtul din actualul proces, a avut calitatea de intervenient voluntar accesoriu, el intervenind în apărarea pârâtului Statul Român.

Cum cererea sa de intervenție a fost admisă în principiu (în ședința de judecată din data de 23 iunie 2014 a Tribunalului Satu-Mare, dosar Tribunal), rezultă că intervenientul a dobândit calitatea de parte în proces, în acord cu dispozițiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora " Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale".

Astfel fiind, rezultă, prin forța legii, că Municipiul Satu-Mare a avut calitatea de parte în precedentul proces, iar cum art. 435 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge cu privire la părțile cărora hotărârea judecătorească le este opozabilă, rămâne că identitatea de părți poate fi avută în vedere.

În subsidiar, Înalta Curte mai înțelege a arăta și că esențial este în cauză că, în afara oricărei contestări, reclamanta a avut calitatea de parte (fiind reclamantă) în precedentul proces, căci în contra ei se invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel că, înainte de toate, este esențial că reclamanta a putut uza în vechiul proces de toate drepturile procesuale (inclusiv dreptul la apărare și dreptul de a exercita căile de atac) circumscrise dreptului ei la un proces echitabil.

Rezultă, așadar, că și acest motiv al recursului este neîntemeiat.

f) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta afirmă în mod greșit că instanța de apel a anihilat efectul translativ de proprietate al Deciziei nr. 261 din 24 mai 2