Decizia nr. 1959/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1715/2016 a Judecătoriei Vișeu

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 7 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul-teren în suprafață de 307 m.p., nr. top. x, situat în Borșa, județul Maramureș, imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2006, să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra acestui teren în favoarea reclamantei și să se constate calitatea acesteia, de proprietar asupra edificiului-casă P+E+M construit pe acest teren, precum și notarea construcției în cartea funciară.

Hotărârea pronunțată în declinarea de competență de Judecătoria Vișeu Prin sentința civilă nr. 1715 din 20 septembrie 2016, Judecătoria Vișeu de Sus a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul Maramureș Prin sentința civilă nr. 975 din 27 iulie 2018, Tribunalul Maramureș – secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul B.. A admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., și, pe cale de consecință, a dispus ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul teren de 307 m.p., identificat în C.F. nou x Borșa (C.F. vechi x), nr. top. x, situat în Borșa, județul Maramureș, cu referire la antecontractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2006, autentificat la 28 august 2015, de către Notar Public C., încheiat între pârâtul B. și reclamanta A.. A dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea reclamantei A.. A constatat că reclamanta este proprietară asupra imobilului construcție casă P+2E+M, situat în Borșa, județul Maramureș, edificat pe terenul de 307 m.p., identificat în C.F. nou x Borșa (C.F. vechi x), nr. top. x. A dispus notarea construcției în cartea funciară și înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului construcție în favoarea reclamantei A., cu respectarea condițiilor legale. A dispus obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta A. a sumei de 17.179 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B..

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj Prin decizia civilă nr. 5 A din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât și a obligat apelantul să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B..

Decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 713 din 11 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul B., s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj în rejudecare Prin încheierea de ședință din 17 decembrie 2020, instanța de apel a aplicat pârâtului B. o amendă în cuantum de 400 RON pentru introducerea, cu rea-credință, a unei cereri în fața instanței de judecată, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., față de renunțarea la asistența juridică acordată ca ajutor public judiciar. A pus în vedere reprezentantului intimatei reclamante A. ca, până la următorul termen de judecată, să facă dovada achitării integrale a tuturor debitelor cu care pârâtul B. figurează la Direcția de Taxe și Impozite Borșa. Prin decizia civilă nr. 133/A din 20 mai 2021, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 975 din 27 iulie 2018 a Tribunalului Maramureș și a obligat apelantul la plata sumei de 3.239 RON către reclamanta A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Așa cum reiese din considerentele deciziei nr. 713 din 11 martie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând criticile formulate de recurent cu privire la decizia instanței de apel, acestea au fost apreciate ca nefondate, singura critică întemeiată fiind cea legată de încălcarea dezlegării obligatorii statuate prin decizia nr. 42/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, critică de nelegalitate, de ordine publică, cu privire la care cauza a fost trimisă spre rejudecare. Prin urmare, Curtea a apreciat că, în rejudecare, a fost chemată să se pronunțe asupra raportului juridic litigios, utilizând reperele de analiză fixate prin decizia prealabilă nr. 42/2017 și aplicând, la circumstanțele concrete ale cauzei, raționamentul juridic și argumentele care fundamentează dezlegarea dată prin respectiva decizie a instanței supreme. Astfel, prin decizia nr. 42/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bistrița Năsăud – secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acțiuni prin care se solicită constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să prezinte certificat de atestare fiscală și să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite.". În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul de 307 m.p., topo x, situat în Borșa, str. x, jud. Maramureș și să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra acestui teren. Între părți a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2006, prin care B., în calitate de vânzător, s-a obligat să transmită, în favoarea reclamantei A., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 4 ari pentru suma de 15.000 euro, sumă achitată anterior semnării convenției. În privința convenției încheiate, s-a statuat că este vorba despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, încheiată prin înscris sub semnătură privată, care generează, în sarcina, părților o obligație personală de a face, anume obligația de a încheia, în viitor, contractul de vânzare-cumpărare promis în formă autentică, cerută ad validitatem, conform art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, elementele esențiale ale vânzării fiind stabilite în cuprinsul antecontractului și, în plus, prețul vânzării fiind achitat integral promitentului vânzător, anterior încheierii actului juridic. Criticile apelantului legate de nevalabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare au fost respinse definitiv, stabilindu-se, cu autoritate de lucru judecat, că această convenție respectă cerințele de legalitate. Din perspectiva dezlegărilor date prin decizia nr. 42/2017, Curtea a fost chemată să verifice dacă este îndeplinită condiția ca promitentul vânzător să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite. În cauză, potrivit certificatului de atestare fiscală emis de Biroul de taxe și impozite al orașului Borșa, la data emiterii, 20 mai 2021, promitentul vânzător B. nu figura cu creanțe bugetare de plată scadente. Or, în aceste condiții, Curtea a constatat că, în privința promitentului, este îndeplinită și cerința prevăzută de dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, sub sancțiunea nulității absolute. Ca urmare, toate condițiile necesare ca instanța să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare sunt îndeplinite, critica apelantului fiind nefondată. Trebuie menționat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, deși promitentul vânzător, apelantul în cauză, figura cu creanțe bugetare la momentul promovării de către reclamantă a prezentului demers judiciar, aceasta a achitat toate debitele tocmai pentru a nu da posibilitatea apelantului pârât să-i paralizeze acțiunea prin refuzul de a-și achita debitele datorate bugetului. A apreciat Curtea că este nefondată critica apelantului potrivit căreia reclamanta intimată nu putea achita aceste debite, întrucât chiar instanța supremă a statuat, în considerentele deciziei nr. 42/2017, că:,,112. Mai mult, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficiența acțiunii, prin refuzul de a prezenta certificatul de atestare fiscală, art. 57 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 a pus în sarcina instanței obligația de a solicita certificatul de atestare fiscală referitor la bun. 113. În aceeași ordine de idei, este util a se menționa și că, pentru a se evita o conduită abuzivă din partea copermutantului pârât, ar trebui să se acorde copermutantului reclamant (dacă formulează un petit în acest sens) posibilitatea de a plăti el însuși obligațiile datorate la bugetul local de către cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiași proces sau pe cale separată, obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligațiilor achitate.". Prin urmare, nu există niciun impediment legal ca reclamanta intimată, în vederea realizării dreptului său, să procedeze la achitarea debitelor datorate de promitentul vânzător bugetului statului. În privința acestor debite, așa cum, de altfel, a reținut și instanța supremă în considerentul nr. 113 din decizia precitată, reclamanta intimată va avea posibilitatea de a le recupera pe cale separată. De menționat că, pentru achitarea de către reclamanta intimată a debitelor apelantului, nu era necesar ca aceasta să formuleze instanței de judecată vreo cerere în acest sens, dovadă fiind faptul că plata a fost acceptată de către instituția publică în raza căreia este înregistrat bunul ce se înstrăinează. O eventuală cerere a reclamantei în sensul de a i se permite să achite aceste debite putea avea loc doar în situația în care i se refuza plata, or acest lucru nu s-a întâmplat. De altfel, în raport de cele statuate de instanța supremă prin decizia de casare, însăși Curtea a apreciat că se impune acordarea unui termen pentru ca reclamanta intimată să facă dovada achitării tuturor debitelor, în raport cu prevederile exprese ale art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, inițial, aceasta prezentând dovada de achitare doar a debitelor aferente bunului în litigiu. Raportat la considerentele mai sus evocate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins ca atare, menținând, integral, hotărârea atacată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 17 decembrie 2020 și a deciziei nr. 133/A din 20 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția I civilă, a declarat recurs pârâtul B.. Se observă că recurentul a depus, în termenul de declarare a căii de atac, două cereri de recurs, una redactată personal și cealaltă formulată prin apărător ales, din cuprinsul cărora rezultă următoarele critici: - Instanța de apel a calificat, în mod eronat, raportul juridic dedus judecății, rezultat din antecontractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, validând, astfel, raționamentul primei instanțe. Deși pârâtul a contestat validitatea celor două acte juridice și a defăimat înscrisurile ca fiind false, în legătură cu numele unor martori ce nu au fost prezenți la încheierea actelor, cu semnătura reclamantei, ambele contracte prezentând ștersături pe pagina a doua, instanța de fond s-a rezumat la administrarea sumară a procedurii verificării de scripte, cu toate că, în speță, s-ar fi impus parcurgerea procedurii înscrierii în fals, conform art. 304 C. proc. civ., pe care instanța avea posibilitatea să o dispună din oficiu, în baza rolului activ și a principiului aflării adevărului. Instanța nu avea abilitarea de a se pronunța cu privire la validitatea unei semnături, ci trebuia să pună în discuție declanșarea procedurii înscrierii în fals. - A susținut recurentul că, în mod nelegal, instanțele fondului au acordat efecte juridice probei cu martori și prezumțiilor în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra edificiului de către reclamantă, în contextul în care regula, în materia probei actelor juridice a căror valoare depășește suma de 250 RON, constă în aceea că dovada se poate face doar prin înscrisuri. Recurentul a solicitat respingerea probei testimoniale față de dispozițiile art. 309 alin. (2), (3) și 4 C. proc. civ., reclamanta neregăsindu-se în niciuna dintre ipotezele de excepție reglementate în alin. (4). Dreptul de proprietate asupra unei construcții presupune dovada certă, cu un înscris translativ de proprietate, fie chiar și sub semnătură privată. În speță, prețul nu a fost înscris în act și nu poate fi dovedit cu martori, ale căror declarații sunt și contradictorii în ceea ce privește cuantumul sumei de bani aduse pârâtului cu acest titlu. În ceea ce privește prezumția dreptului de proprietate asupra construcției, în favoarea recurentului operează și alte elemente, respectiv cererea de autorizare, plata impozitelor, posesia îndelungată, care toate relevă că acesta nu este un simplu mandatar al lucrărilor edificate, cum, în mod greșit, au considerat instanțele de fond. - Încheierea din 17 decembrie 2020 și decizia atacată sunt nelegale, fiind pronunțate cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, în condițiile în care instanța de apel a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil ale pârâtului prin aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 400 RON, constatând că acesta a renunțat la avocatul din oficiu desemnat pentru a-l apăra în cauză, ulterior acordării ajutorului public judiciar. În loc să lămurească această împrejurare și să dispună revenirea la Baroul Cluj pentru înlocuirea avocatului sau să lămurească dacă pârâtul solicită înlocuirea lui, Curtea a apreciat că formulase cererea cu rea-credință și a aplicat sancțiunea amenzii, încălcându-i dreptul la apărare, iar, în final, prin decizia nr. 133/2021, a dispus plata onorariului din oficiu în sumă de 627 RON din fondurile statului, fără ca pârâtul să beneficieze de asigurarea dreptului la apărare astfel cum s-a dispus definitiv prin încheierea din 26 noiembrie 2020, de admitere a cererii de ajutor public judiciar. - Instanța de apel, în mod nelegal, în ședința publică din 17 decembrie 2020, a pus în discuția părților, cu o atitudine vizibilă de antepronunțare asupra respingerii apelului, împrejurarea dacă reclamanta înțelege să achite întreg debitul restant cu care figurează pârâtul în evidențele fiscale și să solicite termen în acest sens, cu încălcarea prevederilor art. 502 prin raportare la art. 481 C. proc. civ.. Mai mult, a încuviințat cererea de acordare a unui termen pentru a se face dovada achitării debitelor restante, cu toate că nu a fost învestită cu o cerere în acest sens, reclamanta neformulând aderare la apelul declarat de pârât. - De asemenea, cu interpretarea și aplicarea greșită a reperelor de analiză fixate prin decizia nr. 42/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, indicată de instanța supremă în hotărârea de casare din primul ciclu procesual, a administrat probe în defavoarea pârâtului, cu încălcarea principiului disponibilității părților și fără a fi învestită cu cerere conform pct. 113 din decizia menționată. A solicitat recurentul să se constate lipsa acestui capăt de cerere din acțiunea introductivă a reclamantei și, în consecință, că nu se mai impune și aplicarea principiului facultății instanței, de a permite achitarea obligațiilor fiscale, după cum se prevede în decizia nr. 42/2017. Totodată, nu s-a formulat nici cerere de aderare la apelul pârâtului. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile obligatorii stabilite prin decizia de casare, reținând că decizia nr. 42/2017 nu este incidentă în cauză, deși recursul declarat de pârât a fost admis tocmai ca urmare a temeiniciei motivului vizând aplicarea acestei decizii. În acest fel, Curtea a interpretat, în defavoarea pârâtului, acest motiv de nelegalitate, invocat prin cererea de apel, golind de conținut efectul normelor legale prin care o instanță admite calea de atac. - Instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la probele solicitate de pârât prin cererea de apel și pe parcursul căii de atac, cu încălcarea deciziei în interesul legii nr. 9/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 20 din Constituție. Indiferent dacă pricina este trimisă, spre rejudecare, instanței a cărei hotărâre a fost casată sau este reținută pentru rejudecare de instanța de recurs, atât problemele de drept dezlegate, cât și probele stabilite a fi administrate prin decizia de admitere a recursului, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. - Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 502, art. 481 și art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Pârâtului i-a fost agravată situația în propria cale de atac, în contextul în care, în rejudecare după casare, instanța de apel nu putea să complinească lipsurile unei hotărâri judecătorești sau ale unei cereri de chemare în judecată, fără existența unui apel sau recurs incident formulat de partea adversă (decizia civilă nr. 235/04 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă). - Hotărârea recurată este nelegală și prin prisma nesocotirii deciziei nr. 42/2017, de vreme ce, la momentul pronunțării deciziei recurate, 20 mai 2021, pârâtul figura cu datorii la bugetul local. Astfel, prin certificatul de atestare fiscală depus la dosarul cauzei la 23 aprilie 2021, se atestă o datorie de 410,90 RON pe numele pârâtului, iar, prin certificatul de atestare fiscală înregistrat la 18 mai 2021, se atestă că s-a achitat suma totală de 338 RON, prin două ordine de plată, sumă inferioară debitului datorat de pârât. Ca atare, este surprinzător că, la 20 mai 2021, se prezintă un certificat de atestare fiscală din care rezultă că pârâtul nu are datorii la bugetul local, act cu privire la care se impune verificarea veridicității și legalității sale. Apreciind că aspectele critice se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și a deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În finalul cererii de recurs, a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept cu următoarea chestiune prealabilă: "Limita rolului activ al instanței în administrarea din oficiu a unor probe, astfel cum prevede art. 254 alin. (5) C. proc. civ. dacă se poate dispune, din oficiu, administrarea unei asemenea probe în rejudecare după casare, în contradicție cu dispozițiile art. 502 prin raportare la art. 481 C. proc. civ., și în lipsa apelului și recursului incident în favoarea căruia s-ar impune administrarea probei și dacă rolul activ al instanței, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, poate nesocoti dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ..". În acest context, recurentul a apreciat că se impune a se clarifica dacă, în raport cu art. 254 alin. (6) C. proc. civ., instanțele pot, în cauzele în care s-a dispus casarea cu trimitere în rejudecare, să ordone probe din oficiu, în lipsa învestirii și după parcurgerea căilor ordinare și extraordinare, care să agraveze situația în propria cale de atac. Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă pentru considerentele expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Recurentul pârât a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 12 mai 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat în cauză și a fixat termen de judecată pentru soluționarea acestuia la 20 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În prealabil, trebuie menționat că, deși, în cererea de recurs, pârâtul invocă și motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., criticile formulate nu se subsumează acestor cazuri, întrucât nu supun dezbaterii pronunțarea deciziei atacate cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și coliziunea cu activitatea puterii legiuitoare sau executive (pct. 4) și nici ipotezele referitoare la carențe în motivare, motivare contradictorie sau străină de natura pricinii (pct. 6). De asemenea, susținerile vizând încălcarea regulilor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității, cum ar fi cele statuate prin decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție care au caracter obligatoriu, încălcarea deciziei de casare din primul ciclu procesual și imposibilitatea luării unor măsuri procedurale în absența unor căi de atac incidente vor fi verificate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În același caz de casare (pct. 5) se încadrează și criticile referitoare la pretinsele nereguli desfășurate la termenul de judecată din 17 decembrie 2020 și la nerespectarea principiului neagravării situației părții în propria cale de atac. - În ce privește susținerile subsumate primelor două motive de recurs dintre cele enumerate în precedent, vizând calificarea eronată a raportului juridic dedus judecății, contestarea validității antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20 decembrie 2006 (nu rezultă care este cel de-al doilea act juridic contestat de pârât, astfel cum afirmă prin primul motiv de recurs) în raport cu care ar fi trebuit declanșată procedura falsului, modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul în litigiu și a plății prețului din contract, acestea nu vor fi verificate de prezenta instanță, în contextul în care, în rejudecare, instanța de apel a reținut că limitele casării anterioare, potrivit deciziei nr. 713/11 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se raportează exclusiv la problema stabilirii îndeplinirii obligației promitentului vânzător de a achita toate obligațiile datorate bugetului local, astfel cum a statuat Înalta Curte prin decizia preliminară nr. 42/29 mai 2017. Instanța de apel a mai constatat că toate criticile apelantului pârât referitoare la nevalabilitatea antecontractului sus-menționat au intrat în puterea lucrului judecat. În condițiile în care, prin cererea de recurs, pârâtul nu a criticat limitele casării astfel interpretate de către instanța de apel raportat la decizia de casare și nici considerentul referitor la autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a celor statuate în primul ciclu procesual în legătură cu valabilitatea antecontractului, aceste chestiuni nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul dosar. - Nu poate fi apreciată nici legalitatea încheierii din 17 decembrie 2020 prin care a fost aplicată apelantului pârât o amendă în cuantum de 400 de RON, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., față de renunțarea acestuia la asistența juridică acordată sub forma ajutorului public judiciar, întrucât singura modalitate procedurală de verificare a celor susținute, sub acest aspect, era determinată de formularea unei cereri de reexaminare, conform art. 191 C. proc. civ., care se soluționează de către un alt complet al aceleiași instanțe decât cel care a stabilit-o, demers pe care partea nu l-a realizat. Prin urmare, recursul nefiind remediul procesual pentru înlăturarea amenzii aplicate, Înalta Curte nu are posibilitatea cenzurării criticilor legate de aceasta. - Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ., vizând neînrăutățirea situației părții în propria cale de atac, nu poate fi reținută nici din perspectiva unei posibile antepronunțări a instanței de apel, nici din cea a necesității formulării unei cereri de aderare la apel de către intimata reclamantă, în absența căreia Curtea nu ar fi putut dispune, în persoana acesteia, acordarea unui termen de judecată în vederea îndeplinirii obligațiilor datorate bugetului local de către promitentul vânzător. Antepronunțarea, astfel cum este prefigurată în art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., presupune că cel care urmează să ia o decizie judiciară o anunță mai înainte de a se finaliza procedura care trebuie să premeargă acelei hotărâri. Or, interpelarea adresată intimatei reclamante în legătură cu acordul de plată a obligațiilor fiscale datorate de pârât și acordarea unui termen în acest sens nu echivalează cu o antepronunțare, în contextul în care, la momentul dezbaterii acestor chestiuni, nu se putea cunoaște dacă reclamanta va îndeplini această obligație și, ca atare, nici soluția finală dată apelului în raport de acest aspect. Mai mult, măsura dispusă de instanță este în acord și cu decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din primul ciclu procesual, care a admis recursul declarat de pârât și a casat decizia pronunțată de instanța de apel, tocmai pentru a se verifica depunerea documentului care să ateste executarea obligațiilor fiscale datorate de acesta bugetului local, în consonanță cu cele statuate prin decizia preliminară nr. 42/29 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin urmare, respectarea celor stabilite prin decizia de casare, obligatorie conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., pentru instanța de rejudecare nu poate echivala cu o antepronunțare. De asemenea, nu poate fi reținută nici critica vizând încălcarea principiului neagravării situației părții în propria cale de atac, reglementat de art. 502 cu referire la art. 481 C. proc. civ., întrucât aceasta ar fi presupus schimbarea, în apel, în dezavantajul celui care a declarat calea de atac, a soluției primei instanțe care este favorabilă, chiar și în parte, acestuia. Or, soluția instanței de apel a fost de respingere a căii de atac exercitate de pârât împotriva sentinței, ceea ce înseamnă că sentința apelată nu a fost reformată în defavoarea acestei părți, ci menținută, ceea ce nu este contrar principiului non reformatio in pejus. În egală măsură, nu este întemeiată nici alegația recurentului privind necesitatea învestirii instanței cu o cerere de aderare la apel formulată de intimata reclamantă, pentru a se putea acorda un termen de judecată în vederea achitării de către aceasta a debitului restant al pârâtului la bugetul local. În primul rând, cum s-a arătat deja, Curtea a respectat limitele casării, care impuneau verificarea achitării la zi a obligațiilor fiscale, prin solicitarea unui certificat de atestare fiscală, ceea ce presupune că, în sine, față de caracterul obligatoriu al deciziei de casare, nu mai este necesar nici un act procedural din partea reclamantei pentru lămurirea aspectelor impuse prin hotărârea primei instanțe de recurs. Pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 472 (apelul incident) și art. 473 (apelul provocat) C. proc. civ., aderarea la apel implică, în primul caz, voința și interesul reclamantei de a schimba hotărârea Tribunalului, iar, în cel de-al doilea, care are, ca premisă, un caz de coparticipare procesuală sau de intervenire a unor terțe persoane în procesul aflat pe rolul primei instanțe, ca reclamanta să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în dosarul de fond, dar nu este parte în apelul principal, în caz contrar, existând riscul ca soluția dată apelului principal să producă consecințe defavorabile situației sale juridice. Or, intimata reclamantă nu se află în niciuna dintre aceste ipoteze, interesul său fiind de menținere a soluției primei instanțe, care îi este favorabilă, fiind de admitere, în întregime, a acțiunii formulate. - Contrar opiniei recurentului, instanța de apel nu a considerat că nu este incidentă decizia prealabilă nr. 42/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și, ca atare, nu a încălcat limitele deciziei de casare. Dimpotrivă, în coordonatele deciziei de casare, s-a raportat la cerințele rezultate din hotărârea prealabilă în legătură cu necesitatea dovedirii, prin depunerea unui certificat de atestare fiscală, a achitării integrale a obligațiilor fiscale datorate de către proprietar bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află înregistrat bunul ce se înstrăinează. Tocmai în aplicarea deciziei prealabile și cu respectarea deciziei de casare, a solicitat respectivul document, acordând termen de judecată reclamantei pentru dovedirea plății obligațiilor fiscale. De asemenea, în mod corect, Curtea a stabilit că nu se impune formularea unei cereri distincte din partea reclamantei pentru a i se permite acesteia să achite obligațiile fiscale datorate de pârât, de vreme ce nu i s-a refuzat plata de către instituția publică abilitată să o primească. Într-adevăr, raționamentul este just raportat la decizia de casare, care, impunând verificarea certificatului de atestare fiscală privind inexistența datoriilor promitentului vânzător la bugetul local, cu privire la care a statuat că pot fi plătite și de reclamantă, în aplicarea deciziei prealabile, implicit a reținut că aceste obligații pot fi achitate și fără un petit distinct în cererea de chemare în judecată și în absența unei aderări la apel, cerere care, pentru considerentele deja arătate, nici nu era oportună. Pe de altă parte, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materie (art. 57 din O.U.G. nr. 80/2013), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia prealabilă nr. 42/2017, a statuat (pct. 113) că, în vederea evitării unei conduite abuzive din partea pârâtului, trebuie să se acorde reclamantului posibilitatea de a plăti el însuși obligațiile datorate la bugetul local de către partea adversă. În alți termeni, prin decizia prealabilă, cu caracter obligatoriu, a stabilit că legea trebuie interpretată în sensul recunoașterii posibilității reclamantului de a achita obligațiile fiscale ale pârâtului, tocmai ca acesta din urmă, printr-o atitudine de rea-credință, să nu poată paraliza demersul părții adverse de obținere a unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Raționamentul se circumscrie, deci, unei interpretări în favoarea reclamantului și care sancționează abuzul pârâtului, care, prin neplata obligațiilor fiscale, ar fi tentat să obțină o soluție de respingere a acțiunii cu un asemenea obiect, formulate de partea adversă. Fiind în favoarea reclamantului (reclamantei), întreaga construcție juridică trebuie interpretată în aceeași modalitate, în sensul că, dacă reclamanta a putut efectua plata către organele fiscale și în absența unei hotărâri judecătorești, aceasta trebuie valorificată în dosarul privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, nemaiexistând interesul pentru formularea unui capăt de cerere distinct în acest sens. Prin urmare, nu se poate reține că, prin măsurile luate de către instanța de apel în legătură cu îndeplinirea obligațiilor fiscale ale pârâtului de către partea adversă, s-ar fi încălcat principiul disponibilității părților în procesul civil, astfel cum este reglementat de art. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta a solicitat, la 17 decembrie 2020, acordarea unui termen de judecată pentru achitarea tuturor debitelor fiscale ale pârâtului, deci, a formulat o cerere în acest sens, care presupune, implicit, și acordul său de voință în legătură cu plata obligațiilor părții adverse către bugetul local. Nu poate fi primită nici critica vizând încălcarea deciziei de casare prin prisma soluției date în rejudecarea apelului declarat de pârât în opoziție cu admiterea recursului declarat de aceeași parte în primul ciclu procesual. Astfel, recursul declarat de pârât a fost admis, cu consecința casării deciziei atacate, pentru ca, în soluționarea apelului exercitat de acesta, să se țină seama de decizia prealabilă nr. 42/2017, în legătură cu îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului local de proprietarul bunului pentru care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Soluția de admitere a recursului, pentru aceste considerente, nu garantează însă și soluția finală dată de instanța de apel asupra raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care Înalta Curte, în primul ciclu procesual, a admis calea de atac și a dispus casarea deciziei recurate în vederea verificării îndeplinirii obligațiilor fiscale ale promitentului vânzător, prin depunerea certificatului de atestare fiscală, conform parametrilor stabiliți prin decizia prealabilă nr. 42/2017, fără să stabilească, la acel moment procesual, deznodământul în cauza cu care a fost învestită. Prin urmare, nu se poate reține că decizia instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe, ar lipsi de conținut soluția instanței de casare. - Nu este întemeiată nici critica referitoare la nepronunțarea instanței de apel, în rejudecare, asupra probelor solicitate de pârât prin calea de atac formulată și pe parcursul procesului. Prima instanță de apel s-a pronunțat asupra cererii de probe la termenul de judecată din 15 ianuarie 2019, pe care a respins-o ca nefiind utilă cauzei. Instanța de recurs din primul ciclu procesual a admis calea de atac exercitată de aceeași parte nu pentru suplimentarea probatoriului solicitat de pârât, ci pentru verificarea unui singur aspect legat de îndeplinirea obligațiilor fiscale, care presupunea depunerea certificatului de atestare fiscală, sens în care Curtea, în rejudecare, în limitele statuate de Înalta Curte, a și procedat, solicitând Primăriei Comunei Borșa comunicarea acestui document. În concluzie, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituția României și deciziei în interesul legii nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. - Pentru argumentele comune prezentate cu ocazia examinării motivului de recurs anterior și a celui prin care s-a invocat încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, cu privire la care Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea lor, nu pot fi primite nici susținerile vizând încălcarea dispozițiilor art. 502, art. 481 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nefiind necesară declararea unui apel sau recurs incident de către reclamantă, pentru ca aceasta să poată dovedi îndeplinirea obligațiilor fiscale restante ale pârâtului. - Ultima dintre critici nu poate fi, de asemenea, reținută. În afara împrejurării că, în cadrul acestui punct din cererea de recurs, recurentul contestă un mijloc de probă, respectiv mențiunile din certificatul de atestare fiscală eliberat la 20 mai 2021, conform cărora, la data respectivă, pârâtul nu figura cu creanțe bugetare de plată scadente către bugetul local, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, care permite numai motive de nelegalitate raportat la cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul avea la dispoziție procedura înscrierii în fals la care trebuia să apeleze în fața instanței de prim control judiciar. Or, în faza procesuală anterioară, recurentul nu a contestat, în nicio modalitate, veridicitatea și legalitatea înscrisului menționat. Mai mult, în subsidiar, în dosarul de apel, au fost depuse trei ordine de plată din 18 mai 2021, care, însumate, certifică plata de către reclamantă a sumei de 423 RON reprezentând datorii fiscale ale pârâtului, superioară, deci, sumei de 410,90 RON cu care acesta din urmă figura în evidențele fiscale, conform certificatului emis anterior, la 20 aprilie 2021. Ca atare, mențiunile din certificatul de atestare emis la 20 mai 2021, în sensul că recurentul nu mai are datorii la bugetul local, corespund realității. Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod. Soluția de respingere a căii de atac vizează și solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată prin cererea de recurs, pârâtul fiind parte căzută în pretenții și, deci, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., neputând obține sumele de bani avansate cu acest titlu.