Decizia nr. 1770/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregsitrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă în data de 26.04.2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D.: să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de BNP E. la data de 05.06.2014 sub nr. x; să se dispună, în temeiul art. 1.254 C. civ., anularea contractului de donatie încheiat ulterior la data de 27.11.2018 între pârâții C. și D., autentificat de BNP F. sub nr. x; să se dispună rectificarea înscrierilor din CF nr. x a localității Chinteni în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților C. și D.; să se dispună reintabularea dreptului de proprietate al acestora în CF nr. x a localității Chinteni; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru și onorariul de avocat. Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepția prescriptiei dreptului material la actiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. A mai solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului penal format urmare a înregistrării plângerii penale formulată de reclamanți împotriva pârâților.

Sentința Tribunalului Cluj Prin sentința nr. 834/09.12.2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea, ca prescrisă; a obligat reclamanții să achite pârâtului D. suma de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Cluj Prin decizia nr. 291/A/2022 din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. împotriva sentinței; a obligat apelanta să plătească intimatului D. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată în apel; a respins cererea intimatei C. de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta A., învederând următoarele: I. În mod eronat a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind astfel greșit aplicate dispozițiile art. 1.179, art. 1.250 C. civ., art. 9 și art. 22 C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.). Recurenta arată, contrar celor reținute de către instanța de apel (care și-a însușit considerentele primei instanțe), că reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare motivat de lipsa consimțământului acestora la încheierea acestui contract. Prin urmare, instanțele aveau obligația, în baza dreptului de dispoziție al părților (art. 9 din C. proc. civ.) să analizeze argumentele invocate (să administreze probele solicitate și ulterior să analizeze argumentele reclamanților prin raportare la aceste probe), ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, instanța de apel, la fel ca prima instanță, a înlăturat din start argumentele reclamanților cât privește lipsa consimțământului, iar sub egida dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. (rolul activ al judecătorului) a concluzionat, în mod eronat, că se impune a se analiza "vicierea consimțământului" reclamanților, deși aceștia din urmă au insistat în sensul că nu înțeleg să invoce vreun viciu de consimțământ. Lipsa consimțământului vânzătorilor, argument de care reclamanții s-au prevalat și trebuia să fie analizat de către instanță, atrage nulitatea absolută a contractului. Aceasta întrucât nu există concordanță între voința reală internă și voința exprimată în contract, consimțământul constituind o condiție esențială pentru validitatea contractului. Constatarea lipsei totale a consimțământului nu poate impune decât nulitatea actului, fiind o protecție generală, a întregului circuit civil, prin norme de interes public, nu privat. Din cele detaliate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și al memoriului de apel, este evident că reclamanților li s-a prezentat, spre semnare, un alt act decât cel a cărui nulitate se solicită, neexistând vreun acord din partea acestora de a semna un contract de vânzare-cumpărare, sens în care nu se poate reține un consimțământ real, și drept consecință, nu se poate reține o viciere a unui consimțământ care nu există. II. În mod greșit nu a fost reținută cauza ilicită, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1.238 alin. (2) C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). În contradicție cu cele reținute de către instanța de apel, nu reiese din pozițiile procesuale exprimate de către reclamanți (primă instanță și apel) faptul că aceștia ar fi invocat că nu ar fi cunoscut/trebuit să cunoască o posibilă cauză ilicită/imorală. Aceasta în contextul în care reclamanții au arătat că inclusiv în ceea ce privește contractul de garanție care trebuia încheiat (dar care nu s-a mai încheiat), s-au prezentat la notar tocmai ca să eludeze dispozițiile Legii nr. 216/2011 (care interzic activitățile de cămătărie). Totodată, instanța analizează niște aspecte care nu au fost puse în discuția părților, aceasta rămânând în pronunțare strict pe excepția prescripției. Toate celelalte aspecte puteau fi analizate pe fondul cauzei, după administrarea probațiunii. III. În mod greșit s-a reținut că prețul fictiv determină nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1.225, art. 1.665, art. 1.179 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Caracterul fictiv al prețului stipulat echivalează cu inexistența obiectului contractului de vânzare-cumpărare, prețul reprezentând obiectul prestației cumpărătorului trebuie să fie sincer, cerut și plătit în realitate, iar nu fictiv. Inexistența prețului determină nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât îi lipsește acestuia un element esențial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voințe al părților. În acest sens, s-a reținut în mod constant, atât în literatura de specialitate, cât și în jurisprudență, că prețul, obiect al prestației cumpărătorului, este de esența contractului de vânzare, lipsa prețului ori fictivitatea acestuia atrăgând nulitatea actului juridic. În cauză trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1.266 C. civ., în conformitate cu care: "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile pariate de părți, de practicile stabilite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului." Totodată, trebuie să se țină seama de comportamentul ulterior al părților (astfel cum acesta a fost detaliat și cum reiese fără niciun dubiu din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei - intenția intimatei-pârâte de a "revinde" imobilul către recurentă după 8 luni, la un preț inferior celui menționat în contractul de vânzare-cumpărare, relația dintre cei doi intimați-pârâți, donația făcută etc., toate aceste aspecte putând și trebuind a fi analizate pe fond).

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ce privește vicierea consimțământului, arată că, întrucât ne găsim în ipoteze unei erori (viciu de consimțământ), termenul general de prescripție de 3 ani începe să curgă "din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic." În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare în discuție a fost încheiat de recurentă la data de 05.06.2014, iar recurenta a "cunoscut" cauza anulării anterior împlinirii termenului de 18 luni (astfel cum rezultă atât din susținerile din cererea introductivă, cât și din aceea că s-a încercat redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin încheierea antecontractului dintre pârâta C. și fiica/nepoata reclamanților în luna martie 2015), termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit (cel mai târziu) în luna martie 2018. Chiar dacă în cererea de recurs se susține că nu se pune în discuție o viciere a consimțământului, ci o lipsă a acestuia, în raport cu contractul de vânzare încheiat la data de 05.06.2014, recurenta este în imposibilitate de invocare a erorii asupra naturii contractului. Argumentele coroborate care susțin această afirmație sunt următoarele: contractul de vânzare-cumpărare din data de 05.06.2014 a fost încheiat în formă autentică, fiind autentificat de BNP E. sub nr. x/2014; conform art. 270 alin. (1) C. proc. civ.: "înscrisul autentic face deplină dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii"; notarul a citit contractul, constatând cu propriile simțuri că prevederile contractuale corespund voinței părților, că intenția a fost aceea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, că prețul convenit este cel indicat în contract; recurenta nu s-a înscris în fals cu privire la contractul de vânzare. Suplimentar celor indicate anterior, pentru a releva faptul că nu poate fi vorba de o eroare asupra naturii contractului și a confirma acuratețea constatărilor personale ale notarului, intimatul învederează următoarele: documentele pe care vânzătorii trebuie să le pună la dispoziția notarului în ipoteza încheierii unui contract de vânzare-cumpărare sunt diferite și semnificativ mai numeroase decât cele necesare în cazul încheierii unui contract de împrumut (cu ipotecă); recurenta a obținut și pus la dispoziția notarului acte absolut necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare precum certifiicatul de atestare fiscală nr. x/03.06.2014 emis de Primăria Chinteni, adeverința nr. x/04.06.2014 emisă de Sucursala de Furnizare a Energiei Electrice Transilvania Nord Cluj-Napoca, certificatul de performanță energetică înregistrat în registrul auditorului cu seria x nr. x/02.06.2014; semnarea contractului de vânzare-cumpărare a fost înregistrată cu camere video, astfel cum este precizat și în contract. Mai mult, formalitățile de încheiere și semnare a contractului de vânzare-cumpărare s-au derulat în mod firesc, fără niciun fel de problemă. A susținut și că draft-ul contractului a fost pus la dispoziția părților de către notar, putând fi lecturat, iar înainte de semnare a fost și citit de către notar. Toate discuțiile s-au purtat în sensul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu unui contract de împrumut, astfel cum susține recurenta. Prin urmare, instanțele anterioare au apreciat argumentat și justificat prin dispozițiile legale faptul că în speța de față nu este incident un caz de nulitate absolută, nefiind în prezența unei lipse a consimțământului, relativ la susținerile recurentei-reclamante. Referitor la cauza ilicită arată că recurenta a motivat existența acestui element de invaliditate ca fiind reprezentat de acțiunea intimaților-pârâți, de a profita de neștiința, ignoranța și starea de constrângere în care s-au aflat datorită temerii insuflată prin amenințarea cu pierderea proprietății în favoarea numitului G. în caz de neplată a datoriei, respectiv că nu ar fi citit contractul de vânzare, ci doar că l-au semnat după ce notarul a citit selectiv, că nu ar fi primit un exemplar după contractul de vânzare. Aceste susțineri relevă o apărare a recurentei care se fundamentează pe propria sa culpă, ceea ce nu poate fi primit. De asemenea, recurenta a susținut că acest motiv de nulitate este incident datorită faptului că i-a fost suprimată posibilitatea unei manifestări de voință liberă și conștientă, iar intimații-pârâți nu doar că au contribuit la crearea acestor condiții, dar au și profitat de existența lor. Există cauză ilicită atunci când motivul care determină ambele părți să încheie convenția este ilicit sau imoral pentru ambele părți, sau numai pentru una dintre părți, dar cealaltă parte a cunoscut cauza ilicită sau imorală a cocontractantului. Or, astfel cum corect au reținut instanțele anterioare, în cauză rezultă că nu se susține o cauză ilicită sau imorală comună părților, ci numai eventual intimatului și celeilalte intimate-pârâte se impută o conduită ilicită, respectiv că ar fi profitat de starea de constrângere în care se aflau vânzătorii. În mod evident, aceste argumente prezentate de către recurentă s-ar circumscrie, cum corect reține instanța fondului și cea de control judiciar, unui viciu de consimțământ, respectiv cel al violenței. În această ipoteză, se reiau discuțiile privitoare la vicierea consimțământului și la sancțiunea care intervine, respectiv nulitatea relativă. Referitor la prețul fictiv, arată că și în această situație sancțiunea este nulitatea relativă. Potrivit art. 1.665 C. civ., vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit sau când prețul este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare. Rezultă expres că nerespectarea/neîndeplinirea condițiilor legale ale prețului poate conduce la anularea vânzării, astfel că ne găsim și de această dată în sfera de incidență a nulității relative. Și în cazul motivelor de nevaliditate a convenției legate de preț sancțiunea este nulitatea relativă, supusă termenului de prescripție de 3 ani, împlinit la data introducerii acțiunii, motiv pentru care argumentele prezentate de recurentă în justificarea acestui motiv de casare nu pot fi primite și nu sunt întemeiate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit cadrului factual stabilit de instanțele fondului și care nu poate fi reevaluat de către instanța de recurs, între reclamanții din acțiunea introductivă, în calitate de vânzători, și intimata-pârâtă C., în calitate de cumpărătoare, a fost încheiat contractul de vânzare autentificat de Notar E. sub nr. x/05.06.2014, prin care cei dintâi au transferat câtre intimata-pârâtă dreptul de proprietate asupra imobilului situat în loc. Chinteni nr. 124, jud. Cluj, compus din teren și construcții, astfel cum este identificat în cartea funciară nr. x a localității Chinteni, în schimbul prețului de 290.000 RON, achitat integral la data încheierii actului translativ de proprietate. În cadrul prezentului demers judiciar a fost dedusă, spre soluționare, o acțiune în constatarea nulității absolute a respectivului contract de vânzare pentru lipsa consimțământului, lipsa prețului, respectiv existența unei cauze ilicite. În susținerea pretențiilor formulate, cu privire la aspectul lipsei consimțământului, s-a arătat că reclamanții nu au avut intenția sa înstrăineze dreptul lor de proprietate, ci doar să încheie un contract de garanție imobiliară cu privire la acesta. Cât privește lipsa prețului, s-a invocat faptul că acesta, în cuantum de 290.000 RON, nu a fost cerut ori primit, inserarea lui în contract nefiind expresia manifestării de voință a vânzătorilor. De asemenea, referitor la existența unei cauze ilicite, s-a susținut că aceasta este dată de acțiunea pârâților, de a profita de neștiința, ignoranța și starea de constrangere în care s-au aflat, din cauza temerii insuflate prin amenințarea cu pierderea proprietății în favoarea numitului G., în caz de neplată a datoriei. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât D., urmare a constatării că sancțiunea care operează în ipotezele susținute prin cererea introductivă de instanță nu este nulitatea absolută, așa cum au susținut reclamanții, ci nulitatea relativă. În mod similar, menținând soluția primei instanțe, ca urmare a respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantei A., prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, instanța de apel a reținut că susținerile din cadrul acțiunii se circumscriu unor motive de nulitate relativă a contractului de vânzare contestat. Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalității soluției instanței de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate prin cererea de recurs. - Astfel, printr-o primă critică de nelegalitate, subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1.179 și art. 1.250 C. civ., respectiv a art. 9 și art. 22 C. proc. civ. În dezvoltarea criticii, recurenta susține că, din moment ce, prin acțiune, s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare "pentru lipsa consimțământului", instanța de apel avea obligația, în temeiul principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., "să analizeze argumentele invocate (să administreze probele solicitate și ulterior să analizeze argumentele reclamanților prin raportare la aceste probe)". A mai susținut și că în mod greșit s-a concluzionat, în temeiul prevederilor art. 22 C. proc. civ., că se impunea analizarea vicierii consimțământului. Criticile au caracter nefondat. Contrar afirmațiilor recurentei, se constată că instanța de apel, menținând limitele învestirii, în acord cu prevederile art. 9 C. proc. civ., a reținut în mod judicios, în urma unei corecte calificări juridice a susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum permit dispozițiile art. 22 C. proc. civ., că, în cauză, aspectul indicat de către recurentă (faptul că și-ar fi dat concursul doar la încheierea unui contract de garanție imobiliară, iar nu a unui contract de vânzare) se circumscrie viciului de consimțământ al erorii asupra naturii contractului încheiat - error in negotium, iar nu lipsei consimțământului, cum susține aceasta. Cât privește principiul disponibilității, astfel cum este prevăzut de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., acesta presupune că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Acest principiu trebuie însă aplicat numai în corelare cu principiul rolului activ al judecătorului, astfel cum este prevăzut de art. 22 C. proc. civ., în sensul că, independent de invocarea sau nu a temeiului acțiunii, instanțele de fond sunt obligate, în virtutea rolului activ, să încadreze corect cererile cu care au fost învestite și să aplice textul de lege incident. Drept urmare, instanțele fondului, în exercitarea rolului activ, sunt îndreptățite să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea care a fost indicată de parte, prin cererea de chemare în judecată. Din această perspectivă calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamanți, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii. În speță, se constată că lipsa consimțământului - condiție esențială pentru validitatea unui contract, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ., presupunea lipsa oricărei manifestări de voință din partea recurentei la încheierea actului juridic contestat. În schimb, recurenta nu a contestat participarea la încheierea contractului de vânzare, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de autentificare întocmită de către notarul public (care atestă, cu forța probantă a unui înscris autentic, că reclamanții, "după ce au citit actul, au declarat că cele înscrise în act reprezintă voința lor (...) și au semnat unicul exemplar original"), ci doar a indicat, prin acțiune, faptul că "prin semnarea actului încheiat la notar" a înțeles că garantează un împrumut acordat fiicei sale, H., iar nu că încheie un contract de vânzare-cumpărare. Rezultă, așadar, că ipoteza prezentată se subsumează viciului de consimțământ al erorii cu privire la natura actului juridic încheiat, reținut în mod corect de către instanțele fondului, iar nu unei lipse totale a consimțământului, cum în mod greșit susține recurenta. Astfel, distinct de susținerile recurentei, conform cărora "reclamanții (...) au insistat pe lipsa consimțământului la încheierea contractului" și pe faptul "că nu înțeleg să invoce vreun viciu de consimțământ", rezultă în mod cert că judecătorii fondului nu pot realiza o analiză in abstracto a pretenției deduse judecății, doar după terminologia utilizată de către parte, ci verificarea jurisdicțională trebuie să fie rezultatul analizei ansamblului susținerilor părților care justifică pretenția formulată, coroborat cu probatoriul administrat în cauză. Nici argumentul recurentei în sensul că reclamanților "li s-a prezentat spre semnare un alt act decât cel a cărui nulitate se solicită" nu este în măsură să conducă la reținerea ipotezei lipsei totale a consimțământului, din moment ce, astfel cum s-a arătat, aceștia au participat, prin exprimarea consimțământului, fie el și viciat, la încheierea actului juridic contestat. Drept urmare, cum toate susținerile recurentei converg spre ipoteza unei erori cu privire la natura actului juridic în discuție (a cărui încheiere nu este contestată), în mod corect a reținut instanța de apel incidența termenului general de prescripție în ceea ce privește cauza de nulitate relativă ce decurge din respectivul viciu de consimțământ. - Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.238 alin. (2) C. civ. În dezvoltarea acestei critici, recurenta contestă reținerea instanței de apel în sensul că motivele invocate se circumscriu violenței, ca viciu de consimțământ, iar nu unei cauze ilicite/imorale comune părților și face trimitere la faptul că intimații-pârâți, de conivență, ar fi conlucrat pentru încheierea actului contestat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie. Criticile au caracter nefondat. Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat cauza convenției din perspectiva motivelor invocate și a constatat, în mod corect, că ceea ce se pretindea de către recurentă nu se putea subsuma ilicității cauzei contractului de vânzare, fiind vorba, în realitate, de violență, ca viciu de consimțământ. Aceasta în contextul în care reclamanții au imputat pârâților exclusiv o conduită ilicită, constând în aceea că ar fi profitat de starea de constrângere în care se aflau aceștia, iar nu o cauză ilicită/imorală comună părților. Susținerea că, în realitate, pârâții ar fi fost de rea-credință – aspect ce ar rezulta din aceea că ar fi conlucrat pentru încheierea actului contestat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 216/2011 – nu poate fi primită. Potrivit art. 1.237 C. civ., care reglementează frauda la lege, "cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative". Așadar, frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative care ar fi fost aplicată sau aplicabilă cel puțin în defavoarea unei părți (în absența încheierii contractului), iar nu în scopul disimulării altui contract (în speță, contract de garanție reală imobiliară invocat, care să garanteze un împrumut cu dobândă cămătărească), întrucât aceasta corespunde altei operațiuni juridice, cea a simulației. Or, cauza ilicită, în varianta fraudei la lege, trebuie văzută nu în legătură cu modalitatea concretă, intrinsecă de întocmire a contractului, care întrunește condițiile de validitate, ci prin raportarea acestuia la o normă legală imperativă, ce ar fi nesocotită prin perfectarea contractului. De aceea, pentru aplicarea sancțiunii nulității contractului în ipoteza cauzei ilicite – indiferent că este vorba despre încălcarea legii și ordinii publice ori de mijlocul pentru eludarea aplicării unei norme legale imperative – este necesar ca ambele părți să fi urmărit un asemenea scop ilicit sau cel puțin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop urmărit de cocontractant. În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 1.238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască". Or, așa cum a rezultat din datele speței, nu a fost demonstrată existența unui asemenea scop comun al părților, de încheiere a unui contract care să nesocotească legea, ordinea publică sau în vederea eludării aplicării unei norme imperative, câtă vreme contractul de vânzare contestat a fost încheiat în formă autentică și a consemnat plata integrală a prețului – considerat de părți real, conform mențiunii din contract – iar transmiterea proprietății imobilului a avut loc la chiar data autentificării actului. În aceste condiții, prezumția care operează este cea a existenței unei cauze valabile a contractului, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 1.239 alin. (2) C. civ. Cât privește susținerea recurentei, din cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că "reclamanții au arătat că inclusiv în ceea ce privește contractul de garanție care trebuia încheiat (dar care nu s-a mai încheiat) s-au prezentat la notar tocmai ca să eludeze dispozițiile Legii nr. 216/2011", se constată că nici aceasta nu poate fi primită, fiind formulată omisso medio. Astfel, din verificarea actelor aflate la dosar, se observă că, în legătură cu acest aspect, reclamanții au indicat prin acțiune doar faptul că ilicitatea cauzei este "reprezentată de acțiunea pârâților, de a profita de neștiința, ignoranța și starea de constrângere" în care s-au aflat din cauza "temerii insuflate prin amenințarea cu pierderea proprietății în favoarea numitului G., în caz de neplată a datoriei", susținere preluată ad litteram și în cuprinsul memoriului de apel. Or, cum efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, în acord cu principiul tantum devolutum quantum iudicatum și cu prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect nu a fost analizată, de către instanța de apel, chestiunea litigioasă invocată, care, oricum, pentru a putea fi examinată ar fi trebuit menționată în mod expres. Așadar, având în vedere că această precizare, privitoare la încheierea contractului de vânzare în scopul pretins asumat de ambele părți, de eludare a dispozițiilor Legii nr. 216/2011, a fost formulată direct în fața instanței de recurs, ea este inadmisibilă, conform prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, se observă că, subsecvent acestui motiv de recurs, recurenta invocă și o eventuală încălcare a principiului contradictorialității, prin aceea că "instanța analizează niște aspecte care nu au fost puse în discuția părților, aceasta rămânând în pronunțare strict pe excepția prescripției. Toate celelalte aspecte puteau fi analizate pe fondul cauzei, după administrarea probațiunii". Deși neîntemeiată, susținerea se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată în raport cu aceasta. Critica formulată are, însă, un caracter lacunar, nefiind prezentate în concret aspectele rămase în afara dezbaterii contradictorii a părților. Calificarea cauzelor de nulitate s-a realizat de către instanță în raport cu motivele acțiunii pentru a se stabili regimul juridic al prescripției extinctive atașate demersului judiciar și este un aspect prioritar al judecății, care justifică necercetarea fondului pretențiilor, neputându-se susține că în felul acesta ar fi fost încălcat principiul contradictorialității. - Este, de asemenea, lipsită de fundament critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1225, art. 1665 și art. 1179 C. civ., în sensul că prețul fictiv determină nulitatea relativă a contractului de vânzare, în condițiile în care, potrivit susținerilor recurentei, "caracterul fictiv al prețului stipulat echivalează cu inexistența obiectului contractului de vânzare-cumpărare", caz în care devine aplicabilă sancțiunea nulității absolute. Contrar afirmațiilor recurentei, sancțiunea anulării contractului de vânzare pentru preț fictiv este consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 1665 alin. (1) C. civ., potrivit cărora vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit. Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă specială, în mod corect a constatat instanța de apel că, în cauză, era incident termenul general de prescripție de 3 ani. Așadar, în speță nu este incidentă ipoteza inexistenței prețului, în condițiile în care, în conținutul contractului de vânzare încheiat în formă autentică, s-a consemnat că părțile au convenit asupra unui preț de 290.000 RON, sumă pe care vânzătorii au declarat că au primit-o integral de la cumpărătoare, fiind transmisă acesteia proprietatea asupra imobilului de la data perfectării actului. De asemenea, s-a făcut și mențiunea caracterului real al prețului, apreciat ca atare de către părțile contractante. În consecință, instanța de apel a dat o semnificație juridică corespunzătoare analizei obiectului contractului de vânzare, reținând în mod corect existența prețului, ca element al convenției părților. Nici cea din urmă critică, potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 1.266 C. civ., în sensul de a ține cont de comportamentul ulterior al părților, "astfel cum acesta a fost detaliat și cum reiese fără niciun dubiu din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei", nu poate primită, din moment ce tinde la punerea în discuție a unor aspecte de evaluare a probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, incompatibile cu faza procesuală a recursului. Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimatul-pârât D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura seria x nr. x/23.02.2023 și chitanțele nr. 401/23.02.2023 și nr. 402/24.02.2023, depuse la dosar. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 291/A/2022 din 23 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj – secția I civilă.