ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1523/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21.10.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să anuleze marca individuală combinată "C. soluții complete de pardoseli" nr. x, nr. depozit reglementar x, dată depozit 19.04.2019, înregistrată pentru clasele NISA 35, 37, ediția 11, având ca titular pe societatea B. S.R.L., cu consecința radierii de către OSIM a acestei mărci din Registrul Național al Mărcilor. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii, reclamanta a invocat motivele de anulare reglementate de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b), respectiv, de art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința civilă nr. 649/26.04.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația.

Prin decizia civilă nr. 176A din data de 8 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta contestatoare A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 649/26.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatele B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, și a dispus obligarea apelantei reclamante la plata către intimata pârâtă B. S.R.L., a sumei de 6.175 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 176A din data de 8 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs contestatoarea A. S.R.L.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. b) (având corespondent în art. 47 lit. b) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită, respectiv 19.04.2019), coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, referitoare la conflictul dintre două mărci identice sau similare, înregistrate pentru produse/servicii identice sau similare, atunci când există un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere cu marca anterioară, precum și cu încălcarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene privitoare la etapele analizării riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, fiind indicate, în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele C-251/95, C-39/97, C-342/97, C-705/17.

Dezvoltând această critică, recurenta a solicitat să se constate că, în jurisprudența CJUE și a Tribunalului s-a stabilit că, prealabil parcurgerii etapelor pentru analiza riscului de confuzie, este necesară stabilirea publicului relevant, din care se va extrage consumatorul mediu prezumat a fi normal informat și suficient de atent și de avizat, conform jurisprudenței Curții de Justiție, pentru ca apoi să se realizeze examinarea comparativă a produselor/serviciilor, examinarea comparativă a mărcii anterioare cu semnul depus la înregistrare din punct de vedere vizual, fonetic și conceptual, examinare finalizată prin aprecierea globală a riscului de confuzie, cu luarea în considerare a elementelor relevate în etapele anterioare, precum și a altor factori pertinenți în cauză.

Recurenta a invocat cauza SABEL/Puma, D., C-251/95, în care Curtea de Justiție a subliniat că aprecierea globală trebuie, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală a mărcilor în conflict, să se bazeze pe impresia generală produsă de mărci, ținând seama, în special, de elementele lor distinctive și dominante; în plus, percepția mărcilor pe care consumatorul mediu o are în raport cu tipul de produs sau serviciu în cauză joacă un rol decisiv în evaluarea generală a riscului de confuzie, ținând seama și de faptul că un consumator mediu va percepe în mod normal o marcă ca un întreg și nu va intra în diferitele sale detalii.

Or, în opinia recurentei, în speță, Curtea de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere întrucât, contrar prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în examenul său, Curtea de apel nu a analizat (și nici nu a dat importanța cuvenită) identității serviciilor pentru care cele două mărci au fost înregistrate, identitate care duce, implicit, la concluzia că și publicul relevant căruia îi sunt adresate serviciile desemnate de cele două mărci coincide (se suprapune perfect), iar, pe de alt parte, în analiza similitudinii vizuale, fonetice și conceptuale a mărcilor, Curtea de Apel nu a dat importanță elementului verbal, principal și dominant "A.", care, în marca contestată, se regăsește foarte bine determinat coloristic sub forma "B.", simpla suprimare a literei "D" neaducând nicio schimbare în percepția vizuală, sonoră și conceptuală a mărcii.

Astfel, din punct de vedere vizual, admițând că elementul verbal și dominant "FLOOR" este unul descriptiv, ceea ce face ca marca să nu fie la fel de puternică precum în cazul unei mărci alcătuite dintr-un cuvânt/dintr-o combinație de cuvinte fantezist(e), Curtea de Apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că elementul verbal A. este cel principal și dominant și, deci, elementul din marca combinată care va rămâne în mintea consumatorului mediu avizat și care poate produce riscul de asociere între întreprinderi. Concluzia este, așadar, aceea că mărcile sunt similare în grad mediu.

De altfel, simplul fapt că unul dintre elementele mărcii este considerat "slab" din cauza caracterului său descriptiv ori lipsit de distinctivitate nu poate conduce per se la concluzia că mărcile nu ar fi similare și, deci, nu ar produce un risc de confuzie.

Recurenta a solicitat a se avea în vedere cele statuate de CJUE în cauza Hansson, C-705/17, cu privire la modul în care trebuie interpretat art. 4 alin. (1) lit. (b) din Directiva (CE) nr. 95/2008 [și care corespunde art. 8 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1001/2017], în sensul că se opune ca legislația națională să reglementeze o declarație de renunțare având ca efect excluderea din analiza factorilor importanți pentru stabilirea riscului de confuzie a unui element dintr-o marcă complexă, ce face obiectul acestei declarații sau care atribuie unui astfel de element, de la bun început și în mod permanent, o importanță limitată în analiza acestui risc. Cu alte cuvinte, deși Curtea a admis că elementul lipsit de distinctivitate sau descriptiv ce face obiectul declarației de renunțare ar putea avea o importanță redusă în aprecierea globală a mărcii și, deci, să fie perceput ca atare de publicul relevant, această concluzie nu este general valabilă, ceea ce înseamnă că urmează a se aprecia, de la caz la caz, dacă elementul lipsit de distinctivitate din cadrul mărcii, care a făcut obiectul unei declarații de renunțare, reprezintă un factor important în examinarea riscului de confuzie sau nu. Curtea nu este, așadar, de acord cu excluderea a priori din examinarea riscului de confuzie a elementului asupra căruia există așa-numitul "disclaimer".

Recurenta a mai susținut că, din punct de vedere fonetic/sonor, este de necontestat că un consumator mediu avizat, întrebat de unde a achiziționat servicii de montaj pardoseli, va spune de la "A.", fără ca litera "D" să fie ușor de distins, iar nu de la "VEST" ori de la "A. cu picioarele pe pământ" sau de la "B. Soluții complete de pardoseli". Un consumator mediu avizat va avea impulsul de a desemna o marcă ce conține mai multe elemente verbale și figurative, prin elementul principal și dominant care îi rămâne în minte și care, în cazul de față, se va pronunța mai degrabă "B.", decât "A." întrucât combinația de consoane "ND" este greu de rostit și afectează pronunția celei de-a doua consoane, care se devocalizează. Concluzia este, așadar, aceea că mărcile sunt similare în grad ridicat.

Din punct de vedere conceptual, este dincolo de orice dubiu că mesajul transmis de ambele mărci vizează pardoselile, dată fiind semnificația în limba română a cuvântului "FLOOR" care, fiind elementul principal și dominant în marcă, este cel care transmite mesajul despre marcă oricărui consumator mediu avizat. Concluzia care se impune este aceea că mărcile sunt identice sub aspect conceptual.

În final, în ceea ce privește aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere, apreciere pe care, potrivit opiniei recurentei, Curtea a efectuat-o lacunar și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, aceasta a solicitat să se constate că serviciile desemnate de mărci sunt similare în grad foarte ridicat, că, din punct de vedere fonetic și vizual, mărcile sunt similare, iar din punct de vedere conceptual, mărcile sunt identice, că dacă intimata ar fi avut intenția de a utiliza cuvântul "FLOOR" fără a produce risc de confuzie/risc de asociere, ar fi utilizat acest element verbal fără a-i alătura particula "In" (și care determină, în final, confuzia/riscul de asociere: B./A.), existând o mulțime de variante fanteziste în care cuvântul FLOOR să poată fi inclus într-o marcă.

Recurenta a invocat cauza Canon Kabushiki Kaisha/Metro-Goldwyn-Mayer, C-39/97, în care Curtea a stabilit că examinarea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare, în special, a similitudinii mărcilor în conflict și a produselor și/sau serviciilor desemnate de acestea, deoarece un grad scăzut de similitudine între produsele și/sau serviciile desemnate de mărci poate fi compensat de un grad ridicat de similitudine între mărci și invers.

Așadar, recurenta consideră că, în aprecierea globală a riscului de confuzie, Curtea de apel trebuia să constate și să dea importanță inclusiv faptului că similitudinea conceptuală în mod ridicat neutralizează diferențele vizuale, precum și că, pentru tipul de servicii desemnate de mărci, marca recurentei mai degrabă se rostește prin desemnarea elementului principal și dominant care atrage, implicit, identitatea conceptuală.

Recurenta a făcut referiri și la cauza Lloyd Schuhfabrik MeyerLloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, în care Curtea a subliniat că în această etapă se va analiza, spre exemplu, dacă există elemente ale mărcii de natură a neutraliza similitudinile constatate sau dacă, dimpotrivă, una sau mai multe similitudini ale semnelor sunt de natură a neutraliza diferențele constatate și mai ales, după cum s-a arătat în jurisprudență, gradul de cunoaștere a mărcii pe piață, asocierea care se poate realiza între semn și marcă, gradul de similitudine între marcă și semn, precum și între produsele și/sau serviciile desemnate.

Conchizând, recurenta a solicitat să se constate că, în contextul relațiilor dintre părți, devine evidentă dorința intimatei de a-și asocia serviciile cu marca sa, cunoscută pe piață drept "A.", marcă ce se regăsește și în numele comercial al societății reclamante.

Subsumat aceluiași caz de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) (având corespondent în art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită, respectiv 19.04.2019), referitoare la reaua credință cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii, precum și cu încălcarea jurisprudenței CJUE în materie de interpretare a relei credințe.

Astfel, pornind de la Cauza C-529/07 Chocoladenfabriken Lindt&Sprungli AG vs. E., în care CJUE a stabilit că aprecierea relei-credințe se va face cu luarea în considerare a tuturor factorilor importanți (pertinenți) ai cauzei și care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a semnului, recurenta a solicitat să se constate că, în cauză, elementele de apreciere a relei credințe sunt întrunite, contrar analizei lacunare realizate de Curtea de Apel cu privire la intenția frauduloasă a intimatei, despre care Curtea a constatat că nu există.

În acest sens a arătat, pe de o parte, că, pârâta cunoștea existența mărcii anterioare a reclamantei, aspect ce rezultă cu prisosință din probele care atestă relația, începând cu anul 2012, dintre membrii organelor de conducere ale celor două societăți aflate în conflict, iar, pe de altă parte, că existența unei identități sau similitudini a mărcii anterioare, pentru produse ori servicii identice sau similare, a fost demonstrată, conform celor deja arătate.

Recurenta consideră că intenția pe care a avut-o solicitantul de a-l împiedica pe terț să utilizeze acest semn în continuare rezidă, pe de o parte, din înregistrarea de către intimată a mărcii sale, care este identică, din punct de vedere conceptual, și similară, din punct de vedere vizual și fonetic, cu marca reclamantei și, pe de altă parte, din conduita ulterioară, manifestată în pătrunderea cu această marcă în ariile teritoriale ale reclamantei, delimitate prin Contractul de cesiune de părți sociale din 14.08.2015.

Pornind de la definiția dată relei credințe în literatura juridică, ca fiind incorectitudinea, atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, ce se circumscrie fraudei în dauna terților, recurenta a solicitat să se constate că împrejurările mai sus prezentate se circumscriu relei-credințe a intimatei, precum și fraudei în dauna titularului de marcă anterioară.

Recurenta consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile privitoare la reaua-credință în raport de contractul din data de 14.08.2015 atunci când a reținut că respectarea sau nerespectarea convenției reprezintă "chestiuni de drept contractual comercial, ce nu fac obiectul prezentei cauze, convenția dintre foștii asociați, actualmente administratori ai societăților aflate în conflict, putând fi folosită doar ca mijloc de dovedire a existenței vreunuia din elementele care conturează reaua credință la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite va fi luată în considerare (...) ".

Recurenta consideră că această interpretare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este greșită întrucât neexecutarea obligațiilor contractuale naște o prezumție de culpă în sarcina celui ce se obligă, așa cum în mod expres prevede art. 1548 C. civ. "culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării", în speță fiind vorba de nerespectarea de către intimată a obligației de a-și limita teritorial prestarea serviciilor la județele Timiș, Arad, Caraș-Severin și Hunedoara, urmată de înregistrarea unei mărci având ca element principal și dominant elementul principal și dominant al mărcii reclamantei.

În opinia recurentei, reaua credință a intimatei la solicitarea de înregistrare a mărcii este evidentă având în vedere certitudinea cunoașterii existenței mărcii anterioare a reclamantei, faptul că părțile prestează aceleași servicii pe o piață delimitată teritorial, precum și faptul că intimata, deși avea în sarcină respectarea obligațiilor contractuale, a încălcat principiul pacta sunt servanda.

În final, analizând ultimul criteriu pentru aprecierea relei-credințe statuat jurisprudențial de CJUE, respectiv, examinând comparativ protecția juridică pe care o au, atât semnul terțului, cât și semnul solicitat la înregistrare, recurenta a solicitat să se constate că marca sa este anterioară mărcii a cărei anulare o solicită, astfel că beneficiază de protecție prin drepturi exclusive anterioare care se opun drepturilor dobândite de intimată ulterior.

În concluzie, față de motivele de fapt și de drept prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

În termen legal, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de A. S.R.L., solicitând, în principal, constatarea nulității acestuia, în conformitate cu dispozițiile at. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate în motivarea căii de atac reprezintă doar reiterarea susținerilor din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel, susțineri care deja și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, fiind pe larg analizate de instanța devolutivă. Ca urmare, câtă vreme criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel iar, pe de altă parte, tind să conducă la reinterpretarea situației de fapt și a probatoriului.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și păstrarea în tot a deciziei atacate, decizie pe care o apreciază ca fiind legală, instanța de apel aplicând corect normele de drept material incidente în speță.

A solicitat, totodată, obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și probatoriul administrat, respectiv modul în care acestea au fost analizate și interpretate de instanța devolutivă, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Astfel, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva nerespectării etapelor analizării riscului de confuzie, și, respectiv, a neanalizării tuturor factorilor importanți (pertinenți) ai cauzei, care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii și care trebuie să fie luați în considerare în aprecierea relei-credințe, așa cum s-a stabilit în jurisprudența CJUE.

Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Pe de altă parte, recurenta a invocat motivarea lacunară a deciziei atacate, această critică putând fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind unul apt a determina legala învestire a instanțe de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, urmează a respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L..

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta a circumscris criticile aduse deciziei instanței de apel motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dispoziție normativă care are în vedere situația în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Acestea au fost structurate pe două paliere, corespunzător celor două motive de anulare a mărcii, indicate în cererea de chemare în judecată, recurenta invocând, în fiecare caz în parte, atât aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, cât și încălcarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese inclusiv incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care recurenta a susținut că motivarea deciziei recurate este lacunară, astfel că legalitatea hotărârii urmează a fi analizată și din perspectiva acestui motiv de recurs.

Sub un prim aspect, se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. b) coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât nu a avut în vedere dezlegările date în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dezlegări care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere, în sensul că, pe de o parte, nu a analizat și nici nu a dat importanța cuvenită identității serviciilor pentru care cele două mărci în conflict au fost înregistrate, identitate care conduce, implicit, la concluzia că și publicul relevant căruia îi sunt adresate serviciile desemnate de cele două mărci coincide, iar, pe de altă parte, în analiza similitudinii vizuale, fonetice și conceptuale a mărcilor, nu a dat importanță elementului verbal, principal și dominant A. care, în marca contestată, se găsește foarte bine determinat coloristic, sub forma B., simpla suprimare a literei D nefiind de natură a aduce nicio schimbare în percepția vizuală, sonoră și conceptuală a mărcii.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, Înalta Curte constatând, în primul rând, că au fost formulate cu neobservarea unei reguli care este de esența judecății în apel, și anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluțiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conține cererea/memoriul de apel.

În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilesc în mod explicit faptul că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

Astfel, deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă în reluarea judecății pricinii în fond, ceea ce înseamnă că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, totuși acesta nu este absolut, ci este limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum judicatum.

Regulă restrictivă tantum devolutum quantum appellatum constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, care se aplică și în fața instanței de control judiciar, ea exprimând ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Așadar, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze doar la criticile apelantului și nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite.

În cauză, așa cum rezultă cu evidență din analiza cererii de apel formulate de reclamantă și cum s-a reținut și de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate, în partea în care au fost prezentate criticile aduse sentinței Tribunalului, reclamanta s-a limitat la a susține că hotărârea primei instanțe nu corespunde, din punct de vedere al motivării, exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condițiile în care instanța a preluat în considerente susținerile pârâtei OSIM din cadrul întâmpinării, redând chiar textual unele susțineri ale acestui pârât și păstrând, chiar, aceeași structură a susținerilor din întâmpinare.

Apelanta reclamantă a mai susținut că, deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată a detaliat toate elementele distinctive și dominante ale celor două mărci în conflict, iar probațiunea administrată a fost una consistentă, instanța de fond nu a analizat în niciun fel probele și nu a arătat care sunt motivele care i-au creat convingerea în sensul soluției de respingere a acțiunii, din hotărâre nerezultând raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției adoptate.

Cu referire strict la motivul de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 a precizat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a indicat și analizat pe larg motivele de anulare a mărcii, motive pe care le menține în totalitate.

Or, raportat la motivele de apel astfel formulate și la dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., mai sus citate, este evident că instanța de apel era ținută să procedeze la evaluarea legalității și temeiniciei sentinței apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înțeles să le susțină în motivarea căii de atac, și care, în esență, au vizat nemulțumirea acesteia față de maniera de motivare a hotărârii, împrejurare față de care, susținerea reclamantei din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere dezlegările date în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dezlegări care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere, apare ca fiind vădit nefondată, câtă vreme, în apel, nu au fost formulate critici din această perspectivă, respectiv critici a căror analiză să impună instanței de apel raportarea punctuală la fiecare dintre elementele ce trebuie avute în vedere la examinarea comparativă a produselor și serviciilor, respectiv a mărcilor aflate în conflict.

Cu alte cuvinte, câtă vreme, în apel, reclamanta nu a invocat nelegalitatea sentinței primei instanțe pe considerentul lipsei analizei identității serviciilor pentru care cele două mărci au fost înregistrate, a omisiunii de a se stabili publicul relevant și a greșitei examinări comparative a celor două mărci, prin raportare la criteriile, elementele și etapele ce rezultă din jurisprudența Curții Europene de Justiție în materie, nu i se poate imputa instanței de apel, în cadrul prezentei căi de atac, faptul că ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. b) și pe cele ale art. 6 alin. (1) lit. b) întrucât nu ar fi avut în vedere dezlegările date în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dezlegări care impuneau o riguroasă analiză și aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere.

Înalta Curte constată că, în esență, instanța de apel și-a exercitat în mod corect atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus judecății anterior realizate, prin sentința împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac, în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel, potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Câtă vreme instanța de apel avea de soluționat un apel motivat, în cadrul căruia reclamanta a dezvoltat critici concrete pentru care a apreciat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, fără a combate, însă, în vreun fel motivele de fapt și de drept reținute de tribunal pentru a justifica respingerea acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) și fără a invoca necesitatea examinării comparative a mărcilor în litigiu prin raportare la etapele și elementele ce se desprind din jurisprudența CJUE, nu i se poate imputa Curții de Apel faptul că nu a făcut ea însăși această analiză și, cu atât mai puțin, că a încălcat normele de drept material și că a motivat lacunar soluția pentru că, în fapt, această instanță nu era ținută să realizeze o judecată a cauzei în aceste coordonate, ci, așa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea și temeinicia judecății deja efectuate în primă instanță, astfel cum se reflecta aceasta în sentința atacată cu apel, prin raportare la motivele de apel concrete cu analiza cărora fusese învestită.

Împrejurarea că, în cererea de apel, reclamanta a menționat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a analizat pe larg motivele de anulare a mărcii, atât prin prisma similarității vizuale, fonetice, semantice și conceptuale, precum și raportat la produsele/serviciile cărora li se aplică, prin aprecierea riscului de confuzie la consumatori, motive pe care le menține în totalitate îi impunea instanței de apel, cel mult, obligația de a reanaliza cauza în aceleași coordonate în care cererea a fost analizată de instanța fondului, stabilite ca atare, prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la aspecte care nu au fost invocate nici la fond, nici în apel, împrejurare față de care este evident că nu se poate susține o aplicare a eronată a prevederile art. 56 alin. (1) lit. b) coroborate cu prevederile art. 6 alin. (1) lit. b), din perspectiva neparcurgerii etapelor pentru analiza riscului de confuzie/riscului de asociere, așa cum rezultă ele din jurisprudența CJUE, și nici încălcarea de către instanța de apel a obligației de a motiva hotărârea cu respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, după ce a înlăturat critica referitoare la modul în care a fost motivată hotărârea primei instanțe, apreciind că aceasta este suficient motivată în condițiile în care, fie și într-o manieră mai succintă, permite înțelegerea rațiunilor pentru care tribunalul a constatat faptul că mărcile în discuție nu sunt similare, împrejurarea că anumite argumente au fost preluate textual din întâmpinarea OSIM neechivalând cu absența analizei proprii a instanței ci doar cu însușirea de către instanță a respectivelor argumente pe care le-a apreciat ca fiind judicioase, instanța de apel, reținând că, în ceea ce privește motivul de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta, prin cererea de apel, nu a adus argumente suplimentare față de cele inițiale a făcut, totuși, propria analiză comparativă asupra celor două mărci, în raport de susținerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, și a prezentat considerentele cele mai relevante care au condus-o la concluzia inexistenței similarității acestora și a riscului de confuzie și asociere și, implicit, la menținerea soluției Tribunalului de respingere a cererii de anulare întemeiate pe acest motiv, modul în care argumentația a fost structurată punând în evidență parcurgerea de către instanța de apel a etapelor pentru analiza riscului de confuzie/asociere, potrivit jurisprudenței CJUE.

Astfel, Înalta Curte notează că, prin acțiunea dedusă judecății, solicitând anularea mărcii individuale combinate "C. soluții complete de pardoseli", aparținând pârâtei B. S.R.L., din perspectiva dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta a susținut că aceasta este similară mărcii individuale combinate "A. cu picioarele pe pământ", al cărei titular este, că există identitate sau similitudine între produsele și serviciile pe care cele două mărci le desemnează, precum și risc de confuzie, inclusiv risc de asociere cu marca anterioară, în percepția publicului.

În esență, a arătat că:

- din punct de vedere vizual, mărcile în litigiu sunt similare întrucât au în componență un element central aproape identic, respectiv B., în marca pârâtei, și A., în marca reclamantei, elemente care pot fi confundate din punct de vedere vizual, acest cuvânt fiind esențial și foarte important în mesajul către consumator deoarece este scris cu litere mult mai mari decât restul textului, de aproape 5 ori mai mare decât sloganul care completează elementul verbal al mărcilor, iar acest nucleu diferă doar prin lit. D);

- mărcile sunt aproape identice din punct de vedere fonetic, în ceea ce privește esența elementului verbal și concepția fonetică, întrucât, 7 din cele 8 litere ale cuvântului A. al mărcii anterioare, adică nucleul, coincid cu B., care este o parte importantă a mărcii a cărei anulare se solicită, lit. D) prin care diferă cele două elemente verbale fiind o consoană plasată între alte două consoane, N și F, ceea ce face ca aceasta să nu se audă aproape deloc. Pe de altă parte, dacă se compară SOLUȚII COMPLETE DE PARDOSELI din marca a cărei anulare se solicită, cu CU PICIOARELE PE PĂMÂNT, din marca anterioară, se constată că ambele sunt formate din câte patru cuvinte a căror pronunție respectă același ritm sonor, ca o cadență identică.

- din punct de vedere semantic și conceptual, ambele mărci sunt concepute și construite grafic în jurul nucleului format din cuvântul FLOOR, care provine din limba engleză și înseamnă pardoseală, marca anterioară având adăugat sufixul IND, care sugerează industrie, adică procesare, în timp ce marca societății pârâte are adăugat sufixul IN și particula VEST în față și sugerează B. din vestul țării, chiar dacă cuvântul B. nu poate fi tradus. Prin urmare, reclamanta consideră că mărcile pot fi considerate similare din punct de vedere semantic și conceptual și pot crea risc de confuzie în percepția publicului din cauza cuvântului A. care diferă de B. numai printr-o literă, celelalte cuvinte fiind scrise cu caractere mult mai mici decât nucleul mărcii.

- mărcile sunt identice și din punct de vedere al produselor și serviciilor pe care le desemnează, orice încercare de deosebire fiind imposibilă (clasa 35 conține servicii de publicitate și comercializare a produselor din domeniul pardoselilor iar clasa 37 conține servicii de montaj, reparații și întreținere în domeniul pardoselilor). Practic, ambele societăți au același obiect de activitate în asociere cu marca, respectiv comercializare, montaj și întreținere în domeniul pardoselilor.

- în fine, reclamanta a invocat și aspecte care justifică anularea mărcii, raportat la confuzia în rândul publicului, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară, și anume: A. este chiar numele comercial al societății titulare și este pe piața de pardoseli din România din anul 2006, folosirea denumirii A. ca marcă înregistrată timp de 8 ani, respectiv, din 2013, a creat un grad ridicat de recunoaștere în rândul consumatorilor iar apariția unei denumiri aproape identice pe piață pentru exact aceeași categorie de produse/servicii creează risc de confuzie, societatea reclamantă deține un nume de domeniu care conține marca anterioară A., precum și un cont de facebook A., marca anterioară este promovată pe youtube și în rețeaua www.x.com, apare în comunicate de presă, apare cu articole pe diverse site-uri, pe formularele online de solicitări de oferte din partea clienților și în ofertele societății reclamante către clienți, marca este utilizată în corespondența de afaceri a societății reclamantei, în cadrul târgurilor la care participă, a diferitelor seminare organizate și în cadrul schimburilor de afaceri.

Respingând acțiunea, prima instanță a apreciat că, în cauză nu este incident cazul de anulare reglementat de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b), între cele două mărci neexistând similaritate și nici risc de confuzie sau de asociere.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a analizat comparativ semnele în conflict și prin raportare la produsele pe care acestea le protejează, reținând, în mod explicit, faptul că analiza similarității vizuale, fonetice sau conceptuale a mărcilor în discuție trebuie să aibă în vedere impresia generală dată de mărci, ținând cont, în special, de componentele lor distinctive și dominante și de faptul că "trebuie evaluată importanța fiecărui tip de similitudine (respectiv vizuală, fonetică sau semantică) ținând cont de categoria de produse sau servicii în cauză și de modalitatea de comercializare"(C-342/97 Lloyd, C-251/95 Sabel).

Aplicând aceste principii generale la speța dedusă judecății, instanța a constatat că, vizual, mărcile nu sunt similare întrucât culorile sunt fundamental diferite, după cum și emblemele caracteristice sunt diferite. Dacă marca solicitată conține culoarea albastru/turcoaz, un element figurativ sub forma unui romb/pătrat aplatizat, marca anterioară folosește nuanțe de roșu/grena și o emblemă fundamental diferită. De asemenea, grafica folosită este diferită.

Deși ambele mărci conțin particula "FLOOR", care înseamnă podea/pardoseală în limba engleză, s-a apreciat că acest element general se referă strict la domeniul în care activează ambele societăți (servicii din clasele 35, respectiv 37 – pardoseli, servicii de montaj, reparații și întreținere din domeniul pardoselilor), astfel că, în mod firesc, marea majoritate a societăților care activează în acest domeniu vor folosi acest element pentru a induce publicului ideea că furnizează respectivele produse.

Totodată, s-a apreciat că simpla alăturare a particulei "IN" de cuvântul "FLOOR" în marca solicitată, față de "IND" alături de "FLOOR" în marca anterioară, nu atrage o confuzie în mintea consumatorului mediu.

Fonetic, instanța a considerat că mărcile nu sunt similare, pronunțiile în limba română sau în limba engleză fiind diferite.

Singurul element apropiat din acest punct de vedere al cele două mărci ar putea fi alăturarea "A." versus "B.", dar, ținând cont de faptul că marca solicitată mai are adăugat elementul "VEST", iar marca anterioară folosește terminologia "A." s-a reținut că există o distinctivitate suficientă, riscul de confuzie fiind rezonabil de scăzut, în special în raport de faptul că marca solicitată folosește și sloganul "soluții complete de pardoseli", față de sloganul mărcii anterioare "cu picioarele pe pământ".

Din punct de vedere conceptual, s-a constatat că marca a cărei anulare se solicită sugerează faptul că serviciile furnizate, legate de pardoseli provin dintr-o zonă de vest, iar marca opusă sugerează existența unui grup "cu picioarele pe pământ".

Curtea de apel a menținut soluția instanței de fond, reținând că, în litigiu sunt două mărci combinate, fiecare dintre acestea conținând câte un element grafic fantezist și un colorit diferit, că acestea conțin elemente verbale secundare "cu picioarele pe pământ", respectiv "Soluții complete de pardoseli", care sunt explicative și scrise cu fonturi de dimensiuni mai reduse, dar și elementele dominante, "A.", respectiv "C.", a căror comparare nu evocă o similaritate, și în nici un caz una care să provoace confuzie și/sau asociere.

Instanța de apel a mai reținut că elementul comun al celor două mărci este cuvântul "FLOOR", element ce are caracter descriptiv în raport de produsele și serviciile oferite, respectiv servicii de montaj, reparații și întreținere în domeniul pardoselilor ("floor" însemnând în limba engleză "podea", "pardoseală"), astfel că este mai slab distinctiv și oferă o protecție mai redusă.

În plus, s-a constatat că, față de poziționarea acestui element în cadrul celor două mărci, respectiv, în partea finală a elementului verbal dominant, proeminența în marca pârâtei revine particulei "VEST", cu care aceasta începe și care face ca elementele asemănătoare fonetic "B.", respectiv, "A." să nu conducă la o similaritate auditivă și fonetică, fiind, astfel, exclusă o confuzie, mai ales în condițiile în care, vizual, grafica și coloritul diferă și exclud asocierea între cele două mărci, chiar dacă se referă la produse similare.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că, deși nu a făcut referiri exprese la criteriile și etapele analizei riscului de confuzie/asociere statuate de jurisprudența CJUE, instanța de apel, în analiza similarității și la aprecierea riscului de confuzie și de asociere, s-a raportat la acestea, analizând similaritatea mărcilor în litigiu, în plan vizual, fonetic și conceptual, cu reținerea impresiei de ansamblu și a percepției consumatorului român.

Deși recurenta apreciază că motivarea deciziei este lacunară, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În condițiile în care instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care a menținut soluția Tribunalului, analizând fiecare element al mărcilor în litigiu, pe toate palierele mai sus menționate, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază, astfel încât, va înlătura ca nefondate susținerile în sens contrar formulate de reclamantă prin motivele de recurs.

Revenind la motivele de nelegalitate circumscrise de recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., în cadrul cărora aceasta susține că, neluând în considerare jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu există similaritate și nici risc de confuzie între mărcile în litigiu, considerând, astfel, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 pentru a se dispune anularea unei mărci, Înalta Curte reține următoarele:

Analiza comparativă, în vederea determinării similarității între mărci și a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, impune, de principiu, analiza și interpretarea situației de fapt și a probelor, ceea ce înseamnă că instanța de recurs nu poate cenzura însuși rezultatul comparării, dat fiind că atribuțiile sale, ca instanță de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situației de fapt.

Prin urmare, față de invocarea, prin motivele de recurs, a cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, Înalta Curte va verifica doar criteriile aplicate de către instanța de apel în examinarea comparativă a celor două mărci pentru determinarea similarității și a riscului de confuzie, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Potrivit acestor criterii, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepția consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă (de exemplu, hotărârile pronunțate în Cauzele C - 251/97 Sabel, C- 193/06 Nestlé, C - 334/05 Shaker, C - 591/12 Bimbo), cu atât mai mult cu cât consumatorul nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent.

Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii și a ponderii lor în percepția publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, pgf. 34 și 35), luându-se în considerare elementele distinctive și dominante. Așadar, în examinarea comparativă, se ține cont de componente, chiar dacă nu sunt dominante, cu condiția să nu fie neglijabile.

Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic și semantic sau conceptual, comparație care se realizează luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate.

Pe de altă parte, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca una sau mai multe componente ale mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepția publicului conduce la concluzia existenței similarității semnelor.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reține că instanța de apel ar fi ignorat criteriile de determinare a similarității semnelor și a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greșite, câtă vreme, din considerentele deciziei recurate, mai sus prezentate, rezultă, dimpotrivă, că acestea au fost valorificate în analiza similarității celor două mărci, Curtea de apel menținând și suplimentând, chiar, argumentația primei instanțe, argumentație care, așa cum s-a arătat deja, relevă parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie așa cum rezultă ele din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară și a directivei vizând armonizarea legislațiilor naționale referitoare la mărci.

Potrivit art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului București de către orice persoană inter