ÎCCJ, decizie (scj.ro #208820)

Acțiune în declararea simulației procesului prin care a fost deschisă procedura insolvenței, întemeiată pe dispozițiile art. 1289 și următoarele din Codul civil. Incompatibilitate între instituția simulației și procesul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței/Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile

Index alfabetic: acțiune în simulație

procedura insolvenței

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant

excepția inadmisibilității

C. proc. civ., art. 80 alin. (1), art. 82, art. 87 alin. (2), art. 155 alin. (1) pct. 5,

art. 412 pct. 6, art. 531, art. 534 alin. (4)

Legea nr. 85/2014, art. 56, art. 66 alin. (6), art. 71 alin. (2), art. 85, art. 117, art. 342 alin. (1)

C. civ., art. 193 alin. (2), art. 1289 alin. (1), art. 1292, art. 1293, art. 1294, art. 2278

În conformitate cu dispozițiile art. 66 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, la cerere urmând să fie atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.

În condițiile în care cererea debitorului de a fi supus procedurii insolvenței are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu‑i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun.

Astfel, chiar dacă avem de-a face cu o procedură de insolvență voluntară, declanșată la solicitarea debitorului însuși, nu înseamnă că pentru simplul motiv că, potrivit alin. (6) al art. 66 din Legea nr. 85/2014, fiind vorba de o procedură judiciară necontencioasă, acesteia i s-ar aplica, urmare faptului că normele de drept material ale instituției simulației, în reglementarea de lege lata, nu au prevăzut expres excluderea simulării unui proces civil, respectiva instituție juridică.

Ceea ce este comun întregii reglementări a simulației este faptul că aceasta privește și poate privi doar categoria actelor juridice civile, excepție făcând cele nepatrimoniale, numai astfel putând fi înțeleasă atât reglementarea unitară din noul Cod civil, cât și faptul că legiuitorul a inclus, în mod logic și firesc cele 6 articole în cadrul secțiunii dedicate efectelor contractului față de părți.

Prin urmare, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea existenței unui proces simulat al procedurii de insolvență al unei societăți, în mod corect instanța a respins cererea ca inadmisibilă, reținând că există o incompatibilitate între simulație (instituție de drept civil) și procesul civil.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 75 din 19 ianuarie 2023

, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., D. S.A., E. S.A. și F. S.A., constatarea existenței unui proces simulat al procedurii de insolvență a societății G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017. De asemenea, reclamantele au solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 193, 1237 și 1289 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 895 din data de 25 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă

, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale și a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, au fost obligate reclamantele la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 17.415,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și către pârâta E. S.A. a sumei de 11.610,59 lei, cu același titlu.

A. S.R.L. și B. S.R.L.

au formulat apel

, prin care au solicitat anularea în parte a hotărârii atacate, din perspectiva soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Prin decizia nr. 48/A din 9 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile societăților reclamante.

De asemenea, au fost obligate apelantele, în solidar, la plata către intimata E. S.A. a sumei de 8.833,79 lei, iar către intimata D. S.A. a sumei de 8.833,79 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

reclamantele

A. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare invocat au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1289 alin. (1) și art. 1293 C. civ., întrucât procesul civil a fost doar forma sub care s-a materializat actul public.

Având în vedere că cererea de deschidere a procedurii insolvenței la solicitarea debitorului se soluționează în procedură necontencioasă, potrivit art. 66 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, recurentele susțin că încheierile pronunțate în dosarul de insolvență nu au autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, actele procesuale individuale pentru care au solicitat constatarea simulației, respectiv deschiderea procedurii insolvenței și tabelul de creanțe, sunt obținute de părți în procedură necontencioasă, fiind, astfel, compatibile cu instituția simulației.

Articolul 1294 C. civ. prevede o singură excepție de la aplicarea simulației, respectiv actele nepatrimoniale, iar prin extinderea acestor cazuri de către instanța de apel, în lipsa unei prevederi exprese, s-ar crea o

lex tertia

.

Mai arată recurentele că simulația poate interveni în cadrul unui proces civil în care printr-o hotărâre s-a consfințit învoiala părților, situație în care simulată este învoiala părților și nu hotărârea judecătorească care o consfințește.

Așadar, în situația de față este cu atât mai mult admisibilă analogia cu contractul de tranzacție, deoarece instanța nu a dezbătut un proces, ci a acordat autorizare în sensul susținerii părții-debitor, care a opus calitatea de creditor a unicului său acționar, prin alte entități juridice, utilizate în configurarea sancționată de art. 193 C. civ.

În aprecierea recurentelor, efectul simulației ar fi acela că starea de insolvență a debitoarei C. S.R.L., constatată prin hotărârea judecătorului-sindic de deschidere a procedurii colective, nu le este opozabilă.

În continuare, se susține că aplicarea dispozițiilor art. 193 C. civ. ar fi condus la concluzia că acțiunea în declararea simulației procesului este admisibilă, întrucât nu are relevanță forma sub care actul public se transpune în circuitul juridic.

Relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești nu contrazice simulația, mai mult materia insolvenței induce alte efecte în privința opozabilității hotărârii de deschidere a procedurii concursuale, din perspectiva art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2014. În condițiile în care starea de insolvență se analizează prin raportare la creditorii debitorului subiect al procedurii insolvenței, dispozițiile art. 193 C. civ. permit acțiunea în declararea simulației dacă, în realitate, debitorul a simulat raporturile juridice pentru a obține beneficii din manipularea procedurii judiciare.

Prin adresa din 25 octombrie 2022, administratorul judiciar al recurentei B. S.R.L.

a comunicat că nu-și însușește recursul declarat de reprezentantul convențional.

Prin notele scrise,

depuse la 14 noiembrie 2022, intimatele D. S.A. și E. S.A. au solicitat respingerea ca nefondat al recursului formulat de A. S.R.L. și anularea recursului declarat de B. S.R.L., prin avocat H.

De asemenea, prin precizările

înregistrate la data de 18 noiembrie 2022, administratorul judiciar C.I.I. I. al intimatei D. S.A. a confirmat mandatul acordat S.C.P.A. J., precum și actele procesuale efectuate în cauză.

Referitor la recursul reclamantei

B. S.R.L.

, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția

lipsei dovezii calității de reprezentant,

invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cererea de recurs a fost semnată, în numele reclamantei B. S.R.L., societate aflată în procedura de insolvență, de dl avocat H.

Având în vedere prevederile art. 82 C. proc. civ., coroborat cu art. 155 alin. (1) pct. 5 și art. 412 pct. 6 din același cod, raportat la art. 56 și 85 din Legea nr. 85/2014 modificată, din a căror interpretare sistematică rezultă că debitorul față de care s-a deschis procedura de insolvență este reprezentat prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz, desemnat de judecătorul-sindic, precum și faptul că, prin adresa transmisă la dosar în data de 25 octombrie 2022, practicianul în insolvență K. S.P.R.L., numit în calitate de administrator judiciar al acestei recurente (prin sentința civilă nr. 6451/16.12.2021 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019) a arătat că nu-și însușește recursul declarat de avocat, excepția invocată din oficiu se impune a fi admisă.

Este de necontestat că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părți corect reprezentate. Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte.

Articolul 80 alin. (1) C. proc. civ. stabilește regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară.

Chiar dacă, în conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. (2) din cod, avocatul care a reprezentat partea în fața primei instanțe poate să exercite fără împuternicire în acest sens calea de atac împotriva hotărârii date, acest act de conservare menit să păstreze dreptul la exercitarea căii de atac trebuie însușit de către parte, deoarece nu se încadrează în limitele mandatului acordat avocatului.

Prin urmare, deși dl avocat H., care a reprezentat Societatea B. S.R.L. și în fața instanței de apel, avea posibilitatea, conform normei mai sus citate, să declare recurs împotriva soluției primei instanțe de control judiciar, câtă vreme anterior depunerii cererii de recurs această societate a intrat în procedura insolvenței, pentru a se putea considera că recursul este al părții, raportat la situația juridică actuală a acesteia – debitor supus procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 85/2014 - s-ar fi impus ca practicianul în insolvență desemnat în dosarul de sindic să ratifice recursul depus în numele debitorului insolvent.

Or, dacă reprezentantul legal al reclamantei nu și-a însușit calea de atac declarată de avocatul societății, angajat în ciclul procesual anterior, este întemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, recursul impunându-se a fi anulat.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta

A. S.R.L.

, Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Această recurentă a criticat decizia instanței de apel prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reproșând încălcarea dispozițiilor de drept material cuprinse în art. 1289 alin. (1), art. 1292-1294 C. civ., prin raportare la art. 193 alin. (2) din același cod.

În esență, partea susține că demersul său judiciar prin care a urmărit să se constate existența unui proces simulat al procedurii de insolvență privind Societatea G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017, este unul admisibil, în mod nelegal instanțele de fond stabilind incompatibilitatea instituției de drept material a simulației în raport de procesul civil - ca act public, dar nereal, în condițiile în care procesul civil reprezintă doar forma sub care actul juridic al părților este introdus în circuitul juridic,

ad solemnitatem

, existând o tradiție doctrinară în susținerea admisibilității simulării procesului civil.

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, urmând să fie înlăturate, soluția instanțelor de fond fiind în acord cu regulile de drept aplicabile litigiului.

Astfel, chiar dacă avem de-a face cu o procedură de insolvență voluntară, adică declanșată la solicitarea debitorului însuși, nu înseamnă că pentru simplul motiv că, potrivit alin. (6) al art. 66 din Legea nr. 85/2014, fiind vorba de o procedură judiciară necontencioasă, acesteia i s-ar aplica, urmare faptului că normele de drept material ale instituției simulației, în reglementarea

de lege lata

, nu au prevăzut expres excluderea simulării unui proces civil, respectiva instituție juridică.

Într-adevăr, procedura de insolvență începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor, de către unul sau mai mulți creditori ori de către persoanele sau instituțiile prevăzute expres de lege, Autoritatea de Supraveghere Financiară având dreptul să introducă cerere împotriva entităților reglementate și supravegheate de aceasta care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispozițiile legale speciale pentru inițierea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 66 din această lege, debitorul aflat în stare de insolvență este

obligat

să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, la cerere urmând să fie atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.

În acord cu prevederile art. 71 din același act normativ, dacă cererea debitorului corespunde condițiilor prevăzute la art. 66, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar dacă prin declarația făcută potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. g) debitorul își arată intenția de a intra în procedura simplificată ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), judecătorul va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate, minuta încheierii de deschidere a procedurii insolvenței urmând a fi comunicată, de îndată, administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu.

Nevoia sporită de protecție a creditului în activitatea comercială, în general, dar nu numai, a fost cea care a indus ideea formulării cererii debitorului privind deschiderea procedurii la momentul potrivit, sub sancțiunea răspunderii acestuia pentru prejudiciile pricinuite prin introducerea prematură, cu rea‑credință (prin efectul suspensiv al acțiunilor pentru realizarea creanțelor contra debitorului și al curgerii dobânzilor și al penalităților) sau tardivă a cererii (prin agravarea stării de insolvență).

În ipoteza în care debitorul nu introduce o astfel de cerere în termenul stabilit de lege sau o introduce cu întârziere, adică peste termenul stabilit de lege, el este pasibil de răspundere penală, în condițiile art. 240 C. pen. (care incriminează bancruta simplă), iar în cazurile în care debitorul introduce prematur, cu rea‑credință, o cerere de deschidere a procedurii, poate fi atrasă răspunderea sa patrimonială pentru prejudiciile cauzate.

În acest sens, trebuie făcută precizarea că legea sancționează acțiunea debitorului nu numai atunci când promovarea cererii introductive s‑a făcut cu rea‑credință, ci și atunci când cererea a fost formulată tardiv. Totodată, legiuitorul sancționează și inacțiunea debitorului aflat în insolvență, dar care nu introduce o cerere de deschidere a procedurii colective.

Cel care a fost păgubit prin introducerea prematură, cu rea‑credință, de către debitorul persoană juridică, a unei cereri de deschidere a procedurii are posibilitatea de a acționa fie numai împotriva subiectului colectiv de drept, fie și împotriva persoanelor fizice din conducerea persoanei juridice care au formulat respectiva cerere.

În ceea ce privește mijlocul procesual pe care‑l au la dispoziție persoanele prejudiciate de introducerea, cu rea‑credință, de către debitor a unei cereri premature, actualul cadru legislativ nu permite ca în procesul de deschidere a procedurii inițiat de debitor să poată interveni orice persoană care are interes, ceea ce ar imprima caracter contencios cererii debitorului, raportat la prevederile art. 531 și art. 534 alin. (4) C. proc. civ.

Deși regulile generale de procedură prevăd posibilitatea ca orice persoană care justifică un interes legitim, serios și actual să poată interveni într‑o cerere grațioasă inițiată de altcineva și, prin aceasta, să o schimbe într‑una contencioasă ori să atace cu apel încheierea prin care a fost „dezlegată” cererea respectivă, nu înseamnă că automat aceste reguli sunt aplicabile și în materie de insolvență, ci trebuie analizat dacă legiuitorul, prin reglementarea specială dată acesteia, a avut în vedere ca norma generală analizată să se aplice și în procedura de executare colectivă, alin. (1) al art. 342 din Legea nr. 85/2014 statuând ritos că „Dispozițiile prezentei legi se completează,

în măsura în care nu contravin

, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil”.

Or, în condițiile în care cererea debitorului de a fi supus procedurii insolvenței are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu‑i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun.

Chiar dacă procedura de deschidere voluntară a insolvenței este una grațioasă, reglementată aparte de Legea-cadru a insolvenței, nu înseamnă că legislatorul român nu a asigurat creditorilor mecanisme eficiente să contracareze un demers judiciar abuziv al debitorului lor, de vreme ce prin alin. (2) al art. 71 din același act normativ s-a prevăzut că, prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar/lichidatorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100. În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii

se opun deschiderii procedurii

, judecătorul-sindic va ține, în termen de 5 zile, o ședință la care vor fi citați administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, debitorul și creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluționa deodată, printr-o sentință, toate opozițiile. Admițând opoziția,

judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii

.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, evident, nu se mai poate vorbi de o procedură necontencioasă, pentru că debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum și

orice altă persoană interesată

pot face contestație împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar [art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014], după cum același act normativ reglementează o serie întreagă de contestații, respectiv calea de atac a apelului, care pot fi formulate de participanții la procedura insolvenței, iar în condițiile legii, chiar și de alte persoane interesate, inclusiv față de tabelul de creanțe, cu privire la creanțele și drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în tabel (solicitarea subsidiară a reclamatelor fiind, potrivit celor menționate în par. 3 al pag. 4 din cererea de recurs, „declararea simulației tabelului preliminar de creanțe al pârâtei C., constând în creanțele afiliate deținute de pârâții D. S.A., E. S.A. și F. S.A., în cuantum total de 2.755.462 lei”).

Neformularea, în dosarul de insolvență al debitoarei intimate C. S.R.L., a vreunei contestații la tabelul de creanțe nu constituie un argument solid și suficient pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat recurentei, aceasta având deschisă calea legală, așa cum s-a arătat anterior. De asemenea, afirmatul scop ilicit – introducerea, în cadrul dosarului de sindic, a unei acțiuni în revocarea unui act juridic încheiat în perioada suspectă – nu poate determina concluzia contrară, tocmai pentru că și această cerere de chemare în judecată va fi soluționată de tribunalul de faliment, cu respectarea tuturor principiilor procesului civil român, procedura judiciară fiind, evident, una contencioasă. De altfel, în dosarul asociat constituit pentru soluționarea cererii de anulare acte frauduloase întemeiat pe art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2014, reclamantele recurente au fost părți, după cum o arată intimatele, putând formula, așadar, orice fel de apărări necesare pentru a-și proteja interesele.

Pe de altă parte, se impune a fi menționat faptul că simulația, reglementată de pct. IV al subsecțiunii a 2-a (Efectele față de terți) din cadrul secțiunii a 6-a - Efectele contractului, în cuprinsul art. 1289-1294 C. civ., reprezintă operațiunea juridică care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de un al doilea secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Deși, de regulă, simulația privește actele juridice bi- sau multilaterale, pentru că nu este exclusă aplicabilitatea acestei instituții și în materia actelor unilaterale, prin art. 1293 din cod s-a prevăzut expres că „Dispozițiile referitoare la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului și destinatarul său”. Ulterior, legiuitorul a făcut o singură excludere, menționând că dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.

Însă, ceea ce este comun întregii reglementări a simulației este faptul că aceasta privește și poate privi doar categoria actelor juridice civile, excepție făcând cele nepatrimoniale, numai astfel putând fi înțeleasă atât reglementarea unitară din noul Cod civil, cât și faptul că legiuitorul a inclus, în mod logic și firesc cele 6 articole în cadrul secțiunii dedicate efectelor contractului față de părți.

Așadar, argumentul recurentei, potrivit căruia câtă vreme legiuitorul nu a exclus simularea unui proces civil demersul său judiciar este unul admisibil, nu poate fi primit, în mod corect prima instanță de control judiciar reținând că există o incompatibilitate între simulație (instituție de drept civil) și procesul civil, cu atât mai mult cu cât însăși reclamanta a arătat că nu există hotărâri judecătorești simulate, ci doar procese simulate.

Simulația nu este afectată de nulitate pentru simplul fapt al intenției părților de a ascunde față de terți adevăratele raporturi dintre ele. Dar aceasta nu înseamnă că ea nu este sancționată în niciun fel, sancțiunea specifică simulației fiind inopozabilitatea actului secret față de terți: contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent; terții, însă, pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când le sunt vatămate drepturile.

Pe lângă această sancțiune specifică pentru simulație, dreptul pozitiv prevede atât sancțiunea nulității absolute sau relative, după caz, atunci când prin simulație sunt încălcate norme juridice edictate pentru valabila încheiere a actului juridic civil (spre ex., art. 992, 1033, 1653, 1654 C. civ.), cât și, în anumite condiții, sancțiuni penale (atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic pentru neplata obligațiilor fiscale, conduită care poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală).

Însă toate aceste sancțiuni specifice privesc exclusiv actele juridice civile, iar nu procesele civile, simulația, din punctul de vedere al modului în care ia naștere, având o natură convențională, fiind născută din manifestarea de voință concordantă a mai multor subiecte de drept. Altfel spus, este un complex de acte juridice, alcătuit din actul public și actul secret, acesta conținând în sine și acordul simulatoriu.

Un act juridic poate simula realitatea, creând aparența că el există când, în realitate, între părți nu există raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urmă (act deghizat). De asemenea, un act juridic este încheiat între anumite persoane dar, în realitate, el generează, în tot sau în parte, raporturi juridice între alte persoane (interpunere de persoane).

Nici analogia cu hotărârea de expedient nu poate fi primită, pentru că hotărârea judecătoreacă ce cuprinde în dispozitiv însăși învoiala părților reprezintă un contract intervenit între părți prin mijlocirea justiției, așadar un contract judiciar, care trebuie să respecte condițiile de fond și de formă pentru validitatea actelor juridice civile.

Prin urmare, împrejurarea că, potrivit art. 2278 C. civ., tranzacția care, punând capăt unui proces început, constatată printr-o hotărâre judecătorească, poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori reziliere, precum orice alt contract, ea putând fi atacată și cu acțiune revocatorie sau cu acțiunea în declararea simulației, nu demonstrează admisibilitatea demersului judiciar, tocmai pentru că premisa pronunțării unei hotărâri în temeiul art. 438 și urm. C. proc. civ. o constituie însăși convenția părților litigante, și anume contractul prin care acestea sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Oricum, chiar și în situația reglementată de teza finală a primului alineat al art. 2278 C. civ., acțiunea în declararea simulației vizează tranzacția părților și nicidecum hotărârea de expedient care o consfințește.

Înalta Curte constată că, în deplin acord cu normele de drept material pretins încălcate, instanțele devolutive au ajuns la concluzia comună că o eventuală constatare a simulației, așa cum au solicitat reclamantele, ar însemna ca o nouă hotărâre să stabilească contrariul celor stabilite printr-o altă hotărâre judecătorească, și anume faptul că debitoarea-intimată nu se regăsește în stare de insolvență, ceea ce nu poate fi acceptat.

Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la interpretarea greșită a art. 193 C. civ. nu este justificată.

Astfel, norma de care se prevalează recurenta, având titlul marginal - Efectele personalității juridice - stabilește că persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

Consecința acestei dispoziții este că, față de persoana de bună-credință care a intrat în raporturi juridice cu persoana juridică, membrii sau asociații vinovați de fraudă, abuz sau de atingerea ordinii publice, toate acestea ascunse sub paravanul personalității juridice a entității colective, vor fi responsabili patrimonial alături de sau în locul persoanei juridice. În alte cuvinte, în situațiile care se încadrează în ipoteza normei de la alin. (2) al art. 193, mai sus redat, creditorii persoanei juridice devin creditori ai fondatorilor sau membrilor persoanei juridice care s-au folosit de paravanul personalității juridice.

În speță însă, nu aceasta este ipoteza dedusă judecății, pentru că reclamantele nu au solicitat instanțelor devolutive să aplice respectiva dispoziție normativă, în sensul să oblige fondatorii/asociații societății cu răspundere limitată să răspundă cu propriul patrimoniu pentru că s-ar fi folosit de personalitatea juridică a debitoarei intimate pentru o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice.

Referitor la cererea intimatelor D. S.A. și E. S.A. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte, verificând factura fiscală seria X nr. 2408/30.05.2022, emisă de S.C.P.A. J. pentru suma de 14.705,13 lei, precum și ordinul de plată nr. 1/02.06.2022, constată că intimatele nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în cauză, în sensul că în factura fiscală depusă client este intimata E. S.A., dar lipsește dovada plății facturii, în timp ce pe documentul de plată emis pentru suma de 2.941 lei, aferentă facturii fiscale seria X nr. 2407/30.05.2022, apare plătitor intimata D. S.A., fără, însă, să fie depusă la dosar această din urmă factură.

Prin urmare, Înalta Curte a respins cererea intimatelor privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.