ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 440/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să califice contractul de credit și de garanție nr. x din 27.08.2008 ca fiind un contract de investiții imobiliare, valoarea obiectului contractului de credit fiind de 1.365.896 CHF (franci elvețieni); să oblige pârâta la renegocierea clauzelor contractuale pentru diferența de credit aferentă și necesară investiției în integralitate, în funcție de specificul contractului de investiție imobiliară dat de noua calificare juridică - durată dobânzi, plan de afaceri, penalități de întârziere, valoarea diferență de credit 1.000.000 CHF (franci elvețieni); să constate că întârzierea la plată a creditului este imputabilă pârâtei și, pe cale de consecință, să exonereze reclamantul de la plata acestor penalități în totalitate sau parțial, valoarea penalității fiind de 70.000 CHF; să oblige pârâta la eliberarea tuturor garanțiilor imobiliare constituite în contractul de credit și de garanție nr. x din 27.08.2008 și la instituirea unei noi garanții imobiliare asupra noii investiții imobiliare.

Prin sentința civilă nr. 561 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant, care a fost obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 9.913,99 RON (6.565,66 RON onorariu avocațial și 3.348,33 RON cheltuieli de deplasare).

Prin încheierea de ședință din 6 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității modificării cauzei și a obiectului cererii de chemare în judecată în faza procesuală a apelului, a respins, de asemenea, excepția inadmisibilității motivelor de apel suplimentare cuprinse în notele de ședință depuse de apelant.

Prin decizia civilă nr. 277 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 561 din 16 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost anulată în tot și rejudecând, a admis în parte acțiunea și în consecință:

S-a constatat caracterul simulat al actului public constând în contractul de credit și de garanție nr. x din 27.08.2008, simulație realizată în modalitatea deghizării totale a actului secret reprezentat de contractul de investiții imobiliare.

A fost admisă excepția nulității absolute a actului secret și a acordului simulatoriu și s-a constatat nulitatea simulației.

Au fost respinse în rest pretențiile.

Fără cheltuieli de judecată la fond, fiind obligată intimata să plătească apelantului suma de 8.942 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și taxa de timbru în apel.

Prin hotărârea completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea de completare a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, formulată de B. S.A.

Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva încheierii din 6 februarie 2020, a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020 și împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În susținerea recursului declarat împotriva încheierii din 6 februarie 2020 și a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a unor reguli esențiale de procedură, ce atrag sancțiunea nulității hotărârii recurate, acestea fiind norme care reglementează principii fundamentale ale procesului civil (principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialității, principiul disponibilității etc.) sau reguli imperative cu privire judecata căii de atac a apelului.

Recurenta-pârâtă invocă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, în ceea ce privește soluția dată prin încheierea recurată excepțiilor pe care le-a invocat, susținând că în mod nelegal instanța de apel a respins excepția inadmisibilității/tardivității motivului de apel reprezentat de "plus petita" sau "extra petita".

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că excepția inadmisibilității sau a tardivității formulării unor noi motive de apel în cursul judecății căii de atac, fără respectarea termenului legal, a fost invocată, în primul rând, în raport de criticile noi ale apelantului prin care susținea că prima instanță s-ar fi pronunțat "extra petita", asupra unui capăt de cerere la care acesta renunțase în cursul judecății.

Recurenta-pârâtă arată că, pentru a respinge excepția, instanța de apel a reținut că acest nou motiv de nulitate a sentinței apelate se referă la "rolul activ al judecătorului în procesul civil" și că ar fi unul de ordine publică, ce ar putea fi analizat în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, Curtea încălcând principiul contradictorialității și principiul rolului activ, recalificând motivul de apel fără a pune în discuția părților această recalificare și stabilind în mod nelegal că motivul de apel reprezentat de "extra petita" ar fi un motiv de ordine publică.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a respins excepția invocată în urma recalificării motivului de apel în discuție, fără a fi pus în discuția părților această recalificare, singurul aspect asupra cărora părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu, așa cum impun dispozițiile art. 14 Cod procedură civilă, fiind acela dacă argumentele apelantului privind pronunțarea unei soluții "extra petita" ar constitui un motiv de ordine publică, ce putea fi invocat și cu depășirea termenului de apel.

În opinia recurentei-pârâte, modul în care a procedat instanța de apel încalcă prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a pus în discuția părților eventuala recalificare a motivului de apel, din "extra petita", în încălcarea rolului activ al judecătorului, înainte de a tranșa cu privire la tardivitatea/inadmisibilitatea criticii de apel formulate peste termen, așa cum ar fi impus rigorile procedurale.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât părțile litigante au pus, în mod explicit, concluzii exclusiv cu privire la modul în care a fost formulat motivul de apel, existând cel puțin un acord implicit al părților cu privire la calificarea motivului de apel pe care instanța de apel nu avea posibilitatea să îl ignore.

De asemenea, recalificarea motivului de apel, exclusiv pentru a justifica depășirea de către apelant a termenului legal pentru invocarea unor astfel de critici, a produs și încălcarea art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ., ce consacră principiul contradictorialității - principiu fundamental al procesului civil -, a cărui nerespectare atrage sancțiunea nulității încheierii recurate.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel a împiedicat-o să formuleze o apărare pertinentă în ceea ce privește eventuala recalificare a acestui motiv de apel, încălcându-i astfel dreptul la apărare, consacrat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., dar și dreptul la un proces echitabil, consacrat nu numai de art. 6 C. proc. civ., dar și de art. 24 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-pârâtă susține că motivul de apel "extra petita" nu constituie un motiv de ordine publică, iar instanța de apel nu a prezentat argumentele care ar justifica includerea acestui motiv în categoria celor de ordine publică.

O altă critică vizează faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a calificat motivul de apel reprezentat de "motivarea lacunară" ca un motiv de ordine publică.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, fără a analiza susținerile sale potrivit cărora noul motiv de apel cuprindea în realitate nemulțumirile subiective ale intimatului-reclamant cu privire la argumentele reținute în cuprinsul motivării hotărârii apelate, instanța de apel a respins excepția, reținând că acesta se referă la "nerespectarea exigentelor referitoare la motivarea hotărârii" și că acest motiv de apel ar fi unul de ordine publică ce ar putea fi analizat în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă arată că, în mod incontestabil, nemotivarea unei hotărâri judecătorești, adică lipsa unei motivări, reprezintă un motiv de nelegalitate de ordine publică și poate fi avut în vedere și de instanțele de control judiciar, chiar din oficiu, însă această ipoteză nu a fost întrunită în cauza de față, întrucât intimatul-reclamant nu a invocat nemotivarea hotărârii ca motiv de apel formulat peste termen, ci a invocat o serie de nemulțumiri legate de motivarea intrinsecă a hotărârii și de argumentele reținute de prima instanță.

În opinia recurentei-pârâte, distincția este una extrem de importantă, întrucât lipsa totală sau parțială a motivării reprezintă un motiv de nelegalitate de ordine privată, pe când nemulțumirile legate de stabilirea situației de fapt, a dreptului aplicabil și chiar de interpretarea probatiunii sunt întotdeauna de ordine privată.

În altă ordine de idei, în contra susținerilor clare ale intimatului-reclamant (care niciodată nu a invocat o nemotivare totală sau parțială a sentinței, după cum se poate observa atât din notele scrise, cât și din încheierea din 06.02.2020 în care s-a susținut oral "motivarea necorespunzătoare", nicidecum lipsa motivării) și fără a pune din oficiu în discuție o atare ipoteză, direct prin pronunțarea asupra excepției invocate de către bancă, instanța de apel a recalificat motivul de apel din nemulțumiri referitoare la motivare (motiv de ordine privată) în nemotivare (motiv de ordine publică) fără a pune în discuția părților această recalificare sau invocare din oficiu a unui nou motiv de ordine publică.

Modul în care a procedat instanța de apel încalcă, în opinia recurentei-pârâte, prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă invocă și încălcarea prevederilor art. 22 alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât părțile litigante au pus, în mod explicit, concluzii exclusiv cu privire la modul în care a fost formulat motivul de apel, dar și încălcarea principiului contradictorialității și încălcarea dreptului la apărare.

În susținerea criticii referitoare la nelegala calificare a nemulțumirilor apelantului ca fiind un motiv de nelegalitate de ordine publică, recurenta-pârâtă arată că toate argumentele invocate de către apelant prin notele de ședință din 25.11.2019 vizează nemulțumirile sale referitoare la stabilirea situației de fapt, aplicarea dreptului și interpretarea probelor, critici care niciodată nu pot fi calificate a fi de ordine publică, întrucât nu se încadrează în motivul de nelegalitate reprezentat de nemotivarea totală sau parțială a hotărârii.

Recurenta-pârâtă invocă și nelegala respingere a excepției inadmisibilității cererii de modificare a cauzei și obiectului cererii de chemare în judecată direct în apel.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că prin încheierea recurată, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității modificării cauzei și obiectului cererii de chemare în judecată direct în etapa apelului, în raport de art. 476 și art. 477 C. proc. civ., precum și de art. 22 din același cod.

Reținerea incidenței art. 476 și art. 477 Cos procedură civilă este, în opina recurentei-pârâte, străină de soluționarea excepției pe care a invocat-o în temeiul art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că învestirea primei instanțe se face exclusiv de către reclamant prin cerere de chemare în judecată sau cerere modificatoare, nu prin apărări, note de ședință sau concluzii scrise, iar limitele efectului devolutiv sunt strâns legate de limitele învestirii primei instanțe. Instanța de apel nu a arătat și nu a motivat care este actul procedural prin care prima instanță ar fi fost învestită măcar virtual, implicit sau subsidiar cu o cerere în declararea simulației contractului de credit, astfel încât soluționarea unei astfel de cereri în apel să nu se facă omisso medio.

Totodată, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 22 C. proc. civ., neobservând că prima instanță în mod repetat a pus în discuție și a lămurit natura juridică a acțiunii.

Recurenta-pârâtă arată că a invocat în temeiul art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ.. excepția inadmisibilității modificării cererii de chemare în judecată între primul și al doilea termen de judecată în apel, excepție fundamentată pe faptul că se invocă noi temeiuri de drept sub aspectul cererii de calificare a contractului, diferite de cele în raport cu care a fost învestită prima instanță; se introduce o cerere nouă de constatare a simulației care nu a fost pusă în discuție în fața primei instanțe.

Potrivit recurentei-pârâte, soluționarea acestei excepții nu poate fi influențată de prevederile art. 476 și art. 477 C. proc. civ., reținute în mod nelegal de instanța de apel, întrucât, prin ipoteză, domeniul de aplicare al articolelor în discuție este diferit.

Astfel, art. 476 C. proc. civ.. reglementează regulile generale în materia efectului devolutiv al apelului, iar art. 477 reglementează o primă ipoteză specială, și anume aceea a limitelor efectului devolutiv în funcție de ceea ce s-a apelat, chiar și în ipotezele unei devoluțiuni totale.

Prin antiteză, art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ. arată că, inclusiv în cazul unei devoluțiuni totale, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, indicându-se și situațiile care nu ar reprezenta pretenții noi, putând fi primite direct în apel.

Esențial era, în opinia recurentei-pârâte ca instanța de apel să tranșeze dacă prima instanță a fost învestită în mod legal cu o acțiune în declararea simulației, însă instanța și-a motivat soluția în raport de norme legale care nu au nici măcar o legătură tangențială cu aspectele deduse judecății.

Recurenta-pârâtă invocă și încălcarea de către instanța de apel a art. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 192 și art. 204 C. proc. civ., subliniind că judecarea direct în apel a unei cereri absolut noi, precum o acțiune în declararea simulației, apare drept o încălcare procedurală incontestabil sancționabilă cu nulitatea, vătămarea ce i-a fost cauzată fiind cu atât mai gravă cu cât acțiunea a fost admisă.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că, prin cererea de chemare în judecată nu s-a formulat nicio cerere de declarare a simulației contractului de credit și nu există nici măcar o frază care să permită interpretarea că s-ar fi solicitat declararea simulației contractului de credit; prin cererea modificatoare, intimatului-reclamant și-a restrâns obiectul pretențiilor, nu a introdus niciun capăt de cerere nou; prin notele de ședință depuse de reclamant în fața primei instanțe, acesta a confirmat în mod repetat obiectul învestirii primei instanțe.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat regula de procedură conform căreia pretențiile, dar și calitatea părților, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată sunt stabilite de reclamant, exclusiv în formele prevăzute de lege (mai precis prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea modificatoare realizată în termen), fiind irelevant faptul că părțile au formulat susțineri și cu trimitere la instituției simulației, atât timp cât prima instanță nu a fost învestită legal cu o atare cerere de declarare a simulației contractului, urmată de toate consecințele unei astfel de pretenții.

În plus, în ceea ce privește aceste apărări din perspectiva instituției simulației, acestea au fost formulate tangențial după rămânerea în pronunțare, fiind neîndoielnic faptul că prima instanță nu putea fi învestită în mod valabil prin concluzii scrise depuse după rămânerea în pronunțare.

Abia la data de 08.11.2019, prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-reclamant a susținut:

"Această formă mascată a contractului de credit m-a adus în situația imposibilității finalizării construcției, cu toate că am încercat prin diferite forme să ies din impas", fără a face însă referire expresă la instituția simulației și fără a indica un temei juridic nou apt să califice din punct de vedere juridic aceste afirmații.

Observând concluziile scrise ale intimatului-reclamant, banca a răspuns din prudență și situației juridice care s-ar fi creat în cazul în care prima instanță ar fi fost învestită cu o acțiune în declararea simulației, însă nici apărările reclamantului, nici apărările pârâtei, formulate oricum pe calea concluziilor scrise depuse după rămânerea în pronunțare, nu reprezintă acte de învestire a instanței.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și a nesocotit limitele în care poate opera devoluțiunea cauzei, concluzionând în sensul că dispozițiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înțelese ca derogând de la prevederile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecății și cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluționate de către prima instanță, deși făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Ca atare, judecata în apel era limitată la cererile cu care intimatul-reclamant a învestit instanța prin cererea introductivă de instanță și care au fost efectiv tranșate prin hotărârea primei instanțe, respectiv solicitarea de calificare a contractului de credit încheiat între părți ca fiind un contact de investiții imobiliare și solicitarea de obligare a pârâtei la eliberarea tuturor garanțiilor imobiliare constituite în contractul de credit și la instituirea unei noi garanții imobiliare asupra noii investiții imobiliare.

Mai precizează recurenta-pârâtă că intimatului-reclamant a invocat ca temeiuri de drept dispozițiile art. 30 Cod procedură civilă (cereri în justiție), art. 983 din C. civ. de la 1864 și art. 985 din C. civ. de la 1864. Totodată, în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a făcut trimitere și la prevederile art. 3 din Legea nr. 289/2004, art. 2 din Legea nr. 190/1999 și art. 1 alin. (1) din Normele B.N.R. nr. 10/2005.

La data de 29.01.2020, apelantul a înregistrat la dosarul cauzei note scrise în raport cu solicitările instanței de apel stabilite prin încheierea din 28.11.2019, reconfirmând cadrul procesual dedus judecății în primă instanță fără urmă de echivoc cu privire la calificarea acțiunii ca fiind una în declararea simulației.

Așadar, cererea în constatarea simulației nu este o cerere asupra căreia, din eroare, prima instanță să nu se fi pronunțat, ci este efectiv o cerere nouă formulată direct în apel.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar putea admite posibilitatea interpretării cererii de chemare în judecată în sensul că ar fi cuprins o cerere în constatarea simulației, subînțeleasă, pe care prima instanță să nu o fi soluționat, calea procedurală de urmat ar fi fost aceea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., respectiv completarea hotărârii.

Or, potrivit art. 445 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 Cod procedură civilă.

Totodată, recurenta-pârâtă face ample trimiteri la actele procesuale ale intimatului-reclamant, care confirmă voința juridică univocă a acestuia.

În considerarea admiterii oricăruia dintre motivele de recurs împotriva încheierii de ședință din data de 06.02.2020, recurenta-pârâtă solicită instanței să dispună casarea în tot și a deciziei recurate ca efect al principiului nulității derivate.

Având în vedere că dezlegările date prin excepțiile soluționate de către instanța de apel vizau limitele judecății în apel, atât din perspectiva pretențiilor deduse judecății, cât și a limitelor judecății apelului, nulitatea deciziei recurate nu poate fi decât una totală, rejudecarea în tot a apelului fiind necesară în condițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 174-179 din acelați cod.

În ceea ce privește decizia nr. 277 din 02 iulie 2020 a Curții de Apel Cluj, recurenta-pârâtă dezvoltă următoarele critici de nelegalitate:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegala admitere a apelului și anularea sentinței în baza unui motiv de apel care nu a fost niciodată legal invocat de către apelant sau de către instanță din oficiu.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, din considerentele instanței de apel, reiese că aceasta a admis calea de atac și a anulat sentința apelată pentru motivul că prima instanță nu ar fi lămurit cadrul procesual în mod suficient, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., situație echivalentă necercetării fondului pretențiilor invocate.

Recurenta-pârâtă susține că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat nici de către apelant, nici de către instanța de apel din oficiu, nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, fiind încălcate prevederile art. 476 - 478, art. 13, art. 14 și art. 22 alin. (2) și (4) Cod procedură civilă și dreptul la apărare al părții, hotărârea fiind nulă.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă și nelegala fixare a modului de învestire a instanței cu problema nulității contractului de credit.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, fixarea cadrului procesual de către instanța de apel este neconformă realității și încalcă prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., atestându-se o situație de fapt contrară realității mersului procedurii, ușor observabilă prin consemnările din încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 06.02.2020, din care reiese că instanța de judecată este cea care pune în discuție eventuala nulitate a contractului, și nu intimatul-reclamant. De altfel, până la data de 06.02.2020, acesta nu a pus niciodată problema nulității contractului, ci, din contră, chiar prin notele de ședință din data de 29.01.2020, a arătat expres că nu solicită nulitatea contractului.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea art. 247 C. proc. civ., în opinia sa, faptul că instanța de apel este cea care a pus în discuție excepția prezintă relevanță din perspectiva nerespectării obiectului învestirii cu ocazia soluționării excepției și nerespectării principiilor contradictorialității și dreptului la apărare.

Recurenta-pârâtă precizează că instanța de apel a admis excepția nulității contractului din perspectiva altor temeiuri decât cele puse în discuție.

Astfel, după cum rezultă din încheierea de ședință din data de 06.02.2020 și din paragraful 1 al deciziei recurate, eventuala nulitate s-a pus în discuție exclusiv din prisma absentei autorizației de punere pe piață a produsului de creditare.

Recurenta-pârâtă susține că prin notele scrise depuse la 19.05.2020 a răspuns excepției invocate de instanță, arătând și dovedind că era autorizată de B.N.R. să pună pe piață produsul de creditare și că nu a elaborat niciodată norme interne pentru acordarea creditului ipotecar, pentru că nu și-a dorit niciodată să ofere acest produs.

Totodată, deși excepția nulității contractului a fost pusă în discuție exclusiv prin prisma lipsei autorizației B.N.R., instanța de apel a constat nulitatea absolută a contractului prin raportare la pretinsa lipsă a unor norme interne de acordare a creditelor de investiții, problemă în raport cu care nu s-a pus în discuție niciodată nulitatea contractului și care, în raport cu situația de fapt stabilită chiar prin decizie, este nelegală în sensul greșitei aplicări a legii de drept material, din moment ce însăși instanța de apel a consemnat existența procedurilor interne de acordare a creditelor de investiții imobiliare.

În subsidiar, recurenta-pârâtă invocă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere faptul că, în stabilirea situației de fapt, motivele instanței de apel sunt flagrant contradictorii, reținându-se deopotrivă conținutul procedurii interne de acordare a creditelor de investiții imobiliare și inexistența acestei proceduri.

Recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei recurate și ca urmare a încălcării normelor de procedură prin raportare la analiza instituției recalificării contractului.

Mai precizează recurenta-pârâtă că instanța de apel, cu încălcarea art. 425 lit. b) Cod procedură civilă, a reținut că părțile s-au pus de acord asupra imposibilității conversiunii actului juridic, deși un astfel de acord nu a existat niciodată, în schimb observându-se: echivocul în punerea în discuție a problematicii cu încălcarea art. 13 și art. 14 C. proc. civ. în ceea ce privește drepturile procesuale ale băncii, nemotivarea efectivă a eventualei conversiuni a actului juridic, precum și încălcarea principiului rolului activ al instanței de apel în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.).

În raport cu aceste trei aspecte, recurenta-pârâtă apreciază că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În susținerea acestor critici, recurenta-pârâtă susține că, din încheierea de ședință din data de 06.02.2020 reiese echivocul sub care a pus instanța de apel în discuție consecințele juridice ale eventualei anulări a contractului/operațiunii cu privire la care, nici măcar nu se învestise în mod formal.

Recurenta-pârâtă precizează că a depus la 19.05.2020 notele de ședință solicitate de către instanță, iar acestea au vizat imposibilitatea conversiunii contractului de credit de consum în contract de credit ipotecar supus Legii nr. 190/1999.

Potrivit recurentei-pârâte, modul defectuos de punere în discuție a problemei a împiedicat-o să răspundă punctual aspectului care pare că s-a vrut a fi pus în discuție.

Mai arată recurenta-pârâtă că oricum contractul ar fi fost valabil încheiat ca un contract nenumit supus O.U.G. nr. 99/2006, adică un contract de credit imobiliar stricto sensu și că, deși apărările au fost amplu dezvoltate în concluziile scrise, nu au fost analizate de către instanța de apel.

În susținerea criticii ce vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că, chiar dacă nu ar fi formulat absolut nicio apărare privitoare la posibilitatea de conversiune a contractului într-unul de credit imobiliar, însăși instanța avea obligația să cerceteze dacă nu exista niciun contract care să întrunească toate condițiile de valabilitate, iar acest contract era contractul de credit imobiliar.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că soluția dată de instanța de apel excepției nulității contractului este, fie nemotivată, fie conține exclusiv motive contradictorii.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reluat susținerile sale cu privire la problema în discuție, susțineri pe care le-a trunchiat, lipsind raționamentul propriu al instanței pentru care a admis excepția nulității absolute.

Sub un al doilea aspect, potrivit recurentei-pârâte, cauza de nulitate (indiferent de calificarea juridică a acesteia) provine din pretinsa încălcare a Regulamentului B.N.R. nr. 3/12.03.2007, Regulament despre care, într-o inconsecvență inexplicabilă, Curtea de Apel Cluj a arătat că nu se aplică situației deduse judecății, din moment ce intimatul-reclamant a acționat în calitate de profesionist și nu de consumator.

Ca atare, considerentele instanței de apel contravin logicii juridice, constatându-se nulitatea absolută a contractului pentru nesocotirea unor prevederi pretins imperative ale unei reglementări despre care instanța a arătat că nu ar fi aplicabile în cauză.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât, prin calificările juridice pe care le-a reținut instanța de apel, aceasta a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3073 din 26 august 2016, pronunțate de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2013, prin care instanța a respins în mod expres cererea de anulare a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 27.08.2008 și a actelor adiționale ale acestuia.

Recurenta-pârâtă precizează că, în cadrul contestației la executare formulate de intimatul-reclamant, a fost consfințită natura juridică reală a contractului încheiat între părți: contract de credit pentru nevoi personale nenominalizate, iar aceste considerente beneficiază de putere de lucru judecat, având în vedere că, deși în cauză au fost formulate căi de atac, niciuna dintre părți nu a criticat și soluția privind respingerea ca neîntemeiată a solicitării de anulare a contractului de credit. Deci această calificare juridică se impunea a fi avută în vedere în mod corespunzător și de către instanța de apel din prezenta cauză.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nelegal instanța de apel din prezentul dosar a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3073 din 26 august 2016, pronunțate de Judecătoria Bistrița, neobservând că, în realitate, hotărârea a tranșat în mod definitiv și cu privire la natura juridică a contractului, și cu privire la voința reală a intimatului-reclamant.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că hotărârile pronunțate în dosarul având ca obiect contestația la executare beneficiază de autoritate de lucru judecat în conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., însă instanța de apel din prezenta cauză a refuzat, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să cerceteze dacă problema dedusă judecății nu este identică cu cea din celălalt dosar, dincolo de sensul formal al termenilor utilizați de către intimatul-reclamant.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în raport de art. 1175 C. civ. de la 1864, că nu sunt întrunite în prezenta cauză condițiile simulație, întrucât: contractul este un act real șt nu un act mincinos/aparent, fiind executat de către părți în acord cu prevederile sale esențiale, nu a urmărit în niciun moment încheierea unui contract ipotecar de investiții imobiliare (nu există contractul secret stricto-sensu) și, cu atât mai puțin, nu a urmărit deghizarea unui asemenea contract într-unul de nevoi personale (nu există acord simulatoriu).

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1175 C. civ. de la 1864 situației de fapt rezultate din probațiune; în cauză a fost stabilită executarea efectivă a contractului, în acest sens fiind constituite în mod real garanțiile prevăzute în acordul părților și fiind tras creditul. În consecință, contractul nu are natura juridică a unui act aparent căruia să i se aplice prevederile art. 1175 C. civ., după cum, în mod corelativ, nu se poate reține nici existența unui acord simulatoriu, nici a unui act secret.

Recurenta-pârâtă susține că actul juridic este un act real și nu unul aparent și că, de esența simulației, în special simulația prin deghizarea actului, este faptul că actul public nu se execută, fiind utilizat exclusiv pentru a disimula realitatea, iar între părți se execută actul secret.

Pentru ca actul public să fie mincinos era necesar, în opinia recurentei-pârâte, ca instanța de apel să stabilească aspecte esențiale care să nu fi fost executate întrucât asupra acestora purta simulația. Or, acest aspect esențial care, în definitiv chiar trasează cea mai importantă distincție dintre creditul ipotecar supus Legii nr. 190/1999 și orice alt tip de credit, este constituirea în mod obligatoriu a ipotecii asupra imobilului dobândit sau construit cu suma trasă din credit.

Or, în întreg raționamentul Curții de Apel Cluj se omite însăși existența acestei condiții esențiale de legalitate din perspectiva existenței simulației.

În ceea ce privește nelegala aplicare a art. 1175 C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susține că singurul act juridic executat de părți este contractul care este un act real și nu un act public în contextul unei operațiuni mai largi a simulației.

Recurenta-pârâtă invocă și inexistența acordului simulatoriu, fiind incălcat art. 969, coroborat cu art. 1175 C. civ. de la 1864, instanța de apel nestabilind cum s-ar fi exteriorizat voința juridică de a simula din partea reprezentanților legali ai băncii, sens în care face ample trimiteri la mijloacele de probă administrate.

Mai susține recurenta-pârâtă și inexistența contractului secret stricto-sensu (credit ipotecar supus Legii nr. 190/1999), precizând că nu a urmărit niciodată încheierea, chiar și ca act secret, a unui contract de credit ipotecar de investiții imobiliare, o eventuală recalificare a unui contract de credit de nevoi personale într-unul ipotecar de investiții imobiliare fiind imposibilă, întrucât s-ar încălca dispozițiilor imperative ale Legii nr. 190/1999.

Nelegalitatea deciziei recurate este invocată de recurenta-pârâtă și în raport de încălcarea normei de interpretare reglementate de art. 984 din C. civ. de la 1864.

Potrivit susținerilor recurentei-pârâte, din notele de ședință depuse la data de 19.05.2020, rezultă că în anul 2008 banca nu avea norme interne validate de către B.N.R. care să reglementeze acordarea creditului pentru investiții imobiliare, iar din niciuna dintre probele analizate extensiv de către instanța de apel nu rezultă că părțile și-au propus a contracta cu privire la deghizarea contractului.

Totodată, în mod corelativ prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, care instituie principiul forței obligatorii a contractului, art. 984 C. civ. vine să arate că această forță obligatorie este totuși limitată de lucrurile asupra cărora părțile și-au propus a contracta, adică acele aspecte cu privire la care s-a format acordul de voință.

Recurenta-pârâtă expune aspecte care vizează probatoriul administrat în cauză și concluzionează în sensul că toate discuțiile dintre părți referitoare la o eventuală a doua etapă de finanțare nu reprezentau un acord de voințe, un contract, ci exclusiv discuții preparatorii pentru negocieri ulterioare.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a observat că natura juridică a cererii de credit formulate de către initmatul-reclamant reprezintă o solicitare de ofertă și că, dintr-o altă perspectivă, dacă ar fi fost o veritabilă ofertă de contract, aprobarea creditului comunicată în alte condiții decât cele solicitate de către client reprezintă o contraofertă. În consecință, acceptarea contraofertei face irelevantă voința inițială a ofertantului originar și nu poate fi interpretată ca o intenție comună de a simula.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanța de apel a normei de interpretare reglementate de art. 977 C. civ. de la 1864, în raport de care recurenta-pârâtă arată că este insuficientă determinarea voinței unei singure părți, iar din perspectiva cauzei mediate a actului juridic, problematica este aceea că niciodată cauza mediată a băncii nu a fost aceea de a acorda un credit ipotecar supus Legii nr. 190/1999.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă arată că, dacă una dintre părți a dorit să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte, a dorit să încheie (eventual) un alt contract, situația nu poate avea niciodată înțelesul unei simulații, întrucât, prin ipoteză nu se formează vreodată un acord simulatoriu, adică un acord de voințe asupra simulației înseși, situația juridică având alte remedii specifice.

Un argument terțiar este reprezentat de faptul că a avut loc o aprobare a creditului în alte condiții decât cele solicitate și așteptate de către intimatul-reclamant, fapt ce demonstrează că părțile au avut concesii reciproce pe parcursul negocierilor, că forma finală a contractului este diferită de așteptările inițiale ale clientului și că reclamantul a acceptat această formă diferită, chiar dacă a avut anumite ezitări sau rezerve.

În al patrulea rând, cunoașterea de către bancă a modului ulterior de utilizare a sumei împrumutate este, în opinia recuretei-pârâte irelevantă pentru calificarea contractului, întrucât nu schimbă sub niciun aspect voința juridică expresă a acesteia.

În susținerea criticii ce vizează nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la prevederile art. 978 C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă arată că a califica actul juridic ca fiind unul supus Legii nr. 190/1999, chiar și ca act secret în cadrul unei simulații, este imposibilă, întrucât lipsește acordul de voință al părților cu privire la elemente obligatorii ale acestui tip de contract, iar instanța nu poate suplini lipsa acordului de voință.

În acest sens, recurenta-pârâtă expune aspecte ce vizează situația de fapt și dezvoltă argumente cu privire la distincția dintre creditul imobiliar si creditul ipotecar, în raport cu prevederile Legii nr. 190/1999, face trimitere la dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 și concluzionează în sensul că, în contra concepției nelegale a completului de apel, nu se confundă contractul de credit imobiliar (contract nenumit supus regulilor generale din O.U.G. nr. 99/2006) cu contractul de credit ipotecar (contract numit expres reglementat de Legea nr. 190/1999).

Potrivit recurentei-pârâte, întrucât împrumutul nu a fost niciodată garantat prin ipotecă asupra imobilului finanțat, părțile neagreând în niciun moment și, mai ales, nici la momentul încheierii contractului o astfel de ipotecă, este exclusă incidența în speță a prevederilor Legii nr. 190/1999, aplicată de instanța de apel.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că actul juridic (după caz operațiunea simulată) nu putea fi calificat în mod valabil ca un contract supus Legii nr. 190/1999, întrucât acesta nu conține un plan de finanțare care să prevadă condițiile de disponibilizare a sumelor de bani împrumutate, obligație prevăzută la art. art. 10 alin. (2) din Legea nr. 190/1999.

Recurenta-pârâtă consideră că este nelegală concluzia instanței de apel în sensul că incidența Legii nr. 190/1999 este atrasă de înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 289/2004 în considerarea lipsei calității de consumator a intimatului-reclamant.

Recurenta-pârâtă invocă și nelegala calificare a contractului (chiar și a celui secret) într-un act juridic nul de plano, regula de interpretare a voinței părților, inclusiv asupra simulației, stabilită prin art. 978 C. civ. de la 1864 trasând clar obligația interpretării voinței părților în sensul de a produce efecte.

În susținerea criticii de nelegalitate a deciziei recurate în raport de prevederile art. 983 C. civ. de la 1864, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 190/1999, recurenta-pârâtă arată că, în cauză, a demonstrat cu prisosință faptul că era imposibilă recalificarea contractului într-un contract de credit ipotecar de investiții imobiliare aflat sub regimul reglementat prin Legea nr. 190/1999 și cu atât mai puțin stabilirea unui caz de simulație.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă s-ar apela la prevederile art. 983 C. civ. de la 1864, apreciază că regula in dubio pro reo, prin raportare la obiectul acțiunii, operează în favoarea sa și nu a reclamantului.

Recurenta-pârâtă invocă și greșita aplicare a Legii nr. 190/1999 în ansamblul său, sens în care arată că instanța de apel a pornit de la premisa greșită că neaplicarea directă a Legii nr. 289/2004 determină automat aplicarea Legii nr. 190/1999, iar din acest punct, a dezvoltat întreaga construcție a simulației întemeiate pe o cauză ilicită.

În realitate, astfel cum susține recurenta-pârâtă, înlăturarea de la aplicare de drept a Legii nr. 289/2004, o lege specială, nu atrage aplicabilitatea unei alte legi speciale, ci atrage aplicabilitatea regimului de drept comun instituit prin O.U.G. nr. 99/2006, în sensul în care, fie contractul este unul de consum, dar un contract nenumit prin incorporarea voluntară de către părți a normelor Legii nr. 289/2004, fie contractul este unul imobiliar, un contract nenumit reglementat de O.U.G. nr. 99/2006 și principiul autonomiei de voință a părților.

Or, aplicarea unei norme speciale unui contract supus unei norme generale reprezintă situația tipică de nelegalitate a hotărârii din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Greșita aplicare a art. 966 C. civ. de la 1864 este invocată de către recurenta-pârâtă în raport de considerentele instanței de apel cu privire la nulitate absolută ca urmare a intenției de a frauda prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007.

În opinia recurentei-pârâte, în primul rând, soluția este nelegală pentru că însăși instanța de apel a reținut că această normă nu este una incidență în cauză, în al doilea rând, reglementările B.N.R. nu sunt norme general obligatorii, ci au destinatari expres determinați, neputând intra niciodată în domeniul de aplicare al fraudei la lege, iar în al treilea rând, o normă care se adresează unei persoane sau unui grup de persoane, nu este niciodată o normă de ordine publică.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că frauda la lege se săvârșește întotdeauna cu intenția comună a părților de a eluda o prevedere imperativă a legii, or, din situația de fapt reținută în cauză rezultă neîndoielnic faptul că nu se poate stabili o intenție comună a părților de a frauda legea.

Sub un ultim aspect, în raport de dispozițiile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, în situația de față, există o suspiciune rezonabilă că rejudecarea cauzei, chiar și de către un alt complet de la nivelul Curții de Apel Cluj, nu ar respecta garanțiile fundamentale ale procesului civil în ceea ce o privește.

Recurenta-pârâtă susține că interesele bunei administrări a justiției și necesitatea asigurării dreptului său la un proces echitabil impun trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel din țară, invocând și art. 6 C. proc. civ. și articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (6) și de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., instanța de judecată trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor care trasează și delimitează cadrul procesual și prin care sunt stabilite atât obiectul litigiului, cât și limitele învestirii instanței.

Limitele învestirii instanței, astfel cum arată recurenta-pârâtă, sunt determinate nu doar de pretențiile formulate, ci și prin apărările prezentate în combaterea pretențiilor, iar instanța de judecată este obligată să se pronunțe și asupra apărărilor formulate, acestea fiind în fapt chestiuni deduse judecății.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că limitarea pur formală realizată de Curtea de Apel Cluj, prin respingerea cererii de completare a hotărârii din apel, motivată pe faptul că această procedură vizează doar cereri în sensul de pretenții formulate, iar nu și de apărări constând în formularea unor excepții este nelegală, încălcând dispozițiile procedurale privitoare la conținutul hotărârii, cu precădere al dispozitivului hotărârii, dispozițiile privitoare la obligativitatea soluționării litigiului în tot ceea ce privește chestiunile disputate, precum și dispozițiile privitoare la respectarea principiului disponibilității.

În ceea ce privește soluționarea excepțiilor, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a omis să se pronunțe prin dispozitiv asupra excepției inadmisibilității întemeiate pe prevederile art. 35 C. proc. civ., excepție invocată la termenul din data de 04.06.2020. Menționează faptul că, instanța nu a soluționat excepția nici printr-o încheiere interlocutorie.

Apreciază recurenta-pârâtă că în mod nelegal instanța de apel a procedat la respingerea cererii de completare a hotărârii, fiind nesocotite dispozițiile referitoare la modalitatea de soluționare a excepțiilor procesuale invocate, arătând că instanța de apel, când a pronunțat hotărârea a cărei completare a fost cerută, s-a pronunțat implicit asupra excepției inadmisibilității prin chiar soluționarea în fond a cererii de apel.

În raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., instanța trebuie să se pronunțe asupra excepțiilor invocate, prima dată asupra excepțiilor de procedură, iar mai apoi asupra celor de fond, excepțiile invocate trebuind soluționate înainte de soluționarea în fond a cauzei.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că este nelegală o soluționare implicită a excepțiilor invocate, iar în condițiile în care în dispozitivul deciziei nr. 277 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj nu a prevăzut soluția asupra excepției inadmisibilității invocată de către recurenta-pârâtă și asupra căreia instanța rămas în pronunțare odată cu fondul cauzei, soluția de respingere a cererii de completare a hotărârii cu motivarea că excepția a fost soluționată în mod implicit apare ca vădit nelegală.

Recurenta-pârâtă expune, de asemenea, argumente cu privire la temeinicia cererii de completare.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinări la recursurile declarate de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea cererilor de recurs și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 6 februarie 2020 și a deciziei civile nr. 277 din 2 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a arătat că, în ceea ce privește pretinsa modificare a cauzei și a obiectului cererii, deși situația de fapt a fost expusă în mod sumar, iar temeiul de drept, în esență, a lipsit, prima instanță nu a solicitat și nu a dat calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, pentru a putea soluționa litigiul conform regulilor de drept care îi erau aplicabile.

Această conduită a avut-o, în schimb, instanța de apel, astfel că, prin lămuririle aduse prin notele scrise depuse la 29.01.2020, a arătat că primul petit din acțiune este reprezentat, în principal, de o acțiune în interpretarea contractului de credit, ca un contract de credit pentru investiții supus Legii nr. 190/1999, întemeiată pe dispozițiile art. 983, art. 985, art. 977, art. 981 din vechiul C. civ., iar în subsidiar, de o acțiune în simulație, întemeiată pe art. 1175 C. civ.

În ceea ce privește instituția simulației, intimatul-pârât arată că banca a făcut apărări atât prin întâmpinarea depusă la prima instanță, cât și prin concluziile scrise depuse la 9.11.2018, reproducând aceste apărări.

Intimatul-reclamant concluzionează în sensul că menționarea expresă a art. 1175 din vechiul C. civ., abia în notele scrise din 29.01.2020, nu reprezintă o cerere prin care s-a schimbat cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, ci o lămurire care trebuia adusă, sau solicitată de instanță de la început.

În raport de art. 22 alin. (1), (4) și 5 C. proc. civ., intimatul-reclamant susține că instanța este ținută de identificarea și aplicarea corectă a normelor de drept, chiar dacă acestea sunt sau nu cunoscute ori invocate de parte, principiul disponibilității neputând avea nicio înrâurire cu privire la obligația și îndreptățirea instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Intimatul-reclamant expune și argumentele conținute în notele scrise depuse la 29.11.2019.

În ceea ce privește decizia recurată, intimatul-reclamant face ample trimiteri la derularea litigiului dintre părți și expune argumente în combaterea motivelor de recurs, solicitând respingerea recursului.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de pârâtă împotriva hotărârii completare dispozitiv din 24 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, intimatul-reclamant a arătat că obiectul controlului judiciar nu poate viza decât în ce măsură soluția de respinge a cererii de completare este sau nu conformă cu regulile de drept aplicabile din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care nu încape îndoială că excepția a fost respinsă de instanța de apel prin considerente, iar singura discuție se poartă asupra necesității sau nu a inserării soluției de respingere în dispozitiv.

Chiar dacă nu ar fi fost soluționată prin considerente, în opinia intiamtului-reclamant este evident că, de vreme ce acțiunea a fost soluționată pe fond, excepția inadmisibilității a fost respinsă.

Intimatul-reclamant apreciază că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident, nefiind încălcată nicio regulă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 13 aprilie 2022, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 19 octombrie 2022.

La 18 octombrie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de probe, însoțite de înscrisuri.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, s-a dispus amânarea j