ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2533/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursul de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., B., C., C., a formulat acțiune pauliană împotriva actului fraudulos denumit "Act de alipire și contract de vânzare-cumpărare", autentificat sub nr. x/23.08.2017, la D., prin care a solicitat declararea inopozabilității acestui act față de reclamantă, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1562-1563 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1321/30.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Maramureș, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B. și B., C. și C.. Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților B. și B. suma de 4.000 RON și pârâților C. și C. suma de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâții C. și C. au formulat apel incident, prin care au solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul de a se dispune obligarea apelantei-reclamante la plata față de intimați a sumei totale de 9.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

Prin decizia civilă nr. 613/2020 pronunțată la 14 decembrie 2020 de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1321/2019.

A fost admis apelul incident declarat de apelanții C. și C. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată, în parte, în sensul că: a fost obligată reclamanta-apelantă A. S.A. să plătească intimaților-apelanți suma de 9.300 RON, cheltuieli de judecată în prima instanță. A fost obligată apelanta să plătească intimaților B. și B. 4.000 RON și apelanților C. și C. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului formulat de recurentă, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta începe prin a evoca dispozițiile art. 1562 C. civ. și a face o prezentare teoretică a instituției acțiunii pauliene.

Arată că instanțele de fond și apel au apreciat ca fiind neîndoielnic întrunite toate condițiile necesare pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, cu excepția fraudei sub aspectul probațiunii relei-credințe a terțului cocontractant.

Din acest punct de vedere, apreciază recurenta că hotărârea instanței este deficitară, instanța procedând la o aplicare greșită a legii față de situația de fapt dedusă judecății.

În continuare, recurenta prezintă o serie de considerații doctrinare cu privire la noțiunea de fraudă și conchide că, în situația de față, contrar celor reținute de instanța de apel, ambele părți au avut nu doar cunoștința, dar și reprezentarea clară a faptului că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se cauzează creditorului un prejudiciu patrimonial însemnat.

Se mai arată că la art. 327-329 C. proc. civ. sunt definite prezumțiile ca fiind consecințele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Mai arată recurenta că prin prezumție nu se poate dovedi direct faptul care a dus la nașterea litigiului, ci un alt fapt vecin sau conex din a cărui existență se va trage apoi concluzia cu privire la existența sau inexistența faptului necunoscut ce trebuie dovedit. Astfel, prezumțiile sunt probe indirecte, deoarece reprezintă concluziile trase de lege (prezumțiile legale) sau de judecător (prezumții simple), de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părți.

Apreciază recurenta că este evident că pentru admisibilitatea unei acțiuni pauliene soluția se poate fundamenta pe o prezumție simplă, întrucât frauda este o stare psihică a debitorului care nu poate fi dovedită prin probe directe, așa cum urmărește instanța de apel. Existența fraudei se deduce din împrejurările de fapt și din întregul comportament al părților.

Astfel, arată că debitorul B., cunoscând că are datorii importante față de bancă și că împotriva sa a fost inițiată executarea silită în dosarul nr. x/2017, a înțeles să își micșoreze patrimoniul cu un bun imobil important, încheind actul atacat în prezenta acțiune cu bună-știință și chiar urmărind să-și diminueze astfel patrimoniul.

Din succesiunea actelor întocmite, contrar celor reținute de instanțele de fond, recurenta apreciază că este evident că terții dobânditori au cunoscut cauza încheierii actului în cauză, sens în care evidențiază graba nejustificată de a înstrăina ambele spații comerciale deținute de către B., prin semnarea inițială a unui act de alipire a celor două spații, urmată de înstrăinarea intempestivă - ca și practică juridică și notarială a acestora, prin același act notarial prin care s-a realizat și alipirea.

Susține recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere următoarele aspecte esențiale:

a. pentru conturarea relei-credințe a părților, instanța de apel trebuia și putea să aibă în vedere modalitatea de stabilire a prețului pretinsei vânzări, din care ar rezulta cu evidență că încheierea acestui contract nu reprezintă altceva decât încercarea părților de a împiedica, respectiv de a zădărnici executarea silită, printr-o cale ilegală.

Din acest punct de vedere, arată că, așa cum rezultă din conținutul actului juridic, în fața notarului public, la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, nu s-a achitat nicio sumă de bani, nici în numerar, nici prin transfer bancar. Pretinsul avans, în cuantum de 31.000 euro, a fost achitat anterior, în parte în numerar, această operațiune de plată neputând fi probată.

Mai departe, recurenta prezintă modalitatea de plată a prețului și calitatea părților implicate, susținând că este de natura evidenței că terții dobânditori au fost complici la frauda pârâților B., având în vedere că aceștia au fost instruiți să achite toate sumele datorate în baza actului atacat în contul pârâtei B., în contextul în care contul pârâtului B. era poprit în dosarul de executare anterior indicat de către recurentă.

Apreciază că intenția de fraudă este dovedită prin încheierea actului adițional autentificat sub nr. x/31.07.2017, prin care părțile au convenit modificarea contului în care urma a fi plătit prețul vânzării, însă tot pe numele pârâtei B., persoană care nu avea calitatea de fidejusoare în cadrul contractelor de credit.

Prin urmare, consideră că intenția de fraudare este vădită, indubitabilă și nu poate fi negată în această cauză. Atât debitorii pârâți B. cât și dobânditorii, soții C., fiind de vădită rea credință, succesiunea actelor încheiate în cauză dovedind în mod evident acest fapt.

b. Simplul fapt că actul juridic reclamat a fost "facilitat" sau "instrumentat" prin intermediul unei agenții de intermediere imobiliară nu este de natură a exclude faptul că terții C. aveau cunoștință de intenția de fraudă a debitorilor B., aspecte pe care consideră recurenta că le-a dovedit cu probatoriul administrat.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că operațiunea juridică de alipire, urmată de înstrăinare, a fost realizată la 23.08.2017, dar numai după învestirea executorului judecătoresc, după încuviințarea executării silite și după efectuarea primelor acte/adrese de executare silită.

Arată că instanța de apel a reținut că soții C. au apelat la agenția imobiliară încă din 29.07.2017, însă această dată se situează după data încuviințării judiciare a executării silite împotriva bunurilor imobiliare aparținând debitorilor B.. Recurenta consideră că agenția imobiliară a fost doar o persoană interpusă, de natură a aduce un gir de legalitate tranzacției încheiate.

Totodată, apreciază că mărturia agentului imobiliar nu poate fi considerată ca o probă absolută a faptului că B. și soții C. s-au cunoscut în cadrul agenției, în condițiile în care este foarte puțin probabil ca un investitor, așa cum erau terții, să agreeze un spațiu și prețul acestuia în numai 2 zile.

În condițiile art. 293 C. proc. civ., recurenta solicită instanței de recurs să pună în vedere intimaților-pârâți să depună la dosar istoricul relațiilor contractuale cu societatea de intermediere imobiliară prin care s-a derulat și perfectat vânzarea din prezenta cauză.

c. Apreciază recurenta că, atât instanța de apel, cât și cea de fond, au manifestat o mare ușurință în a aprecia buna-credință a terților dobânditori, soții C.. În acest sens, arată că simplul fapt că, la momentul vânzării, cartea funciară nu era blocată nu este de natură a contura buna-credință a cumpărătorilor.

Mai mult, susține că intimatul vânzător B. se prezintă în acest proces ca fiind o persoana care a mai sustras un bun de la executarea silită, așa cum s-a dovedit în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureș, având așadar un anumit profil deja dovedit. Actele sale de înstrăinare a bunurilor, aproape concomitente, nu pot fi privite în mod singular, ci ca o strategie mai amplă de sustragere a unor bunuri de la executarea silită inițiată de recurentă.

Mai susține recurenta că instanța de apel a acordat o prea mare importanță achitării prețului vânzării, în timp ce scopul operațiunii era înstrăinarea bunului și scoaterea sa din patrimoniul debitorului B., fidejusorul din contractul de credit bancar. Apreciază și că întreaga analiză a situației de fapt a fost realizată de către instanța de judecată nu prin raportare la dispozițiile art. 1562 C. civ. și art. 1563 C. civ., situație în care se cere numai ca terțul dobânditor să "cunoască" faptul că prin actul atacat se creează un prejudiciu însemnat creditorului, ci, instanța a făcut o analiză a condițiilor de validitate ale contractului prin raportare la seriozitatea prețului și încasarea acestuia.

Recursul a fost comunicat intimaților la 26.03.2021 .

Intimatul B. a depus întâmpinare, la 22 aprilie 2021, prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive (fiind chemat în judecată în calitate de moștenitor al defunctului B., tatăl acestuia, pârât în dosarul primei instanțe), solicitând admiterea excepției invocate motivat de faptul că, până la momentul formulării întâmpinării, nu a acceptat succesiunea după defunctul tatăl său, a cărui succesiune nu a fost dezbătută.

Intimata B. a depus la dosar întâmpinare, la 22.04.2021, prin care a invocat lipsa calității procesuale a acesteia (chemată în judecată în calitate de moștenitoare a defunctului B., tatăl acesteia, pârât în dosarul primei instanțe), solicitând admiterea excepției invocate motivat de faptul că, până la momentul formulării întâmpinării, nu a acceptat succesiunea după defunctul tatăl său, a cărui succesiune nu a fost dezbătută.

La 28.04.2021 au formulat întâmpinare și intimații C. și C., prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului, în raport de faptul că aspectele deduse judecății nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei la 10.05.2021 și 11.05.2021 și nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 05 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat un punct de vedere la raport, prin care a susținut că motivele de recurs reflectă aspectele de greșită aplicare a legii, cu indicarea raționamentului greșit al instanței de apel, prin raportare la textele de lege greșit interpretate în cauză.

Recurenta a mai arătat că, în cauză, sunt incidente motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., respectiv lipsa calității procesuale pasive în apel a succesibililor defunctului B..

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta-reclamantă a invocat ca și temei al cererii de recurs cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în expunerea motivelor de recurs, susținerile acesteia nu conțin veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc, în realitate, reevaluarea și reinterpretarea de către instanța de recurs a probatoriului administrat, în vederea reținerii unei alte situații de fapt cu privire la stabilirea voinței reale a intimaților și la existența intenției de fraudă în dauna reclamantei.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv prezumții, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de credit, adrese OCPI, încheierile din dosarul de executare și restul înscrisurilor depuse în probațiune și la care recurenta-reclamantă a făcut referire.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt.

Este de precizat, în acest context, că instanța de apel a stabilit, în urma evaluării probatoriului, că nu este îndeplinită condiția privind complicitatea la fraudă a terțului dobânditor.

Or, criticile recurentei se referă, în esență, la această stare de fapt reținută de instanțele de fond. Recurenta urmărește, astfel, să demonstreze existența fraudei/relei-credințe a pârâților, care "se deduce din împrejurările de fapt", așa cum recunoaște în cuprinsul cererii de recurs.

Prin urmare, critica referitoare la greșita aplicare/interpretare a prevederilor art. 1562-1563 C. civ. a fost formal invocată de recurentă, întrucât se fundamentează pe o situație de fapt diferită de cea stabilită de instanțele devolutive. Cu alte cuvinte, pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel este consecința netemeiniciei concluziei în fapt la care a ajuns instanța.

În mod similar, critica referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 327-329 C. proc. civ. este tot una de netemeinicie deoarece privește modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate. În plus, potrivit art. 329 C. proc. civ., invocarea prezumțiilor judiciare este lăsată "la luminile și înțelepciunea judecătorului", fără a putea fi criticată pe calea recursului.

În ceea ce privește invocarea din oficiu a altui motiv de casare, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevede doar posibilitatea instanței de a ridica asemenea motive după împlinirea termenului de motivare a recursului, iar nu și obligația de a proceda în acest sens. În speță, Înalta Curte apreciază că nu se impune invocarea din oficiu a motivului de casare privind lipsa calității procesuale pasive în apel.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Având în vedere soluția ce urmează a se pronunța cu privire la calea de atac formulată de recurenta-reclamantă, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., instanța supremă apreciază că nu se mai impune analiza excepțiilor lipsei calității procesuale pasive în recurs, invocate de intimații pârâți B. și B., prin întâmpinare.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 613/2020 din 14 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 613/2020 din 14 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.