ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2398/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREȘTI), S.C. F. S.A. BUCUREȘTI, prin lichidator judiciar G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând prejudiciu material suferit în urma accidentului rutier provocat de aceștia la 6.11.2008, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier provocat de aceștia la 6.11.2008; cu cheltuieli de judecată.

La 16 ianuarie 2018, reclamantul a depus precizare la acțiune prin care a solicitat citarea în cauză în calitate de pârât și a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea societății de asigurare aflată în faliment - F. S.A. - în solidar cu acesta și cu ceilalți pârâți la plata despăgubirilor civile, respectiv a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând prejudiciul material suferit în urma accidentului rutier provocat de aceștia la 6.11.2008, și obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier provocat de aceștia la 6.11.2008; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 101/17.09.2019, Judecătoria Câmpina a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și, în consecință, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub același număr, la data de 21.02.2019.

În ședința publică din data de 4 septembrie 2019, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a respins, ca inadmisibilă cererea formulata de reclamant față de acest pârât, având în vedere ca Legea nr. 213/2015 (art. 11-15) instituie o procedura specială obligatorie in astfel de cazuri (derogatorie față de dreptul comun), în privința Fondului, procedură ce are în vedere formularea de către persoana care invocă un drept de creanță față de un asigurator aflat in procedura falimentului, a unei cereri de despăgubire către Fond, urmând ca eventuala decizie de respingere a sumelor pretinse să poată fi atacata cu contestație la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ si fiscal; față de această soluție, instanța a apreciat că nu se mai impune analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

La același termen de judecată - 4 septembrie 2019, instanța a disjuns cererea având ca obiect pretenții formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. București prin lichidator judiciar G. și cu pârâtul C., creându-se dosarul numărul x/2019, în dosarul înregistrat inițial părțile fiind reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. D. S.A. (fosta E. S.A. București).

Prin sentința nr. 28 din 14 ianuarie 2020, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B., a admis în parte cererea formulată împotriva pârâtei D. S.A., și a obligat pe pârâta D. S.A. la plata către reclamant a sumei de 38755,13 RON, reprezentând despăgubiri civile, din care 8755,13 RON cu titlu de daune materiale și 30000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta S.C. D. S.A. (FOSTA E. S.A. BUCUREȘTI) și reclamantul A..

Prin decizia nr. 19 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității apelului împotriva dispoziției din încheierea din 04.09.2019 prin care s-a disjuns acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții H. și S.C. F. S.A. - în faliment, cu consecința respingerii, ca inadmisibil, a apelului împotriva dispoziției din încheierea din 04.09.2019 prin care s-a disjuns acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții H. si S.C. F. S.A. - în faliment, și a fost respins, ca neîntemeiat, apelul împotriva dispoziției din încheierea din 04.09.2019 prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin aceeași hotărâre, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 28 din data de 14 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, B., C., S.C. F. S.A. BUCUREȘTI prin lichidator judiciar G. și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei S.C. D. S.A. să plătească reclamantului suma de 31.510,26 RON, cu titlu de daune materiale, și suma de 60 000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREȘTI), în contradictoriu cu intimații-pârâți FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, B., C., S.C. F. S.A. BUCUREȘTI - prin lichidator judiciar G..

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei atacate, cu repunerea părților in situația anterioară momentului executării voluntare a deciziei din apel.

În motivarea recursului, după expunerea situației de fapt, recurenta-pârâtă a invocat, ca primă critică circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., faptul că, deși în considerentele Deciziei atacate a fost primit motivul de apel prin care se învedera reținerea neîntemeiată de către instanța de fond a unui grad de culpa egal, totuși apelul a fost respins.

Or, așa cum rezulta din considerentele deciziei, instanța de apel a îmbrățișat acest punct de vedere și, pe cale de consecință, a stabilit că pârâtul C. a avut un grad de culpa de 75% în producerea evenimentului rutier, iar pârâtul B. doar un grad de culpa de 25%

În atare situație, recurenta susține că se poate constata o contradicție între considerentele deciziei recurate, prin care s-a stabilit un grad de culpa diferențiat, și dispozitivul acesteia, prin care a fost respins apelul pârâtei S.C. D. S.A., care criticase în apel tocmai acest aspect.

Mai arată recurenta că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1003 și 1041 C. civ. art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 28 din Norma RCA 20/2008, fapt ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Decizia din apel este nelegală întrucât instanța nu a ținut cont de faptul că răspunderea asigurătorului este una contractuală și a dispus obligarea D. S.A. la plata întregului prejudiciu în temeiul unei dispoziții care reglementează răspunderea delictuală.

În continuare, recurenta a redat dispozițiile legale incidente și jurisprudența instanței supreme în ceea ce privește natura și limitele răspunderii societății de asigurare și a arătat că, analizând problema naturii răspunderii civile a societății de asigurare chemată să răspundă pentru repararea prejudiciului cauzat în urma unui accident de circulație pentru care era încheiat contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie, Înalta Curte a pronunțat Decizia în interesul legii nr. 1/2005. Deși o parte din considerentele acestei decizii nu mai sunt de actualitate, ca urmare a intrării în vigoare a Noului C. proc. pen., împrejurarea că asigurătorul răspunde pe plan contractual, iar nu pe plan delictual, este actuală și prezintă relevanță în cauză.

Totodată, a susținut că relevantă în prezenta speță este și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2016.

Valorificând dispozițiile legale incidente în lumina jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta a susținut că se pot reține următoarele: în materie de răspundere civilă delictuală, persoanele vinovate de producerea unui prejudiciu răspund solidar, întrucât există un text de lege care reglementează expres acest aspect - art. 1003 C. civ. (1864); în materie de răspundere civilă contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ea existând numai dacă a fost prevăzut expres prin contract; răspunderea societății de asigurare care a încheiat o poliță de răspundere civilă obligatorie este de natură contractuală; societatea de asigurare nu răspunde solidar cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau contract. Asigurătorul nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să o fi comis alături de asigurat, motiv pentru care nu suntem în prezența unei răspunderi solidare.

Recurenta a mai arătat că, pornind de la modul în care a fost împărțită culpa și de la faptul că asigurătorul răspunde contractual doar pentru partea de prejudiciu reținută în sarcina persoanei asigurate (chiar dacă acesta din urmă ar putea să fie chemat să răspundă solidar), D., in calitate de Asigurător RCA, trebuia sa fie obligată la repararea prejudiciului proporțional cu gradul de culpă reținut în persoana conducătorului auto B., iar nu pentru întreaga despăgubire stabilită ca fiind datorată intimatului-reclamant.

Sub un prim aspect, s-a menționat că instanța a reținut în mod greșit împrejurarea că D. ar răspunde pentru o faptă prejudiciabilă, adică delictual, încălcându-se astfel dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Procedând în această manieră, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1003 C. civ. 1864 privind răspunderea solidară, pentru că, cum D. nu are nicio culpă în producerea accidentului din 6 noiembrie 2008 și/sau a prejudiciului rezultat din acesta, nu există niciun temei care să justifice angajarea răspunderii solidare a asigurătorului.

Sub un al doilea aspect, instanța a reținut în mod greșit faptul că răspunderea solidară de care ar putea fi ținut B. atrage în mod automat o răspundere solidară din partea asigurătorului său.

Răspunderea solidară a numitului B. este posibilă, întrucât se grefează pe faptul că acesta a fost implicat în producerea accidentului alături de celelalte persoane găsite vinovate și întrucât există un text de lege care stabilește că persoanele care au săvârșit împreună un delict sau un cvasi-delict sunt ținute solidar de repararea prejudiciului produs.

Este adevărat că în materie de răspundere civilă delictuală operează o răspundere solidară, însă aceasta privește doar persoanele care se fac vinovate de săvârșirea faptei prejudiciabile, iar nu și pe asigurătorul de răspundere civilă obligatorie.

Din contră, dispozițiile art. 1041 din C. civ. 1864 stabilesc expres că în materie de răspundere civilă contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din contract.

Reținând răspunderea solidară a D. S.A. și obligând-o la plata întregului prejudiciu în lipsa unei clauze contractuale din care să rezulte o astfel de solidaritate, instanța a încălcat norma legală menționată.

Sub un al treilea aspect, instanța de apel a reținut ca temeinică și legală încheierea de ședința din data de 04.09.2019, prin care s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. F. S.A., fiind înregistrat separat dosarul nr. x/2019, astfel încât și din acest punct de vedere apare total neîntemeiată dispoziția prin care recurenta a fost obligată la plata întregului prejudiciu produs intimatului - reclamant, a mai arătat recurenta.

În ceea ce privește solicitarea privind repunerea părților în situația anterioară, recurenta a susținut temeinicia acesteia, având în vedere că, prin respingerea apelului declarat de S.C. D. S.A., decizia recurată a devenit executorie, iar societatea de asigurări a achitat integral despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătoreasca. Cum, în eventualitatea casării, decizia atacată își va pierde caracterul executoriu, recurenta a solicitat a se face aplicarea dispozițiilor art. 404

1

și art. 404

2

alin. (1) C. proc. civ. și să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor achitate de D. S.A..

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, menținerea ca temeinica si legala a soluției dispusa prin încheierea de ședința din 04.09.2019 privind inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata formulată împotriva sa.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în mod corect instanța de apel, analizând raportul obligațional dintre reclamant și cei doi conducători auto vinovați de producerea accidentului rutier, nu a aplicat prezumția de solidaritate a obligației de despăgubire, ci și-a întemeiat hotărârea pe dispozițiile art. 1003 din C. civ. 1864. Legiuitorul instituie o solidaritate pasivă a persoanelor care au provocat prejudiciul prin aceeași faptă ilicită, textul legal prevăzând că cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Se instituie, astfel, obligația fiecărui debitor solidar de a repara întregul prejudiciu.

Apreciază intimatul-reclamant că nu se poate stabili culpa diferențiat, în mod procentual, culpa ambilor șoferi fiind comună, imputabilă ambilor, astfel că răspunderea lor trebuia să fie solidară, iar nu divizibilă.

Intimatul-reclamant evocă prevederile art. 49 și 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, conchizând că obligația de plată a daunelor produse în urma accidentului rutier din 06.11.2008 revine asigurătorului. S.C. D. S.A..

Se mai invocă de către intimatul-reclamant faptul că prevederile Legii nr. 136/1995 sunt aplicabile numai în raporturile dintre pârâtul B. și asigurător, acesta din urmă fiind ținut a achita toate sumele la care este obligată persoana asigurată, care răspunde solidar cu pârâtul C..

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenți și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Ambele instanțe de fond au reținut că în legătură cu producerea accidentului rutier analizat în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie in cazul ambilor conducători auto, B. și C., însă, spre deosebire de hotărârea primei instanțe, care stabilise un grad de culpă egal, instanța de apel a stabilit un procent de culpă diferențiat, de 25%, în ceea ce-l privește pe pârâtul B., respectiv de 75%, în ceea ce-l privește pe C..

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că acest ultim aspect nu era de natură să conducă, automat, la admiterea apelului exercitat de asigurător, susținerile acestuia din urmă privind existența unei motivări contradictorii sub acest aspect și incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând fi primite, în condițiile în care, în considerentele hotărârii atacate, a fost expus raționamentul pentru care s-a apreciat că asigurătorul pârâtului B., S.C. D. S.A., trebuie obligat la plata în integralitate a despăgubirilor, iar nu proporțional cu gradul de culpa al asiguratului său, așa cum dispusese instanța de fond.

Însă, analizând legalitatea acestui raționament, Înalta Curte constată ca fiind fondată critica recurentei, subsumată cazului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind nelegala obligare a pârâtei D. S.A. la plata întregului prejudiciu, în temeiul unei dispoziții care reglementează răspunderea delictuală și cu ignorarea cadrului contractual care fundamentează raporturile juridice cu asigurătorul.

În conformitate cu dispozițiile art. 1003 din vechiul C. civ., "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.", iar potrivit art. 1041 din același cod "Obligația solidară nu se prezumă, trebuie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii."

De asemenea, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, . . . . . . . . . .

În materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea directă a asiguratorului față de persoana prejudiciată este o răspundere care decurge din achiesarea asiguratorului la riscurile conduitei asiguratului, prin contractul de asigurare.

Prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asiguratorul nu face o plată alături de asiguratul său, ci își îndeplinește o obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare și în condițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, de a suporta în mod efectiv și direct prejudiciul cauzat din culpa asiguratului, în limitele stabilite în contractul de asigurare.

Așadar, societatea de asigurări nu răspunde în solidar cu asiguratul vinovat de producerea prejudiciului, iar răspunderea civilă delictuală solidară a celor doi conducători auto vinovați de producerea accidentului, care operează în raport cu reclamantul prejudiciat, nu se transferă asupra societății de asigurări, în absența unei clauze contractuale sau dispoziții legale în acest sens, asigurătorul răspunzând pe plan contractual, iar nu pe plan delictual.

În acest sens, este relevantă și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, în considerentele căreia s-au reținut următoarele:

"În ceea ce privește răspunderea solidară sau exclusivă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.

Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dispozițiile legale care reglementează asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părți.

Astfel, părțile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligația de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracțiune își are cauza în contraprestația asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract și că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare și de lege, așa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător."

Pentru toate considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași curte de apel, în ceea ce privește apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței nr. 28 din 14 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de repunere a părților în situația anterioară, respectiv de obligare a pârâtului la restituirea sumelor în baza hotărârii casate, cerere formulată de către recurenta-pârâtă S.C. D. S.A., având în vedere faptul că, așa cum rezultă din cererea de recurs, societatea de asigurări a achitat integral despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească în mod benevol, iar nu în cadrul executării silite. Dispozițiile art. 404

1

alin. (1) și art. 404

2

alin. (1) din vechiul C. proc. civ. au fost indicate eronat de parte, în realitate fiind aplicabile dispozițiile art. 723 și următoarele din actualul C. proc. civ.

Or, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din 20 iulie 2020, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 3 noiembrie 2020, s-a concluzionat că "din interpretarea coroborată a textelor de lege din materia executării silite rezultă că normele de procedură civilă nu reglementează posibilitatea de a solicita, pe cale principală, întoarcerea executării, atunci când a fost desființat titlul în baza căruia plata s-a realizat de bunăvoie de către debitor, dacă executarea silită nu a fost demarată, fiind incidentă instituția plății nedatorate, ce implică promovarea unui proces distinct pentru restabilirea situației anterioare".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREȘTI) împotriva deciziei nr. 19 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță, în ceea ce privește apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâta S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREȘTI) împotriva sentinței nr. 28 din 14 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge cererea de repunere a părților în situația anterioară, formulată de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.