ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5623/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea/contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 19.03.2020, reclamanta A., prin procurator B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 22886/28.02.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), stabilirea despăgubirilor reale pentru acoperirea prejudiciului material și moral încercat ca urmare a producerii vătămărilor corporale care au necesitat 50-55 de zile de îngrijiri medicale (din accidentul produs de persoana asigurată - C. - la S.C. D. S.A. - în faliment), cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1364 din 16 decembrie 2020, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant A., Prin Procurator B., domiciliată în jud. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 22886/28.02.2020 a pârâtului F.G.A., în sensul că: - majorează suma acordată cu titlu de daune morale, de la 9075 RON la 13612 (treisprezece mii șase sute doisprezece) RON; - admite cererea de plată pentru suma de 47 RON cu titlu de daune materiale.

Totodată, a respins în rest, acțiunea iar, conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul F.G.A. către reclamantă la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente părții admise din acțiune, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și onorariului de avocat, redus și în mod corespunzător.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au formulat cerere de recurs reclamanta A., prin procurator B. și pârâtul pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Motivele de recurs:

După prezentarea contextului raportului juridic, reinterând susținerile din actiunea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel, prin recursul reclamatei se invocă incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. .

Arată că, prima instanța a apreciat ca ambii participanți la trafic, atât eu cat si conducătoarea auto, am incalcat legea, stabilind însă ca primordial pentru evitarea unui accident rutier este modul in care conducătorul autoturismului se asigura in acest sens, posibilitățile pietonului fiind in mod vădit reduse, si astfel a reținut o culpa de 75 % a persoanei care conducea autoturismul si 25 % a recurentei, pentru ca ar fi traversat strada prin loc nepermis, apreciind ca lipsit de relevanta faptul ca in zona se afla un șantier, se efectuau lucrări si nu aveam pe unde să mp deplasez prin alta parte.

Instanța de fond face trimitere în considerentele sentinței si la procesul civil purtat intre reclamantă si autoarea accidentului, in care s-a reținut aceeași culpa la instanța de fond, deși hotărârea respectiva a fost desființată definitiv, astfel ca nu exista o statuare a unei instanțe privind culpa recurentei în producerea accidentului.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale, instanța face referire directa la disp. art. 50 din Norma ASF nr. 20/2017, si arata ca in caz de vătămare corporala la stabilirea despăgubirilor se au in vedere eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentatie suplimentara, probate cu documente justificative, si deci afirma ca se deroga de la dreptul comun unde sunt admisibile orice mijloace de proba, iar, pe de alta parte, arata ca despăgubirile materiale care privesc alte cheltuieli efectuate si care sunt in legătura de cauzalitate cu accidentul produs, trebuie dovedite prin orice mijloc de proba care se poate materializa într-un înscris. Urmând raționamentul instanței, in ce privesc cheltuielile efectuate de recurentă cu persoane plătite pentru a avea grija de mama sa, persoana cu handicap grav, aflata in îngrijirea mea exclusiva, si pentru care exista documente justificative, in perioada celor 50-55 zile de ingrijiri medicale când nu a avut posibilitatea efectiva de a o ingriji, supraveghea, a o hrăni, fiind nevoita sa apelez la persoane străine, evident contra cost, aceste cheltuieli sunt in mod cert dovedite, cu actele medicale ale mamei, cu depozițiile scrise ale martorilor, in fapt materializate in înscrisuri, cheltuieli efectuate si care sunt in legătura de cauzalitate cu accidentul produs- evident daca nu eram victima accidentului, imi puteam îndeplini obligațiile de însoțitor fata de persoana aflata in 'îngrijire.

Hotărârea instanței de fond este nelegala, fiind pronunțata si cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., in sensul ca a fost data cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, in primul rând, în ce privește stabilirea culpei in producerea accidentului, instanța nu a aplicat în mod corect dispozițiile in materie, respectiv art. 54 alin

1 din O.U.G. nr 195/2002, si art. 167 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.

Totodată, apreciază recurenta, judecătorul fondului nu a avut în vedere la stabilire cuantumului daunelor morale a nici unuia din aspectele menționate anterior, soluția fiind nelegala, suma impunindu-se a fi una globala, raportata la întreaga suferința morala, ce nu se poate limita la un anumit număr de zile, aceasta fiind continua, data fiind virsta înaintata a subsemnatei, teama care persista si in prezent de a ma deplasa pe drumul public,durerea si suferința provocata de accident, astfel ca suma de 30.000 RON este absolut rezonabila.

Pentru aceste considerente se solicită, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea in totalitate a acțiunii.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei și a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, invocând, în esență, următoarele motive:

In opinia recurentului -pârât instanța de fond a încălcat prevederile art. 28 din Norma 23/2014, -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, art. 28 din Norma 23/2014 prevede, citam:

"(l)în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

(2)în situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

Asa cum rezulta din motivarea sentinței recurate, instanța de fond in mod greșit a apreciat contibutia pârtilor la culpa in producerea accidentului rutier petrecut la data de 17.03.2016, instanța folosind în apreciere un criteriu subiectiv, în timp ce norma juridica aplicabila impune folosirea unui criteriu obiectiv, respectiv "mijloc de proba".

Arată recurentul că, în aceste condiții, în care ambii participanți la eveniment încalcă legea, primordial pentru evitarea unui accident rutier este modul în care conducătorul autoturismului se asigură în acest sens, întrucât posibilitățile pietonului sunt vădit reduse."

Deci nu este vorba de analizarea probatoriului, pentru ca acest lucru a fost stabilit anterior, instanța de fond reținând ca probatoriul indica faptul ca "ambii participanți la eveniment incalca legea".

După aceasta stabilire a stării de fapt, ceea ce putea face legal judecătorul fondului era fie sa constate ca in sarcina conducătorului auto sunt măi multe abateri de la normele rutiere fata de abaterea săvârșita de pieton, fie, in caz contrar, sa facă aplicarea alin. (2) al art. 28 din Norma 23/2014, respective sa stabilesca pe baza de probele din dosar intinderea răspunderii pârtilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cerererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă judecății, Înalta Curte constată că recurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante

Este de necontestatat că la data de la data de 17.03.2016, numita C., care conducea autoturismul marca x cu nr. x, a efectuat o manevră neregulementară (pe strada x la intersecție cu Scuarul Mircea cel Bătrân), ieșind cu spatele din parcarea improvizată între blocuri, lovind pe reclamanta A. care se deplasa pe carosabil, din partea strângă, in direcția de mers Sud - Nord, prin parcarea improvizata dintre blocuri. In urma impactului a rezultat vătămarea corporală a reclamantei. La momentul producerii evenimentului rutier, autovehiculul cu număr de înmatriculare x era asigurat RCA la S.C. D.., cu polița nr. x.

Se mai reține că prin fapta săvârșită de numita C., reclamantei i-a produs un prejudiciu, iar aceasta a solicitat în instanță repararea acestuia de către persoana care sc face vinovată de producerea accidentului.

Ca atare, reclamanta a formulat o acțiune care a fost înregistrată la Judecătoria Rm. Vâlcea sub nr. x/2016, solicitând obligarea numitei C. la plata sumelor de 5.000 Iei - daune materiale și 30.000 Iei - daune morale, în vederea reparării prejudiciului pe care l-a încercat urmare a faptei cauzatoare de prejudicii săvârșite de pârâtă.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând-o pe numita C. la plata sumelor de 3500 RON daune materiale și 1000 RON daune morale, precum și la cheltuieli de judecată în cuantum de 350 RON.

În esență, instanța de fond a reținut că pârâta a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii, însă a reținut o culpă comună la producerea "incidentului" și implicit a prejudiciului (în sarcina pârâtei de numai 75%, iar în sarcina subsemnatei 25%), acordând despăgubiri materiale proporțional cu acest procent; daunele morale au fost acordate numai în limita sumei de 1000 RON, "statuând în echitate".

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamanta cât și numita C., fiecare motivând apelul prin memoriile de apel depuse la dosar.

Apelul reclamantei a vizat cuantumul despăgubirilor (materiale și morale acordate, în raport de culpa pe care instanța de fond a stabilit-o în parte greșit).

Apelul numitei C. a vizat în principal stabilirea culpei în producerea prejudiciului și suma stabilită cu titlu de despăgubiri, iar în subsidiar excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe care o invocase în primă instanță.

Prin decizia civilă nr. 1326 din data de 21 decembrie SO17 a fost admis apelul numitei C. și a fost respinsă în totalitate acțiunea, ca inadmisibilă, apelul reclamantei fiind respins.

În termen legal, reclamanta a formulat recurs, însă calea de atac i-a fost respinsă prin decizia civilă nr. 153/6 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. x/2016.

În condițiile în care societatea de asigurare - S.C. D. S.A. a intrat în procedura insolvenței și apoi în faliment, în termen legal, reclamanta a formulat cererea de plată care a fost înregistrată Ia F.G.A la nr. 10362/22.03.2018, prin care a solicitat plata acelorași sume pe care Ie solicitase și la instanța de judecată.

Prin Decizia FGA nr. 22886/28.02.20201, pe de o parte, s-a admis cererea de plată formulată de petenta reclamantă pentru suma de 9075 RON daune morale, iar pe de altă parte, s-a respins cererea de plată cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată.

Din motivarea deciziei nr. 22886/28.02.20201, rezultă că nu au fost acordate niciun fel de despăgubiri materiale pentru considerentul că petenta reclamantă nu le-ar fi dovedit cu documente justificative, iar despăgubirile morale au fost acordate numai în cotă de 1/2 din cuantumul celor stabilite, întrucât s-a reținut o "culpă comună" în producerea accidentului.

Referitor la recursul promovat de recurenta -reclamantă care privește exclusiv cuantumul daunelor morale, respectiv aplicarea prevederilor art. 54 alin. din O.U.G. nr. 195/2002, si art. 167 alin 1 lit. d) din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatei prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurentă s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

În contextul arătat, faptul că, în speță, recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la concluzia că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente, din această perspectivă, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție.

Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea.

De altfel, s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susține recurenta că instanța deși afirma ca se deroga de la dreptul comun unde sunt admisibile orice mijloace de proba, pe de alta parte, arata ca despăgubirile materiale care privesc alte cheltuieli efectuate si care sunt in legătura de cauzalitate cu accidentul produs, trebuie dovedite prin orice mijloc de proba care se poate materializa într-un înscris.

Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanțelor de fond le-a fost atribuită atât competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât și puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Alegațiile recurentei vizează mai degrabă modalitatea instanței de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs. Nu s-ar putea considera, precum lasă de înțeles recurenta, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, și nici că instanța ar fi uzat doar de afirmații generale, analiza consideratelor evidențiind preocuparea curții de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte subliniază că la constată că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petenților, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, iar în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil (gradul de rudenie al reclamanților cu persoana decedată).

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurenței-reclamante, respectiv o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, rude ale victimei, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reține că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât FGA a procedat la aplicarea Procedurii interne aprobată prin Decizia FGA nr. 142/2016, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât FGA în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care acest act intern a fost elaborat la rândul său prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, va observa că sub aspectul cuantumului daunelor morale (din care se scade procentul de 25% aferent culpei reclamantei în producerea accidentului rutier), pârâtul a îndeplinit de o manieră corespunzătoare exigențele normelor aplicabile și a avut în vedere în mod just că despăgubirile morale nu reprezintă un preț plătit pentru suferințele psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație echitabilă, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale si sociale.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța fondului că, în procedura derulată de pârâtul FGA despăgubirile materiale solicitate, aferente cheltuielilor efectuate cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, trebuie probate cu documente justificative.

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Or, din această perspectivă, recurenta- reclamanta a atașat cererii de plată raportul de expertiză medico-legală nr. x din 18.03.2016, emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Vâlcea, care atestă inclusiv faptul că s-a achitat taxa de 63 RON, eliberându-se chitanța nr. x/18.03.2016, reprezentând, deci, un înscris cu care reclamanta justifică în mod rezonabil această cheltuială, astfel că admiterea cererii de plată pentru suma de 47 RON (75% din taxa de 63 RON) cu titlu de daune materiale, este corectă.

Analizând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reține că recursul promovat de pârât este nefondat pentru următoarele:

Având în vedere situația de fapt reținută prin decizia atacată, este evident că rolul determinant în producerea accidentului rutier revine persoanei care conducea autoturismul marca x cu nr. x, care nu numai că a efectuat o manevră neregulamentară, ieșind cu spatele din parcarea improvizată între blocuri și intrând pe banda a doua a străzii Calea x din localitatea Rm. Vâlcea, dar nici nu s-a asigurat în mod corespunzător pentru evitarea coliziunii cu autovehicule sau persoane, încălcând prevederile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și lovind pe reclamanta A. care se deplasa pe carosabil, traversând strada prin loc nepermis. Practic, în aceste condiții, în care ambii participanți la eveniment încalcă legea, primordial pentru evitarea unui accident rutier este modul în care conducătorul autoturismului se asigură în acest sens, întrucât posibilitățile pietonului sunt vădit reduse.

În raport de aceste circumstanțe, curtea de apel a apreciat că revine persoanei care conducea autoturismul marca x cu nr. x, culpa în procent de 75% în producerea accidentului rutier.

În ceea ce o privește pe reclamanta A., Curtea reține că îi revine și ei o contribuție în producerea accidentului rutier, prin încălcarea prevederilor art. 167 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, fiind evident că accidentul rutier nu s-ar fi produs dacă n-ar fi traversat strada prin loc nepermis, element de fapt reținut în mod corect prin decizia atacată, având în vedere că reclamanta recunoaște că la momentul impactului traversa strada, iar acesta s-a realizat pe banda 2 (cea de lângă axul longitudinal al drumului) a străzii Calea x din localitatea Rm. Vâlcea, unde nu exista marcaj pietonal. Faptul că în zonă se efectuau anumite lucrări, nu o exonerează pe reclamantă de obligația de a traversa strada doar prin locurile marcate și/sau semnalizate în mod corespunzător, astfel că se înlătură în totalitate apărarea reclamantei sub acest aspect, reținându-se însă că îi revine culpa în procent de doar 25% în producerea accidentului rutier.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 16 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 prevăd că "Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează:

a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare;

b) dacă din analizarea dosarului de daună rezultă necesitatea completării acestuia cu documente suplimentare, Fondul transmite o solicitare scrisă petentului în acest sens;

c) după analizarea și instrumentarea dosarului de daună, direcția tehnică de specialitate întocmește referatul de plată a despăgubirii care va fi analizat de către celelalte direcții de specialitate din cadrul Fondului în vederea avizării, conform prevederilor legale;

d) după avizarea dosarului de daună de către direcțiile de specialitate din cadrul Fondului, acesta se înaintează comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. Comisia specială desemnată de către Fond este constituită din proprii specialiști, cu următoarea componență: 2 membri din partea conducerii, dintre care unul are calitatea de președinte al comisiei; conducătorul direcției economice sau înlocuitorul legal al acestuia, după caz; 2 reprezentanți ai direcției tehnice cu experiență în materie de lichidare de daune; 2 reprezentanți ai direcției juridice cu experiență de cel puțin 3 ani în domeniul juridic."

Conform art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2014, republicată, cu modificările ulterioare."

Din analiza acestor dispoziții legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că instanța de fond a avut în vedere, în soluționarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât și condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Conform art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 (în vigoare la data producerii evenimentului rutier și aplicabile în cauză întrucât stabilesc inclusiv cerințele de acordare/stabilire a despăgubirilor, cu mențiunea că prevederile în discuție au fost preluate în mod similar de art. 22 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 39/2016 și art. 26 lit. a) pct. iv din Norma ASF nr. 20/2017), potrivit cărora: d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".

În speță, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, constată că, din această perspectivă, se reține că nu este temeinică maniera în care pârâtul FGA a stabilit partea din culpă care revine celor două persoane implicate în evenimentul rutier din care a rezultat vătămarea corporală a reclamantei, respectiv în procent de 50% pentru fiecare.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate de către ambii recurenți nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursurile promovate de ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A., prin procurator B. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1364 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.