ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1057/2023

HOTĂRÂRE

03.05.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1057/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5957 din 29 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive și, pe cale de consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că a fost sesizată cu o acțiune având ca obiect drepturi bănești, pretențiile deduse judecății derivând din raporturile reclamanților cu fostul angajator, pârâtul Institutul Național al Magistraturii (raporturi juridice asimilate celor de muncă conform art. 278 alin. (2) Codul muncii).

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă este reglementată prin dispoziții imperative.

Instanța a reținut că, în speță, reclamantele A. și B. au domiciliul pe raza teritorială a județului Alba, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată și locul de muncă în același județ .

În soluționarea excepției necompetenței teritoriale exclusive, tribunalul a arătat că, într-adevăr, există reglementată legal posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă să soluționeze litigiul din punct de vedere teritorial - dovadă fiind faptul că atât dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, cât și cele ale 269 alin. (2) din Codul muncii, prevăd criterii alternative din punct de vedere teritorial în raport de care instanța poate fi sesizată cu soluționarea litigiului - însă sesizarea oricăreia dintre instanțele ce ar avea competența teritorială de soluționare a litigiului trebuie să îndeplinească o condiție obligatorie, ce este impusă de prevederile legale anterior indicate, aceea ca, la data sesizării, criteriul de stabilire a competenței teritoriale să fie valabil, adică să fie actual.

Această interpretare este susținută de însăși dispozițiile legale care stabilesc regimul competenței teritoriale și care utilizează sintagma "își are domiciliul sau locul de muncă" (iar nu "a avut"), ceea ce restrânge din punct de vedere temporal limitele ce trebuie avute în vedere în utilizarea criteriului de stabilire a competenței teritoriale, scopul avut în vedere de legiuitor fiind protejarea angajatului, aflat în conflict cu angajatorul, prin posibilitatea de a se adresa unei instanțe apropiate locului său de muncă sau domiciliului său.

Așadar, utilizarea locului de muncă sau domiciliului/reședinței drept criteriu de determinare a competenței teritoriale de soluționare a litigiului este posibilă doar dacă la data sesizării instanței (pentru că acesta este reperul temporal în raport de care se determină competența), locul de muncă/domiciliul/reședința reclamanților era în București.

În speță, reclamantele A. și B. nu aveau, la data sesizării instanței prin cererea inițială (dosar nr. x/2022), nici domiciliul/reședința, dar nici locul de muncă pe raza Municipiului București.

Prin urmare, în speță, nu s-a făcut dovada incidenței celei de a doua teze a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, nefiind relevant, pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei, dacă reclamantul a avut, anterior datei sesizării instanței, locul de muncă în București, acest criteriu fiind incident doar în cazul în care reclamantul avea efectiv locul de muncă în București la data sesizării instanței.

Instanța a arătat că nu pot fi extrapolate dispozițiile art. 210 teza a II-a din Legea nr. 62/2011, considerându-se că s-ar putea aplica, pentru determinarea competenței, criteriul fostului loc de muncă (reclamanta nemaifiind angajata pârâtei la momentul sesizării instanței), în condițiile în care, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., competența este verificată la primul termen de judecată, evident în raport de situația concretă din acel moment, iar nu în raport de o situație trecută, ipotetică sau urmărită de reclamant.

Instanța nu a reținut nici argumentele expuse de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii în sensul aplicării prevederilor art. 59 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii. Astfel, conform art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Or, în cauză, instanța a apreciat că drepturile bănești pretinse de reclamanți nu sunt drepturi comune, nu au aceeași cauză (pretențiile fiecărui reclamant derivând din raportul de muncă propriu pe care îl are cu pârâtul I.N.M.), nu există un raport juridic între reclamanți care să justifice un demers procesual comun și care să determine o coparticipare procesuală activă. Simplul fapt că reclamanții au fost angajați ai aceluiași pârât și pretind drepturi bănești pentru aceeași perioadă nu este suficient pentru a imprima raporturilor juridice un caracter comun, acestea fiind distincte pentru fiecare fost auditor de justiție în parte.

Totodată, faptul că tribunalul a reținut competența de soluționare a cauzei în raport de reclamanții care aveau locul de muncă sau domiciliul în București la data sesizării instanței nu constituie un motiv pentru a se proceda în mod similar în raport de reclamanții care, la data sesizării instanței, nu aveau locul de muncă/domiciliul/reședința în București, argumentul în sensul că s-ar impune o astfel de măsură pentru a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii nefiind relevant și neîncadrându-se în dispozițiile legale ce reglementează modul de verificare a competenței instanței.

Prin sentința civilă nr. 712 din 15 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Alba, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței; a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea acesteia la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2022 a fost formulată de reclamanți pentru perioada cât au avut calitate de auditori de justiție, având ca obiect drepturi salariale, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenții justificate pe o cauză juridică identică, și anume, natura activităților prestate.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, iar potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

În materie de competență teritorială, instanța a reținut incidența prevederilor art. 210 din legea nr. 62/2011, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanții din cauza de față puteau sesiza: fie tribunalul în circumscripția căruia își au domiciliul și locul de muncă, fie instanța competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalți reclamanți, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceștia.

Reclamanții din cauza de față a ales să introducă cererea împreună cu ceilalți reclamanți pe rolul Tribunalului București, instanță competentă teritorial în privința acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul în circumscripția acestei instanțe.

Prin urmare, instanța a apreciat că se impune a cerceta și stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în esență urmând a determina dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceștia.

Procedând la acest demers, Tribunalul a reținut că, în speță, se pune problema interpretării și aplicării prevederilor art. 59 C. proc. civ., urmând a se stabili dacă situația juridică dedusă judecății se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate la această normă.

Instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus inițial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ., și anume, existența unei strânse legături între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, toți reclamanții din dosarul inițial, nr. x, au avut calitatea de auditori de justiție, pretenția formulată de fiecare dintre aceștia este identică, iar motivele de fapt și de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice.

Or, în aceste condiții, instanța a considerat că între drepturile și obligațiile părților deduse judecății există o "strânsă legătură", reclamanții fiind interesați să promoveze o acțiune comună, nu doar prin prisma utilității administrării unui probatoriu comun, ci și din perspectiva pronunțării unei soluții unice care să rezolve conflictul dedus judecății, circumstanțe de natură a plasa reclamanții în aceeași situație juridică ulterior finalizării procesului, cu privire la conflictul dedus judecății.

De altfel, aceasta pare a fi principala rațiune avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat soluția normativă de la art. 269 alin. (3) din Codul muncii, textul fiind introdus prin Legea nr. 76/2012 în scopul de a reduce litigiile existente pe rolul instanțelor.

Or, din această perspectivă, soluția ideală ar fi ca un conflict de muncă privitor la drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaților să fie dedus judecății printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin multiple cereri introduse distinct de către angajați, pe rolul mai multor instanțe.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii Tribunalul București a devenit instanță competentă teritorial pentru soluționarea cererii formulată de reclamanții din cauza de față, în același sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în dosar nr. x/2021, având ca obiect regulator de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Alba, secția Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2022 la data de 02.05.2022, reclamanții A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., B., Z., AA., BB., CC. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016: 484,18+25%=605,225 RON și care se acordă unor categorii de personal din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" din data de 01.08.2016), începând cu data de 27.12.2018 până la data de 31.12.2020, obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți reclamanții și venitul efectiv plătit, pentru perioada 27.12.2018-31.12.2020, sumă actualizată cu indicele de inflație și în raport cu care să fie plătită dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

La termenul de judecată din data de 14 iulie 2022 acordat în dosarul nr. x/2022, în raport de prevederile art. 266, art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, coroborate cu dispozițiile art. 208, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, față de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților I., L., N., U., W., M., T., instanța a reținut competența de soluționare a cauzei și a dispus disjungerea și formarea de noi dosare cu privire la ceilalți reclamanți, cu termene de judecată la data de 29.09.2022, ora 09:00, după cum urmează: reclamanții C., F., S., G.; reclamanții H. și O.; reclamanții D., BB., K.; reclamanții X., V., Y., DD., J.; reclamantă AA.; reclamanții A. și B.; reclamantă CC.; reclamant R.; reclamant Z.; reclamant Q.; reclamantă P..

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii, iar art. 269 din același cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Totodată, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care derogă de la cele ale art. 269 din Codul muncii în privința acțiunilor formulate de angajați, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum, în speță, pretențiile reclamantelor A. și B. derivă din raporturile cu fostul angajator, iar reclamantele au domiciliul și locul de muncă pe raza teritorială a județului Alba, competența de soluționare a prezentei cauze revine Tribunalului Alba.

Referitor la incidența în cauză a art. 59 C. proc. civ., se constată că raportul de drept material litigios nu creează o dependență procesuală între reclamanții inițiali, în sensul că aceștia nu se află într-o situație de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare fiind îndreptățit să se adreseze instanței, în mod separat, pentru acordarea drepturilor pretinse.

Incidența textului legal citat reclamă existența unui drept ori a unei obligații comune, sau situația ca acestea să izvorască din aceeași cauză, ori ca între ele să existe o strânsă legătură, aspecte care nu sunt îndeplinite în speță.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Alba, secția Civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.