ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1002/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.05.2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a solicitat obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 24.10.2021 în conformitate cu dispozițiile legale, dar și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinta civilă nr. 2201/23.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus declinarea competentei de solutionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucuresti.

În motivarea acestei soluții, Curtea a reținut că, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, art. 13 din Legea nr. 213/2015 a suferit modificări în sensul că a fost atribuită instanțelor de drept comun competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor pârâtului, în ceea ce privește verificarea întregii proceduri administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015, singurul criteriu stabilit prin lege specială pentru determinarea competenței teritoriale fiind cel al sediului Fondului.

Aceste instanțe speciale de drept administrativ sunt în egală măsură competente să soluționeze atât contestațiile formulate împotriva actului administrativ tipic, cât și împotriva actului administrativ asimilat.

Prin urmare, Curtea a reținut că, deși în speță nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, întrucât finalitatea urmărită de reclamant este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa de răspuns a FGA este asimilată deciziei de respingere a cererii.

La Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti cauza a fost înregistrată la data de 11.01.2023.

Prin sentința nr. 2566 din data de 09.03.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Totodată, s-a constatat ivit conflict negativ de competență și înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivarea acestei soluții s-a reținut faptul că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată transmise la FGA în data de 24.10.2021, fiind invocate în drept dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Ca atare, din perspectiva competenței materiale, cererea reclamantului se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

Instanța a mai reținut că nu se pot aplica prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de FGA prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ. Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauză, conflictul negativ de competență a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 și urm. din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 24/10/2021, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deși reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acțiuni având în vedere existența unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situații.

Așadar pentru stabilirea naturii acțiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanța dreptului din care derivă litigiul dedus judecății.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, în situația insolvenței asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, fondul preluând obligația de plată a indemnizațiilor de asigurare.

O astfel de competență atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraților nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligației de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menținându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluționarea litigiului de către instanțele de contencios administrativ chiar și în condițiile în care acțiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menționat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea stabilită în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2023.