ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 976/2022

Ședința publică din data de 17 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 03.05.2019, reclamantul Spitalul Județean de Urgențe Craiova a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 19681/10.04.2019 și obligarea F.G.A. la plata sumei de 3.167,25 RON (reprezentând cheltuieli de spitalizare), sumă stabilită în dosarul nr. x/2014.

Prin sentința nr. 468 din 19 septembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgențe Craiova în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 19681/10.04.2019, a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgențe Craiova cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ambii criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a solicitat admiterea recursului, în sensul obligării F.G.A. la emiterea unei noi decizii prin care să dispună plata sumei de 3167,25 RON, întrucât potrivit dispozițiilor art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată poate solicita nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și recunoașterea dreptului pretins.

A considerat recurentul că are calitatea de creditor de asigurare întrucât este îndreptățit să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reținut, de altfel, în procesul penal, prin care asigurătorul a fost obligat să plătească reclamantului din prezenta cauză despăgubirile rezultate în urma accidentului rutier.

La rândul său, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii reclamantului și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În esență, criticile recurentului au vizat soluționarea cauzei de către prima instanță cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015 și art. 320 din Legea nr. 95/2006 .

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că au fost interpretate și aplicate gresit dispozițiile prin care sunt definite creanța de asigurare și creditorul de asigurare, arătând că suma pretinsă de spitalul reclamant nu este o creanță de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare. F.G.A. nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi și obligații al niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 16/2015, care reglementează scopul constituirii Fondului, modul de funcționare și procedura administrativă de urmat.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, privind definiția creanței de asigurări, adaugă nepermis la lege, în contextul în care acest articol nu face referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, iar creditorul de asigurare și creanța de asigurare sunt definite expres în același art. 4, dar și în art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004. Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces, ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

De asemenea, prima instanță nu a valorificat corect prevederile art. 320 din Legea nr. 95/2006 ce stipulează că furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza procesuală.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin criticile formulate în recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, cât privește calitatea de creditor de asigurare a unității spitalicești.

Pentru a răspunde acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare" (norme care transpun în dreptul național prevederile a Directivei 2009/138/CE).

Cât privește categoria creditorilor de asigurări, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include și persoana păgubită, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că, prin sentința penală nr. 1891 din 12.06.2012, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2011 (definitivă prin respingerea ca nefondate a recursurilor promovate, potrivit deciziei nr. 243/8.02.2013 a Curții de Apel Craiova), a fost recunoscută calitatea procesuală a Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A., ca urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul B., asigurat de răspundere civilă la C. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat - 3167,25 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi. Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv a accidentului rutier amintit, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare pentru îngrijirea persoanei vătămate, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident valorizând, în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, pretențiile acestuia în cuantum de 3167,25 RON, în contradictoriu cu asigurătorul persoanei vinovate de producere a accidentului.

În acord cu considerentele instanței penale și contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2005, în acest temei deținând o creanță de asigurare și fiind parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este o creanță de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate F.G.A. Or, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) și a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit, conform deciziei definitive a instanței penale. În temeiul obligației de garanție legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Înalta Curte mai reține și faptul că, deși recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanței îi sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului asigurătorului, în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât a mai susținut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci se realizează în mod direct către terța persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată. Însă, acest argument al recurentului pornește de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terță persoană păgubită, contrar celor anterior reținute de instanța de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților de a aproba cererea de plată formulată de reclamant este nelegal, astfel încât hotărârea primei instanțe de obligare a pârâului la soluționarea pe fond a cererii de plată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente cauzei, creanța pretinsă de reclamant fiind o creanță de asigurare, iar acesta având calitatea de creditor de asigurare.

Totodată, în privința recursului declarat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, care solicită obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant pentru lipsa calității acestuia de creditor de asigurare, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea pârâtă numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Așadar, din moment ce pârâtul nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 468 din 19 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2022.