ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5660/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 25941/29.03.2021 și obligarea pârâtului la actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, dobânda legală penalizatoare și penalități de întârziere conform art. 37 Ordin CSA nr. 14/2011, de la data de 28.07.2016 și până la data plății efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1495 din 25 octombrie 2021, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 25941/29.03.2021 în privința creanțelor reprezentând rata inflației, dobândă legală penalizatoare și penalități de întârziere, și a obligat pârâtul la analizarea cererii de plată a creanțelor reprezentând rata inflației, dobândă legală penalizatoare și penalități de întârziere, în lumina considerentelor sentinței.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând . motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 9 alin. (2= din Norma ASF nr. 24/2019, art. 4 alin. (1) lit. a),) art. 11 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma 24/2019 și art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004.

În esență, a arătat că a respins cererea de plată privind despăgubirile solicitate întrucât din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că acestea nu constituie creanțe de asigurări in înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este continuator/mandatar/succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii, noi, și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment.

În opinia părții, prima instanță a considerat în mod eronat faptul că Fondul nu a analizat cererea de acordare a actualizării cu rata de inflație, a dobânzii legale penalizatoare sî a penalităților și prin raportare la conduita culpabila a Fondului, or din dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu se stabilește în sarcina sa un termen de soluționare a cererilor de plată, asa cum nu se stabilesc penalități de întârziere în absenta unui astfel de termen, iar Norma ASF nr. 23/2014 conține sancțiuni care vizează asigurătorii RCA în cazul nesoluționării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii in regres.

Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înființată și funcționează în vederea protejării creditorilor de asigurări, acoperind creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de .asigurări, iar nu ca obligații proprii, și cu atât mai puțin ca obligații ale asigurătorului aflat in faliment, iar creanțele de asigurări sunt definite de prevederile Legii nr. 213/2015 ți ale Normei nr. 16/2015.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborat cu dispozițiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu asigurătorilor în faliment.

În continuare, făcând trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a arătat că prin creanța de asigurări se înțelege doar cea care rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta lege protejând creditorii de asigurări de consecințele insolvențeî unui asigurător numai în ce privește despăgubirile/indemnizațiile și primele datorate de asigurătorul debitor, așa cum rezultă și din prevederile Normei ASF nr. 16/2015 (art. 21 a, lin. 1 și 3), dispozițiile .art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. .503/2004 stabilind aceeași definiție restrictivă a creanțelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător.

Potrivit recurentului, Norma ASF nr. 16/2015 – art. 9, emisă în aplicarea Legii nr.,213/2015, lămurește faptul că Fondul nu este și nu devine un asigurător, nu se subrogă asigurătorilor faliți și nu este un continuator al acestora.

Prin urmare, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului, este absolut necesar ca suma să rezulte direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizatie/primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere având ca izvor un drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, și nu de Fond.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele și pentru motivele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 25941/29.03.2021 și obligarea pârâtului la actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, dobânda legală penalizatoare și penalități de întârziere, de la data de 28.07.2016 și până la data plății efective.

Curtea de apel a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea atacată în privința creanțelor reprezentând rata inflației, dobândă legală penalizatoare și penalități de întârziere și a obligat pârâtul la analizarea cererii de plată în privința acestora.

Instanța de control judiciar împărtășește în parte soluția Curții de Apel Bucureștii, respectiv doar în ceea ce privește anularea hotărârii atacate, însă mai puțin în privința penalităților de întârziere, celelalte creanțe analizate de pârât fiind datorate.

Se reține că prin Decizia nr. 25941/29.03.2021 Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 10.490 RON, reprezentând debit, și a respins cererea cu privire la suma de 1094,07 RON, actualizare debit cu rata de inflație, 4.804,46 RON dobândă legală penalizatoare și 34.826,07 RON penalități de întârziere.

Anterior, prin Decizia nr. 1088/28.07.2016, Fondul a respins cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 10489,78 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea autovehiculul avariat în cadrul evenimentului rutier din 11.07.2014, iar prin sentința nr. 3708/16.10.2017 Curtea de Apel București a anulat decizia nr. 1088/28.07.2016 emisă de Fond și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.489,78 RON, sentință rămasă definitivă prin Decizia nr. 205/20.01.2021 pronunțată de Înalta curte de Casație și Justiție.

Ca urmare a sentinței sus-menționate, reclamanta a formulat la Fond notificare de plată (înregistrată sub nr. x/15.02.2021) prin care a solicitat plata sumei de 10.489,78 RON debit, 1094,07 RON inflație aferentă debitului principal, calculată de la 28.07.2016 și până la data de 14.02.2021. 4804,46 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă debitului principal calculată de la data de 28.07.2016 și până la data de 14.02.2021, și 34826,07 RON reprezentând penalități, conform art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, calculate de la data de 28.07.2016 și până la data de 14.02.2021.

Așadar, reclamanta a solicitat, pe de o parte, despăgubiri constând în debitul principal, iar pe de altă parte despăgubiri pentru prejudiciul încercat ca urmare a emiterii de către pârât a deciziei nr. 1088/28.07.2016, respectiv actualizarea cu rata de inflație, dobânda legală penalizatoare și penalități, pentru perioada 28.07.2016 (data emiterii deciziei de respingere a cererii de plată) – 14.02.2021 (data formulării notificării de plată).

Prin decizia contestată în prezenta cauză (25941/29.03.2021), ca urmare a analizării notificării reclamantei, Fondul a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 10.490 RON, reprezentând debit principal, și a respins cererea privind actualizarea acestui debit cu rata inflației, dobânda legală penalizatoare și penalitățile de întârziere, accesorii care formează obiectul prezentei cauze.

În esență, criticile recurentului vizează aspectul că despăgubirile solicitate, privind actualizarea debitului cu indicele de inflație, dobândă penalizatoare și penalitățile de întârziere, nu constituie creanțe de asigurări in înțelesul Legii nr. 213/2015, așa încât nu pot fi incluse în noțiunea de despăgubiri ce pot fi acordate de Fond în temeiul acestei legi, făcând trimitere la atribuțiile autorității.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi susținerile recurentului în privința actualizării debitului cu indicele de inflație și dobânzii penalizatoare, fiind fondate criticile părții doar în privința penalităților de întârziere.

În ceea ce privește actualizarea debitului cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare, contrar susținerilor recurentului, se constată că reclamanta a solicitat obligarea autorității la plata respectivelor accesorii ca urmare a comportamentului culpabil al acesteia, având în vedere decizia de respingere a cererii de plată aferente debitului din dosarul de daună.

Așadar, în cauză nu s-a invocat încadrarea actualizării debitului cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare în categoria creanțelor de asigurare, ci obligarea pârâtului la plata acestora având în vedere fapta proprie a autorității, și nu fapta asigurătorului.

Așa fiind, actualizarea debitului cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare s-au stabilit în raport cu conduita pârâtului, care, prin actul administrativ nelegal, a produs un prejudiciu de ordin patrimonial reclamantei, prejudiciu pe care are obligația de a-l repara integral, conform art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, atât prin achitarea sumei respinse la plată, cât și a beneficiului nerealizat.

Prin urmare, obligația de plată a respectivelor accesorii nu s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 213/2015 și nici pe dispozițiile contractuale semnate de asigurătorul în faliment și reclamantă, ci pe dispozițiile legii contenciosului administrativ, care obligă autoritatea publică emitentă la repararea pagubei cauzate persoanei vătămate prin actul administrativ nelegal, în speță Decizia nr. 1088/28.07.2016.

Referitor la penalitățile de întârziere, este relevantă interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 (art. 3 alin. (1) lit. i) și în Legea nr. 213/2015 (art. 4 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (5) și art. 13 alin. (1), din care rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Potrivit art. 2214 din C. civ., "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Astfel, se constată că penalitățile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituție.

Se observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalitățile de întârziere/dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

De asemenea, Norma ASF nr. 16/2015 prevede în mod clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, în cauză intimata-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al asiguratorului. pentru a căror recuperare partea are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Totodată, va face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", și va obliga intimata-reclamantă la plată sumei de 50 RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 50% din cuantumul taxei judiciare de timbru, proporțional cu pretențiile admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1495 din 25 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare:

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă intimata-reclamantă la plată sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.