ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24214 din 25.09.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.961,59 RON, reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 2.800 RON, reprezentând diferență debit principal.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 586 din 13 aprilie 2021, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 24214 din 25.09.2020 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 21.030 de RON și nu 18.230 de RON, obligând pârâtul la plata sumei de 2.800 RON și a sumei 330 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă, respingând în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt, susținând, într-o primă critică, că hotărârea atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, prin intermediul căreia s-a statuat, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanțe de asigurare.

Astfel, a făcut trimitere la considerentul reținut la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, care conține o dezlegare distinctă, aceea că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare.

Așa fiind, a apreciat că decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, dar și cu privire la alte probleme ce nu au făcut obiectul sesizării și care, în lumina dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., reprezintă cel puțin principii călăuzitoare pentru soluționarea chestiunilor analizate.

Prin urmare, a considerat că prin respingerea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere solicitate, pe motiv că acestea nu rezultă din contractul de asigurare RCA, prima instanță a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 și a încălcat, totodată, dispozițiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., situație în care a solicitat să se dea eficiență juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită și să rețină că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

A susținut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, argumentul primei instanțe, în sensul că penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, și, prin urmare, nu reprezintă creanțe de asigurare este eronat și ignoră prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 1/2011, potrivit cărora conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul I, Capitolul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA.

În opinia părții, prezintă relevanță și 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 1/2011 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale, precum și art. 37 din această Normă privind obligația de plată a penalităților de întârziere.

Astfel, a considerat că ambele categorii de creanțe (despăgubirile și penalitățile de întârziere) sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din acest contract, iar în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, faptul că penalitățile de întârziere sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

În concluzie, a arătat că nu culpa asigurătorului este criteriul în funcție de care se determină dacă o creanță este sau nu creanță de asigurare, ci faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, solicitând că se constate că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 1/2011, prima instanță reținând în mod greșit că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

Totodată, recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în raport cu care prima instanță a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Or, prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la posibilitatea Fondului de a plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli de judecată, și ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Așadar, contrar celor reținute de prima instanță, prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului afla în faliment (împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie, precizând că aceste prevederi se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și/sau cheltuieli de judecată.

În concluzie, a apreciat că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, anularea în parte a deciziei atacate, cu consecința obligării Fondului la plata sumei de 2961,59 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală, răspunzând punctual criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24214 din 25.09.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.961,59 RON, reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 2.800 RON, reprezentând diferență debit principal.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a anulat în parte decizia atacată, în sensul că suma admisă la plată este 21.030 de RON și nu 18.230 de RON, obligând pârâtul la plata sumei de 2.800 RON și a sumei 330 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă, respingând celelalte pretenții formulate în ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel că respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esență, sunt centrate pe împrejurarea că sentința atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 (pct. 124), cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, a prevederilor art. 26 alin. (1) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 1/2011, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere nu se înscrie în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legea nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

În temeiul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar conform art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, și nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menționate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin urmare reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilitățile sale doar acele sume care reprezintă creanțe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A. nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă neputând fi primite.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de Legea nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara celorlalte considerente, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În fine, se reține că în mod corect prima instanță a apreciat că nu este întemeiată cererea de acordare a sumei reprezentând penalități de întârziere nici din perspectiva art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așa fiind, cum pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa acestuia culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, prin urmare criticile părții din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. sunt nefondate.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 586 din 13 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.